logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

 

Johannes Waldmann

 

 

„Dangăt de clopot vestind mâhnirea lumii…” – elegie la moartea muzicianului Pierre Boulez

 

 

Aflăm, din medii, despre nesurprinzătoarea moar te a compozitorului, conductorului, politicianului cultural Pierre Boulez (1925-2016) în vârstă de nouăzeci de ani, la Baden-Baden, la 5 ianuarie 2016. Desigur, Boulez, figură măreaţă a vieţii culturale din ultimele două secole, prezenţă pe cât de enigmatică, tot pe atât de influentă în peisajul diverselor arte, a fost una dintre cele mai importante şi impozante. Toată lumea i-a cunoscut, cel puţin parţial, faima, şi s-a întâlnit cu personalitatea-i generoasă. Puţini au reuşit să privească îndărătul faţadei, ştiut fiind faptul că acest creator de valori spirituale nu a întreprins niciodată acţiuni care să-l pună în evidenţă, ci, pur şi simplu, a ţinut la propriile lui convingeri, a lăsat ca arta lui să vorbească în locul lui şi pentru el. Aceasta nu înseamnă că s-a abţinut să elucideze substratul ideologic, fundamentul teoretic, al propriului mănunchi de opere. Ba dimpotrivă; cele trei volume de cugetări despre arta şi muzica modernă sunt pledoarii importante. Ele trebuie să fie citite cu patimă, dar fără părtinire. Limpezi, accesibile, raţionale, ele invită la lectură. În spirit cartezian. Sunt acolo puzderie de observaţii pertinente, mai ales despre necesitatea înnoirii muzicii şi posibilităţii păstrării unui climat cultural adecvat propagării ei. Cu multe propuneri judicioase.

René Char, contemporanul lui Boulez, inspiratorul compozitorului, fiind în acelaşi timp, în aceeaşi persoană, un inteligent analist şi un poet oniric, la confluenţa expresionismului cu suprarealismul, scria undeva (citez)[1]: „Se pare că ne naştem mereu la jumătatea drumului între începutul şi sfârşitul lumii. Creştem în revoltă făţişă aproape la fel de furioşi împotriva a ceea ce ne ia cu sine, ca şi împotriva a ceea ce ne reţine.” Şi, în altă parte a poemului, care a stat la baza compoziţiei Le Soleil des Eaux (Soarele apelor ): „Aventura personală, aventura împărţită cu dărnicie, comunitate a zilelor noastre.” Imaginea „omului revoltat” împotriva ideologiilor, normelor, curentelor politice, dictatului în artă, l-a caracterizat pe Boulez încă de la începutul creaţiei sale. Prietenul şi contemporanul său, romancierul Albert Camus, a scris o carte fundamentală pe această temă.

Să încercăm, mai ales pe baza propriei experienţe, să schiţăm câte ceva despre compozitorul şi dirijorul Boulez.

Născut la 26 martie 1925 la Montbrison, în regiunea Lyon, în familia unui inginer mecanic, industriaş şi proprietar de fabrică, e cert că tânărul Pierre, răsfăţatul celor şase surori, premiantul care cânta atât de frumos la acordeon la serbări şcolare, nu a fost destinat să studieze muzica. Nici să ajungă un compozitor cu faimă. Totul a venit pe neaşteptate, şansele ivindu-se spontan şi nechemat. Strălucitul matematician a fost trimis de tatăl său să studieze socoatele şi ingineria la Lyon şi Paris. Facem un racursiu la mai vârstnicul contemporan Sergiu Celibidache. Şi acesta s-a dus de la Roman la Bucureşti, având binecuvântarea familiei, să studieze matematicile. Şi în cazul lui, a învins muzica, sosirea lui Celibidache la Berlin şi înscrierea lui la Conservatorul berlinez fiind oarecum paralelă, atât în timp, cât şi ca semnificaţie, cu aceea a lui Boulez la Paris.

În cazul lui Boulez, doi dascăli, aleşi de el şi nu impuşi de instituţie, au avut precădere, l-au influenţat definitiv. Olivier Messiaen , compozitor, organist, pianist, profesor de compoziţie, organizator al vieţii artistice, este primul, cel mai important. Ceea ce a moştenit studentul Boulez de la marele muzician Olivier Messiaen este în primul rând perspectiva filosofică asupra lumii. Creatorul de artă este, pentru amândoi, un demiurg. Apoi, imaginea omului credincios, dar şi răzvrătit împotriva destinului potrivnic. Este un singur pas de la Quatuor pour la fin du temps (Cvartet pentru sfârşitul timpului ) al primului până la Le marteau sans maître (Ciocanul fără stăpân ), pe versuri de René Char, al secundului. Instrumentarul folosit de Messiaen este preluat, în cursul armonizării, de Boulez. Lumea păsărilor, opusă aceleia a războiului şi cruzimii, este de o colosală importanţă la Messiaen (vezi simfonia Turangalila şi multe altele, de dimensiuni mai reduse), dar şi la Boulez!

La douăzeci şi unu de ani, Boulez cunoaşte La merle noir (Mierla neagră ) pentru flaut (vocea pasării) şi orchestră de corzi de Messiaen. Compune, la rându-i, Sonatina pentru flaut şi pian , o lucrare în mai multe segmente, de un superb cromatism. Nu înţeleg de ce această sugestivă, seducătoare compoziţie (20 de minute) este ignorată astăzi.

Soarta a vrut să pot asculta, aproape concomitent, trei scurte confesiuni a trei compozitori foarte înrudiţi: întâi Mierla neagră de Messiaen, apoi Sonatina pentru flaut de Boulez şi la urmă Halil – Elegie pentru flaut şi orchestră de coarde a lui Leonhard Bernstein (1981). Între cele trei există o consubstanţialitate, o înrudire de esenţă. Dar mai e şi o similitudine stilistică! Aceste trei cântece de jale au caracterul unor confesiuni intime şi au, totuşi, o deschidere spre întreaga lume. Sunt bocete pentru jertfele aduse de omenire!

Reîntorcându-mă la perioada studenţiei lui Pierre Boulez, reţin faptul că ea a fost foarte scurtă – Boulez a stat numai doi ani în clasa lui Messiaen şi tot numai doi ani (în acelaşi timp) la René Leibowitz , cel de-al doilea mare dascăl. De la acest foarte renumit pedagog, provenit din Polonia, Boulez a învăţat compunerea după metoda serialistică (propagată de „cea de-a doua şcoală vieneză”, Schönberg, Webern şi Berg), dar şi lucruri esenţiale privind interpretarea muzicii vechi, baroce şi chiar gotice.

Urmează o perioadă, foarte fructuoasă, de studii autodidactice. Pierre Boulez este angajat de soţii Jean-Louis Barrault şi Madeleine Renaud, faimoşi actori şi regizori, la compania lor. Ucenicia tânărului student Boulez, un adevărat „tânăr furios” în sensul pozitiv al cuvântului, întâi la progresivii dascăli Messiaen şi Leibowitz, apoi la compania teatrală J.-L. Barrault-M. Renaut, e de o mare importanţă în formaţia lui profesională. La faimoasa trupă de teatru i se încredinţează atât compunerea, cât şi studierea şi dirijarea muzicii de scenă sau a interludiilor muzicale. Este un bun laborator, care oferă prilejuri de experimentare. Boulez are prilejul să cunoască teatrul avangardist şi muzicieni dornici să lărgească şi să adâncească învechita albie a osoficatei, învechitei maniere de interpretare.

Între poeţii pe care îi cunoaşte, cu diverse orientări, este şi un român, spiritual, plin de fantezie, radical în convingeri şi orientare politică. Relaţia lui Boulez cu Eugen Ionescu, viitorul autor al Rinocerilor , şi care îşi prezintă primele încercări de teatru absurd, Cântăreaţa cheală , Scaunele , Lecţia , Regele moare , este intensivă şi merită o cercetare mai minuţioasă.

Şi, pentru că am amintit în treacăt începuturile berlineze, la Conservator şi la Filarmonică, ale tânărului Sergiu Celibidache, paralele cu evoluţia proaspătului parizian Boulez, permiteţi-mi să amintesc despre formaţia ştiinţific-raţionalistă a amândurora, dar şi despre spiritul lor de frondă! Cei doi sunt foarte eclectici şi categorici în gusturile lor, nu admit rutina, îi ostracizează pe cei de orientare retrogradă. În mod paradoxal, ei sunt legaţi şi de epoci trecute (spre exemplu, Celibidache scrie o lucrare de diplomă – sau de doctorat? –, pierdută, despre compozitorul de muzică bisericească, din secolul al XIII-lea, Josquin du Prés), iar Boulez foloseşte motive străvechi şi schemă neoclasică în lucrări! Butada lui Pierre Boulez, conform căreia o cultură care nu e dornică şi pregătită să rupă radical cu propriile-i rădăcini, nu poate fi viabilă şi nu are capacitatea de a se înnoi, este întregită de o alta, conform căreia toate vechile clădiri ale operelor ar trebui aruncate în aer şi distruse. Opera, ca gen, ar trebui, după opinia tânărului Boulez, interzisă. Şi Celibidache, iconoclastul român, a urât opera, n-a dirijat niciuna. Boulez, ceva mai târziu, a lăsat contemporanilor şi posterităţii interpretări nemuritoare cu Parsifal şi tetralogia Ringului de Richard Wagner, compozitor pe care l-a denigrat decenii de-a rândul. De fapt, şi Celibidache a creat înregistrări magistrale cu pagini orchestrale (fără cânt!) de Wagner. Superbă inconsecvenţă!

Sonatele (1-3) pentru pian solo ale studentului Boulez conţin eşantioane de muzică veche franceză, fragmente de dansuri, trecute prin filtrul suprarealist şi cel al metodei de compoziţie serialiste. Dacă le asculţi atent, poţi observa o anumită evoluţie în sensul unei progresive eliberări de formă. Cea mai importantă este cea de-a treia (un rondo camuflat). Idil Biret, compozitoare şi pianistă din Ankara, stabilită de mult la Paris, e o foarte grăitoare interpretă a acestor sonate!

Notaţii (1-7) sunt „exerciţii la pistol-viteză”, împreună cu mai amplele Derive (1-3), toate orchestrate şi amplificate mai târziu, după patru decenii, de către tot mai sobrul Boulez!

Prima compoziţie de mare răsunet este Le marteau sans maître (Ciocanul fără stăpân ), o piesă de vreo zece-douăsprezece minute durată, pentru ansamblu cameral (opt orchestranţi) în cinci părţi. Ea urmează filiera constructivă a lui Anton Webern, şi anume, aceea din Simfonia , o singură mişcare, op. 21. Instrumentele: gamelan, celestă, xylofon, percuţie, viori, soprană (în ultima secvenţă), creează o atmosferă, o cromatizare tipică Orientului îndepărtat.

Trebuie să menţionez aici un bun articol despre Boulez al muzicologului George Bălan[2], în special atunci când scrie despre fundamentul teoretic al creaţiei lui Pierre Boulez.

Stéphane Mallarmé, poet ermetic, cizelat şi tainic, este inspirator deopotrivă al lui Debussy (să ne reamintim de După-amiaza unui faun ), dar şi al urmaşului său direct, Pierre Boulez. Compoziţia acestuia, purtând intraductibilul titlu Pli selon pli (Fald după fald ), foloseşte în textul intonat de soprană trei poezii de Mallarmé. Una dintre ele, improvizaţia Nr. 2 la Mallarmé, exact în centrul compoziţiei, „une dentelle s'abolit”, este un sonet despre viaţă şi moarte. Această meditaţie conduce, peste o punte muzicală de mare virtuozitate, la o ultimă şi foarte impresionantă, lungă, peroraţie, Nr. 5 în economia lucrării. Această parte se numeşte Le tombeau (Mormântul ), şi îmi amintesc despre aceste sumbre versuri în traducerea absolut remarcabilă a poetului Ştefan Augustin Doinaş!

În afara lui Stéphane Mallarmé, celălalt mare inspirator al lui Pierre Boulez este René Char, suprarealist şi expresionist. Am făcut – superficial – cunoştinţă cu Le marteau sans maître . Le Visage Nuptial (Chipul nupţial ) este a doua parte (lungă şi amplă) a „trilogiei René Char” şi a fost concepută ca atare, ca punct de sprijin al pârghiei dintre Ciocan şi furtunoasa Le Soleil des Eaux (Soarele apelor ). Poezia Chipul nupţial , un imn al dragostei, de zece strofe duble, este de o mare frumuseţe şi, în acelaşi timp, de un total ermetism! Frumos este şi Nr. 5 , ultimul Post-scriptum la o mare dragoste. Le Soleil des Eaux este, de fapt, muzică de film sau de scenariu radiofonic. Tema este protestul pescarilor, cărora li se ia sursa de existenţă din cauza unei instalaţii industriale care s-a clădit pe malul mării, iar apele reziduale ale instalaţiei poluează marea! Glasul naturii, al fericitului ţărm de odinioară, este personificat de o „şopârlă îndrăgostită”. Cea de-a treia secvenţă (ultima, cea mai lungă) este un lamento cu titlul inducător în eroare: Figures, Doubles, Prismes .

Următoarea compoziţie însemnată se intitulează Résponses (Răspunsuri ) şi e legată de Soleil prin fire nevăzute şi prin atmosferă. Résponses este cea mai personală muzică a lui Boulez, fiind de esenţă filosofică şi foarte greu penetrabilă!

Paralel cu activitatea componistică se desfăşoară şi aceea de dirijor a muzicianului Boulez. Compoziţiile pe care le-a interpretat şi înregistrat pe disc se multiplică în decursul numeroşilor ani de activitate. Lista cuprinde nume prestigioase, opere dificile şi importante pentru istoria muzicii moderne. Igor Stravinsky, Béla Bartók, Manuel de Falla, sunt cei mai proeminenţi dintre contemporani, iar Gustav Mahler şi cei trei compozitori aparţinând „celei de a doua şcoli vieneze”, Arnold Schönberg, Anton Webern, Alban Berg, sunt aceia pe care i-a interpretat cu pasiune şi competenţă.

Pentru a rămâne la preferinţele personale ale autorului articolului de faţă, voi menţiona două. Partea I, Adagio, din Simfonia a X-a (ultima) de Gustav Mahler, un mare moment între L' ê tre et le Néant , existenţă şi dispariţie, şi lucrarea de tinereţe a lui Béla Bartók Sc è nes villageois (Scene săteşti , patru părţi), care, după cum ştiu, nu există în altă versiune decât în aceea, măiastră, a lui Pierre Boulez.

În final, trebuie să menţionăm că Boulez e un ctitor de instituţii muzicale, ştiinţifice, de experiment şi propagare a noii muzici – pur acustice sau electronice. Ele funcţionează pe baza colaborării muzicienilor şi muzicologilor din toată lumea!

În ciuda faptului că opera lui Pierre Boulez este de mult terminată, elucidată, datorită multiplelor şi diverselor interpretări, pierderea omului Boulez înseamnă, totuşi, o grea lovitură dată de destin întregii arte contemporane.

Fie ca lectura acestui articolul să-i incite pe iubitorii de muzică la contacte cu muzica acestui însemnat creator. Lectura acestor rânduri să fie şi un îndemn la perseverenţă!

 

Weiden, 21 ianuarie 2016

 

 

 

NOTE:

 

[1] René Char, Poeme alese , trad. Gellu Naum, Bucureşti, 1969, p. 247, XX

[2] Vezi volumul Noi şi clasicii , Editura „Tineretului”, Bucureşti, 1968, p. 328-333.