logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

 

Călin Chendea

 

 

Arta lui Steven Wilson

 

Londonezul Steven Wilson (n. 3 noiembrie 1967) s-a dovedit a fi unul dintre cei mai eterogeni, complecşi şi prolifici artişti pe care i-a dat rock-ul progresiv[1] de-a lungul timpului. Se spune că a avut primul contact cu muzica de calitate pe când avea doar opt ani, cu ocazia unei sărbători de Crăciun. Părinţii lui au schimbat atunci între ei acelaşi tip de cadou, câte un disc L.P. Tatăl a primit Pink Floyd, The Dark Side of the Moon , iar mama, Donna Summer, Love to Love You Baby . Aceste albume i-au dat două direcţii muzicale între care a pivotat în cariera de mai târziu. Pink Floyd l-a canalizat spre rock-ul progresiv, experimental, pshihedelic, conceptual, regăsit mai ales în albumele grupului Porcupine Tree. Donna Summer l-a determinat ca, în acelaşi timp, să cuprindă şi un cu totul alt spectru muzical, de la ambiental la hip-hop şi dance alăturat unei instrumentaţii mai tot timpul abundente, concretizată în producţiile No-Man.

Conform biografiei publicate pe propriul site (http:\\stevenwilsonhq. com), Steven a scris, înregistrat şi produs muzică în mod continuu începând de la vârsta de 10 ani. Astfel, pe când avea doar 11 ani, a găsit în podul casei nişte corzi de chitară cu care a început să experimenteze într-un mod cu totul original. A răzuit microfonul peste corzi, iar sunetul rezultat l-a transpus pe două casete diferite, reuşind astfel o rudimentară înregistrare multi-track. Tatăl său, inginer electronist, i-a construit un multi-track tape (adică o maşină de mixat cu benzi), dându-i posibilitatea ca, încă din copilărie, să poată experimenta tehnici de mixat şi supraimprimat în condiţii de studio. Astfel, a realizat multe materiale, compoziţii pe care le-a interpretat live cu diverse trupe formate din colegii de şcoală.

În 1987 a format grupul de rock progresiv Porcupine Tree, în cadrul căruia Steven Wilson a asigurat o mare parte a compoziţiilor, a fost deopotrivă solist vocal, dar şi multi-instrumentist, cântând la chitară (clasică şi electrică), pian, sintetizatoare, ţambal, banjo[2] şi diverse alte instrumente. Grupul a cunoscut deplina consacrare muzicală începând chiar cu cel de-al doilea album de studio Up the Downstair , apărut în 1993, care a fost apreciat de revista „Melody Maker” drept „o capodoperă psihedelică”, „unul dintre albumele anului”... Important a fost şi albumul In Absentia , apărut în 2002, care a beneficiat în premieră şi de o versiune, mixată chiar de către Steven, în sistemul 5.1 Surround Sound[3], premiată cu “Best Made-For-Surround Title” la gala Surround Music Awards 2004. Albumul Deadwing , din 2005, a fost inspirat de un scenariu de film scris de Steven Wilson şi distins cu titlul de „Albumul anului” la premiile revistei „Classic Rock”, iar versiunea surround a primit din nou “Best Made-For-Surround Title”. Peste numai un an, apare Fear of a Blank Planet , nominalizat pentru premiile Grammy din Statele Unite. Cel de-al zecelea album Porcupine Tree, The Incident , a fost, de asemenea, nominalizat la Grammy, şi a fost urmat de un lung turneu de concerte încheiat cu două show-uri sold out la Radio City Music Hall din New York şi la Royal Albert Hall din Londra. Până în prezent au apărut 15 albume de studio Porcupine Tree, ultimul, Octane Twisted , în 2012.

În paralel cu prodigioasa activitate muzicală de la Porcupine Tree, Steven Wilson a fost implicat în incredibil de multe alte proiecte.

Incredible Expanding Mindfuck, sau pe scurt I.E.M. Au apărut cinci albume de studio cuprinzând în cea mai mare parte a lor muzică instrumentală, mult mai experimentală decât cea de la Porcupine Tree.

Bass Communion. Zece albume de muzică electronică şi ambientală, cu piese complexe influenţate de muzica germană electronică experimentală a grupului Tangerine Dream sau a liderului acestuia, Klaus Schulze.

Blackfield. Duo cu muzicianul israelian Aviv Geffen. Au produs patru albume între 2004 şi 2013, în care au propus un rock cu ton melancolic şi melodic.

Storm Corrosion. Un alt duo, de data aceasta cu Mikael Åkerfeldt – liderul trupei suedeze de rock progresiv Opeth. Au realizat un singur album, cu un sound ambiental, narativ, magic şi orchestral, care a fost nominalizat la premiul „Albumul anului 2010” de revista „Classic Rock”.

No-Man, adică Steven Wilson şi Tim Bowness. Au produs şase albume de studio, începând din anul 1993. Stilul No-Man este foarte greu de categorisit. După părerea unora ar fi un fusion de dance beats cu hip-hop şi electropop ambiental.

Steven Wilson a avut şi un număr considerabil de colaborări cu alţi muzicieni de prestigiu.

A produs trei albume ale trupei Opeth, la care a contribuit şi la backing vocals, chitară şi claviaturi. A fost invitat de Dream Theater în 2007 pe albumul Systematic Chaos cu o scurtă intervenţie vocală pe piesa Repetance . A fost vocalistul pieselor Tarkus (albumul The Road Home a lui Jordan Rudess), Can-Utility and the Coastliners (albumul Genesis Revisited II al lui Steve Hackett) şi The Fountain (albumul Immersion al celor de la Pendulum). De asemenea, Wilson a produs albumul Smiling & Waving al muzicienei norvegiene Anja Garbarek, fiica legendarului saxofonist Jan Garbarek.

A mixat albumul trupei Anathema, We're Here Because We're Here , apărut în 2010, pentru care a primit mulţumiri într-o menţiune de pe coperta discului.

A mai lucrat cu Marillion, Fish, Yoko Ono şi mulţi alţi artişti de marcă.

Ceva mai recent, Steven Wilson a devenit cunoscut şi pentru mixările în sistemul 5.1 Surround Sound, pe care la început le-a făcut pentru albumele propriilor proiecte. Din 2009 a trecut şi la o lungă serie de albume rock, devenite clasice. Astfel, a remixat 5.1 Surround Sound discografia trupei King Crimson, muncind alături de liderul acesteia, Robert Fripp. În acelaşi system, a remixat şase albume Jethro Tull, patru albume Yes, două albume Emerson Lake & Palmer şi un album Gentle Giant.

Împreună cu muzicianul polonez Mariusz Duda de la trupa poloneză Riverside (şi proiectul Lunatic Soul), Steven Wilson a înregistrat un cântec care are o poveste tristă, cu totul excepţională.

Mare fan al ambilor muzicieni, dar şi un poet autopublicat, Alec Widey era încă de la vârsta de 17 ani o binecunocută prezenţă la con certele susţinute la Londra de trupele în care activau Mariusz şi Steven. Din nefericire, în ajunul Crăciunului anului 2013, Alec a aflat că suferă de o formă severă de cancer la sistemul limfatic. A urmat o chemioterapie agresivă şi un tratament cu radiaţii, însă fără rezultate semnificative. La sfârşitul lunii iulie 2014, când a înţeles că nu i-a mai rămas prea mult timp de trăit, Alec i-a trimis un e-mail lui Steven Wilson în care îl ruga să realizeze o piesă împreună cu Mariusz Duda, pe una din poeziile sale. Steven a acceptat imediat, a luat legătura cu Alec şi chiar au convenit ca Alec să susţină şi partea de tobe. Din păcate, câteva săptămâni mai târziu, la 26 august 2014, Alec a trecut la cele veşnice. Cei doi muzicieni au dus la bun sfârşit proiectul. Unul din poemele lui Alec Widey, The Old Peace , a fost minunat pus pe note de către Mariusz Duda şi interpretat în duet cu Steven Wilson. Pe site-ul http:\\stevenwilsonhq.com\sw\the-old-peace-in-memory-of-alec-wildey\ suntem invitaţi să descărcăm piesa în format mp3 şi high resolution FLAC contra unei sume modeste. Fondurile adunate vor fi vărsate 50% centrului medical care l-a îngrijit pe Alec în ultimele luni, 50% unei organizaţii de luptă împotriva cancerului.

logoBinecunoscut este şi modul frapant în care Steven Wilson îşi face apariţia în concerte. Adică, desculţ. Chestionat asupra acestui aspect de către site-ul rockeyez.com, Wilson mărturiseşte: „Ca să fiu sincer, încă de mic copil am avut o repulsie la purtarea pantofilor şi păşeam cât puteam de mult desculţ. Apoi, când a trebuit să urc pe scenă şi să cânt live , m-am simţit total inconfortabil cu pantofi. Aşa că în întreaga mea carieră nu ştiu dacă am fost nevoit să apar încălţat într-unul, sau, poate, în două show-uri, din cauza condiţiilor meteo. Asta m-a ajutat, pe de-o parte, să simt mult mai bine pedalele chitarei dar, pe de alta, de multe ori am călcat pe cuie, şuruburi, pioneze. Deşi uneori am şi sângerat, nimic nu mă poate opri să continui în felul ăsta.”

Oricât ar părea de curios, Steven Wilson a mai găsit timp şi pentru o activitate publicistică. A scris câteva articole pentru ediţia mexicană a revistei “Rolling Stone”, care au fost traduse în spaniolă. Demnă de menţionat ar fi recenzia făcută la albumul In Rainbows al celor de la Radiohead. A mai contribuit ocazional cu articole şi la revista “Classic Rock”.

Mai aproape de timpul prezent este cariera solo a lui Steven Wilson. Sub titulatura propriului său nume a realizat patru albume. Cel de-al treilea, The Raven That Refused To Sing (and Other Stories ) a apărut în 2013 şi a fost produs de Steven împreună cu legendarul Alan Parsons, fost inginer de sunet la Pink Floyd. Tehnicianul mega-trupei a ajuns, după cum se ştie, şi în postura de muzician de cea mai bună calitate. Cele zece albume ale sale au fost foarte apreciate, piesa Eye in the Sky din 1982 intrând definitiv în galeria hiturilor stelare.

The Raven That Refused to Sing are şase piese ale căror versuri sunt, de fapt, nişte poveşti cu fantome inspirate din creaţiile scriitorilor Edgar Allan Poe şi Charles Dickens. Discul a câştigat premiul „Albumul Anului 2013” al revistei „Prog Rock”.

În 2015 a lansat albumul de studio Hand.Cannot.Erase , cel mai important din întreaga sa carieră de până acum. Într-un interviu pentru popmatters. com, Wilson mărturisea: „ The Raven... a fost foarte bine receptat. A devenit cel mai bine vândut disc din cariera mea, ceea ce e extraordinar. Aşa că aş fi fost tentat să spun: «Hai să facem încă o dată acelaşi lucru! Hai să facem şi partea a doua! Fanii aşteaptă să continuăm pe aceeaşi direcţie». Dar asta nu va corespunde niciodată cu principiile mele, după cum bine ştiţi. Punctul meu de vedere a fost: «Hai să facem ceva cu totul diferit! Să avem un album conceptual în această lume modernă a secolului 21 şi să lăsăm muzica să fie dictată de o poveste adevărată!»”.

Conceptul albumului a fost inspirat de filmul documentar Dreams of a Life, apărut în 2011, care prezintă povestea adevărată a dramei unei femei de 38 de ani din Londra, Joyce Carol Vincent, a cărei dispariţie nu a fost sesizată de nimeni timp de trei ani. „O femeie a fost găsită moartă în apartamentul ei în decembrie 2003 şi nimeni nu a sesizat asta. Care ar fi prima reacţie pe care aţi avea-o dacă aţi auzi o astfel de poveste? O fi vorba despre vreo bătrână rămasă singură pe lume? Nici vorbă! Vincent era tânără, era atractivă, avea mulţi prieteni, avea familie, dar din anumite motive, nimeni nu i-a simţit lipsa timp de trei ani”, declara Wilson pentru ultimate-guitar.com.

Hand.Cannot.Erase conţine 11 piese, asemeni unor file din jurnalul unei femei, pe durata a 65.44 min. A beneficiat de aceeaşi echipă de muzicieni instrumentişti ca şi precedentul album, The Raven ..., cei mai cunoscuţi fiind chitaristul Guthrie Govan şi bateristul Marco Minnemann, ambii membri ai supergrupului The Aristocrats.

Albumul a fost produs de Steven Wilson, ajutat de Steve Orchard, inginerul de sunet al lui Paul McCartney.

First Regret este prima piesă a albumului. O scurtă introducere de doar 2:01 min., al cărei ton suav este dat de pianul lui Adam Holzman şi sintetizatorul lui Steven Wilson.

3 Years Older, o lucrare care durează 10:18 min. Piesă pe care, după propriile-i relatări, Steven a compus-o cel mai greu. „Am pornit de la riff-ul de chitară, pe care l-am denumit «Townshend riff», totul dezvoltându-se apoi de aici. Dar jongleriile părţilor, mutările anumitor secţiuni, rescrierea versurilor, a durat, probabil, un an. Cântecul ăsta a fost o adevărată bătălie.” (musicradar.com).

Melotronul, în deschidere, este preluat apoi de o dezvoltare treptată de acorduri de chitară clasică (Dave Gregory), care ne aduce aminte de opera rock “Tommy” a grupului Who. Intensitatea este amplificată de multe ori de baterie (Marco Minnemann), dar şi de riff-ul chitarei electrice. Instrumentaţia e asemeni unei texturi care îşi schimbă modelul o dată la câteva zeci de secunde. Vocea duioasă a lui Wilson completează coloritul multiplu. Versurile ne aduc o frumoasă declaraţie de dragoste.

“You think of love as just a memory \ A fog that smothers you, it's hard to breathe\ But when you're on your own, that's when you're free \ You're three years older, and you'll always be now \ I can feel you more than you really know \ I will love you more than I'll ever show”

„Crezi că dragostea e doar o amintire\ O ceaţă care te-năbuşă şi-ţi vine greu să respiri\ Dar când eşti singur, atunci eşti liber\ Eşti cu trei ani mai în vîrstă şi vei fi mereu ca acum\ Te simt mai mult decât îţi dai seama\ Te voi iubi mai mult decât ţi-aş putea arăta”

Spre finalul piesei avem de-a face cu un pasaj la sintetizator, în care se simte bine influenţa ilustrului clăpar Keith Emerson.

logoHand Cannot Erase. Cea de a treia piesă începe cu acorduri de keyboards, care apoi trec în spatele solistului vocal. Orchestraţia creşte, din nou, progresiv, şi datorită orgăi Hammond (Adam Holzman). Versurile continuă povestea love story-ului...

“A love like this makes us strong \ We laugh it off when things go wrong \ It's not you, forgive me if I find I need \ more space \ Cos trust means we don't have to be together \ every day \ Hand cannot erase this love”

„O dragoste ca asta ne face puternici\ Ne-am oprit din râs când lucrurile au mers rău\ Nu tu eşti de vină, iartă-mă dacă am descoperit că am nevoie\ de mai mult spaţiu\ Deoarece încrederea înseamnă că nu trebuie să fim împreună\ în fiecare zi\ O mână nu poate şterge această iubire”

Perfect Life . Sintetizatorul ne induce o doză de mister, dublat fiind de percuţie. Pe acest background vocea de copil a unei fetiţe ne povesteşte:

“When I was 13 I had a sister for 6 months.\ She arrived one February morning (...)\ She was 3 years older than me (...)\ She introduced me to her favourite books, gave me clothes (...)\ She said, «The water has no memory».\ For a few months everything about our lives was perfect.\ It was only us. We were inseparable.\ But gradually she passed into another distant part of my memory.\ Until I could no longer remember her face, her voice, even her name.”

„Când aveam 13 ani am avut o soră pentru şase luni\ Ea a sosit într-o dimineaţă de februarie (...)\ Era cu trei ani mai mare decât mine\ Mi-a prezentat cărţile ei favorite, mi-a dat haine (...)\ Mi-a spus «Apa nu are memorie»\ Pentru câteva luni, în viaţa noastră totul a fost perfect.\ Eram doar noi. Eram nedespărţite.\ Dar treptat ea a plecat într-o alte parte mai îndepărtată a memoriei mele\ Până când nu mi-am mai putut aminti chipul ei, vocea ei, nici măcar numele ei.”

Apoi “We have got. We have got the Perfect Life” („Avem. Avem o viaţă perfectă”, repetat îndelung de Wilson, în diverse tonalităţi, încântând cu timbrul vocii sale de o melodicitate unică. Pe tot parcursul acestui lung pasaj, instrumentaţia e susţinută de baterie şi o multitudine de sonorităţi ale sintetizatorului (Steven Wilson) şi ale pianului (Adam Holzman). Backgroundul instrumental e strălucit completat de acorduri ale melotronului (Steven Wilson), acorduri care ne duc cu gândul la Coldplay.

Routine . O altă piesă lungă (aproape 9 min.). După câteva acorduri de pian, vocea lui Wilson interpretează, foarte fin, versuri despre activităţi domestice...

“What do I do with all the children's clothes\ such tiny things that still smell of them(...)\ And all their schoolbooks and the running shoes\ Washing them clean in dirty steel sink”

„Ce să fac cu toate hainele copiilor\ astfel de lucruri mici care le păstrează mirosul\ Şi cu toate manualele şi pantofii lor pentru alergare\ Pe care îi spăl în chiuveta murdară din oţel”

Pianul, împreună cu chitara rece şi cu orga, trădează o influenţă clasică. Albumul fiind relatat dintr-o perspectivă feminină, întâlnim prima piesă cu porţiuni cântate magistral de o solistă vocală, Ninet Tayeb, o arabă din Israel.

“Routine keeps me in line \ Helps me pass the time \ Concentrate my mind \ Helps me to sleep”

„Rutina mă menţine pe baricade,\ Mă ajută să-mi omor timpul\ Concentrându-mi mintea,\ Mă ajută să dorm.”

Alegerea solistei vocale i-a dat ceva bătăi de cap lui Wilson. După propriile-i spuse (musicradar.com), şi-a dorit o solistă cu o voce extraordinară, cu personalitate, gen Bjork sau Kate Bush. Despre albumele acesteia din urmă admitea că i-a influenţat în mare măsură compoziţiile. După ce a testat trei-patru cântăreţe, Aviv Geffen, partenerul său din Blackfield, i-a recomandat-o pe Ninet.

Home Invasion (6:24). După o lungă introducere instrumentală, cu sonorităţi ceva mai energice, atipice pentru o piesă creată de Wilson, datorate tobelor, sintetizatorului şi chitarei electrice, vine partea vocală cu un avertisment serios asupra toxicităţii lumii virtuale pe care o explorăm zilnic. Capcana în care, probabil, a căzut şi Joyce Carol, eroina albumului...

“Download love and download war\ Download the shit you didn't want\ Download the things that make you mad\ Download the life you wish you had”

„Descarcă dragoste şi descărca război\ Descarcă rahatul pe care nu ţi-l doreai\ Descarcă lucrurile care te înnebunesc\ Descarcă viaţa pe care ai vrea s-o ai”

Regret #9 (5:00) este piesa a şaptea, instrumentală. Începută discret de orgă şi tobe, continuată apoi în forţă de sintetizatorul lui Adam Holzman, piesa are parte şi de un măiastru solo de chitară electrică a lui Guthrie Govan, în maniera lui Steve Hacket, cu care Steven Wilson a colaborat în trecut, după cum am mai spus.

Transience, o piesă scurtă (2:43), melodioasă, foarte frumoasă. Începe cu câteva acorduri de chitară clasică, însoţite imediat de sintetizator, similar grupului german Tangerine Dream. Apoi agreabila voce a lui Steven. Textul încearcă să ne lămurească despre ce-ar putea însemna efemeritatea: doar un început.

“Filigree circles round her young wrist \ Her mother is frowning at something \ she misses \ She fixes her hair \ At the failing of the day she heard her \ father always say. “Remember, it's only\ the start”

„Cercuri de filigram în jurul încheieturii mâinii sale\ Mama ei se încruntă la ceva ce-i lipseşte\ Îşi aranjează părul\ Când se-ntâmpla să rateze câte o zi, ea îl auzea mereu pe tatăl ei spunând «Ţine minte!, e doar începutul»”

Ancestral , cea mai lungă lucrare a albumului (13:30). Tobele fac introducerea, urmate la câteva secunde de pian, apoi de solistul vocal...

“Reason never seems to come to guilty men \ Things that meant so much mean nothing in the end \ That function is dysfunction and to hide the truth \ Distracted by their faith, ignoring every proof \ A bicycle \ A garden wall \ A mother's call \ A love is born \ And after all, the sleet that falls on me”

„Raţiunea nu pare să le vină bărbaţilor vinovaţi\ Lucruri care însemnau atât de mult cândva, înseamnă nimic în cele din urmă\ Acea funcţie este disfuncţie şi pentru a ascunde adevărul\ Distras de credinţa lor, ignorând fiecare probă\ O bicicletă\ Un perete de grădină\ Chemarea unei mame\ O dragoste se naşte\ Şi, după toate, lapoviţa care cade peste mine…”

Este singura piesă în care apar instrumentele de suflat, mai întâi flautul (Theo Travis). Atmosfera tristă, melancolică, e întreţinută şi de melotronul care delimitează schimbările dintre pasajele instrumentale. Un remarcabil solo de chitară electrică precede o nouă intervenţie a solistei vocale. Doar în această lungă lucrare apare şi orchestra de coarde London Session. Apoi un remarcabil solo de chitară electrică inspirat, din nou, din Emerson, Lake & Palmer. Îşi face apariţia şi al doilea instrument de suflat, saxofonul (acelaşi Theo Travis).

Happy Returns (6:00) este cea de-a zecea piesă, reţinută, elegantă, strălucitoare, de-a dreptul minunată! Startul e dat de sintetizator şi de pian, dublate de corul de băieţi de la „Schola Cantorum of the Cardinal Vaughan Memorial School ”. Apoi, iarăşi, vocea caldă, melodioasă, a lui Steven Wilson, atingând realităţi dureroase ale vremurilor moderne pe care le trăim. Majoritatea nu mai avem timp să-i căutăm din când în când pe cei apropiaţi, adică, de fapt, pe cei care ne iubesc.

“Hey brother, happy returns, it's been a while now \ I bet you thought that I was dead \ But I'm still here, nothing has changed \ Hey brother, I'd love to tell you I've been busy \ But that would be a lie \ Cos the truth is the years just pass like trains \ I wave but they don't slow down”

„Hei, frate, la bună revedere\ mă întorc fericit, a trecut ceva vreme…\ Pun pariu că ai crezut că am murit\ Dar eu sunt încă aici, nimic nu s-a schimbat\ Hei, frate, mi-ar plăcea să-ţi spun că am fost ocupat\ Dar asta ar fi o minciună\ Pentru că adevărul este că anii trec precum trenurile\ La care le-am făcut cu mâna, dar ele nu au încetinit.”

Spre finalul piesei găsim, probabil, cel mai reuşit solo de chitară electrică al albumului şi corul de băieţi cu pianul în fundal.

Ascendant Here On.. . ultima piesă, instrumentală, foarte scurtă (1.56 min). Pianul, din nou corul de băieţi, împreună cu anumite efecte electronice, toate menite a sugera dispariţia lui Joyce Carol.

Pe lângă calitatea artistică a muzicii – compoziţiile lui Wilson degajând o vitalitate şi o profunzime fermecătoare –, impresionează şi calitatea fabuloasă a sound-ului High Resolution 96\24 cu care a fost înregistrat albumul. Avem de-a face cu mai multe forme de prezentare ale discului, dublu CD (5.1 Surround Sound 96\24), dublu vinyl (stereo 96\24), dar şi o ediţie blue ray[4], care conţine şi o secţiune cu versiunile instrumentale mixate ale tuturor pieselor.

Hand.Cannot.Erase a primit foarte multe aprecieri din partea criticii de specialitate. Astfel, allmusic.com i-a acordat patru stele şi jumătate (din cinci posibile), allaboutjazz.com – cinci stele (din cinci) , revista „Metal Hammer” – şase stele din 7, PopMatters.com l-a notat cu 8,5 (maximum 10).

Revista germană “Visions” l-a numit The Wall -ul generaţiei facebook, iar revista “The Guardian“ l-a evaluat cu cinci stele (din cinci) şi l-a declarat „o inteligentă, sentimentală şi captivantă operă de artă”.

Steven Wilson – o artă, în principal, de dragul frumosului şi nu neapărat de dragul banilor!

 

 

NOTE:

[1] Rockul progresiv a apărut la sfârşitul anilor '60 când o serie de for­maţii au abandonat linia melodică, pe alocuri dansantă, în favoarea unor compoziţii în care tehnica instrumentaţiei, în armonie cu tex­tele lirice, dădeau rock-ului un nivel artistic ridicat, asociat în mod frecvent cu jazz-ul sau cu muzica clasică.

[2] Instrument muzical asemănător cu mandolina, cu cinci până la nouă coarde, cu cutia de rezonanţă rotundă, acoperită cu o membrană (cf. DEX online).

[3] 5.1 Surround Sound este un sistem de înregistrare şi redare a sunetului pe mai multe canale pentru a oferi o percepţie spaţială tridimensională, utilizat foarte mult şi în cinematografie.

[4] Blu-ray – disc optic de mare densitate folosit pentru stocarea de date, în special înregistrări video şi audio de înaltă rezoluţie.

 

 

P.S.

La închiderea ediţiei online, aflăm o veste tristă. Ne-a părăsit Keith Emerson, legendarul clăpar al grupului Emerson, Lake & Palmer, pe care l-am menţionat în comentariile de mai sus. Muzicianul britanic a fost prezent, ca pianist, la o ediţie a Festivalului „George Enescu” în urma căreia a compus piesa Hoedown (TRILOGY - 1972) utilizând elemente din muzica populară românească.