POEZIE
Miruna Mureşanu
Monolog
*
pustiul nemilos părea că priveşte
prin mii de oglinzi pretutindeni
desenând la o vamă absent chipul meu
legănându-l dintr-o parte în alta
într-un veşmânt din celeste prăpăstii
să nu-l rătăcească de mine prin mine
când arinii uscaţi mă umpleau de miresme
repetând pe clape de noapte o muzică tulbure
intonând din vreme în vreme un psalm
să-l pot auzi în absenţă pe celălalt dinlăuntru
aproape de cântecul roditor al cocoşilor
acelaşi orizont bizar părând că ne leagănă
pierzându-ne în cele din urmă umbrele-n haos
în acelaşi veşmânt din celeste prăpăstii
cu umerii grei de-ntrebări şi de freamăt
prin cerul din noi aşezat în mijlocul paginii
*
un gând cenuşiu al văzduhului se lipise de prag
încercam să-l desprind de amiază să pot trece de el
învins de o rază a ochiului meu
în lumină părea că dansează
eliberând un labirint plin de umbre
revărsând peste câmp un râu aproape uscat
prin întâmplări sfâşiate încet de secunde
amintirile îmi ţineau cuminţi de urât
repetam fără glas împreună un psalm al luminii
aducând mai aproape suspinul cireşului
umbra lui îmi trecuse de umeri demult
prin ziua care semăna tot mai mult cu oricare zi
vestind cu infinită răbdare vindecarea culorilor
cu greu îmi puteam aminti frumuseţea lor
prin goliciunea amiezii care renăştea din nimic
era cu mult înainte de vremea tristiţii
încât mă puteam întoarce oricând
prin verdele stins din suspinul cireşului