logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

 

Dumitru Vlăduţ

 

 

La Lilieci de Marin Sorescu, în perspectivă lingvistică *

 

Deşi despre generaţia saizecistă, cum observa un critic (Mircea Martin) „se vorbeşte astăzi mai mult la trecut”, existând, ce e drept şi voci critice puternic valorizante ale acesteia precum Adrian Dinu Rachieru, între reprezentanţii ei proeminenţi se pare că după 1990 Marin Sorescu, de la a cărui naştere s-au împlinit în 29 februarie a.c. 80 de ani, a atras în cel mai înalt grad atenţia criticii literare din perspective variate datorită deschiderilor nebănuite ale operei, actualităţii sale acute. O dovedeşte şi o analiză din perspectivă lingvistică, Expresie populară în ciclul „La Lilieci” de Marin Sorescu , apărută acum doi ani la Editura Academiei Române din Bucureşti. Autorul ei, Gr. Brâncuş, este un lingvist riguros, semnatar al multor lucrări ample de lingvistică, specialist neîntrecut în probleme ale substratului autohton şi relaţiilor românei cu albaneza, membru al Academiei Române. Pe lângă formaţia sa de lingvist riguros, el vorbeşte în deplină cunoştinţă de cauză despre expresia populară a cărţii lui Marin Sorescu şi ca aparţinător al aceleiaşi arii lingvistice a lui Marin Sorescu, cea a Olteniei, fiind născut în localitatea Pestişani din Gorj, nu chiar departe de Bulzeştii din Dolj ai autorului ciclului La Lilieci .

Critica literară propriu-zisă a observat de altfel la un nivel mai mult general şi enunţiativ limbajul regional şi pitoresc din acest ciclu. De data aceasta avem de a face cu o explorare sistematică a uriaşului rezervor şi tezaur de limbă populară specifică zonei amintite. Demersul său este unul de adevărată arheologie lingvistică asupra unui uriaş zăcământ de limbaj popular şi regional pus în valoare sub aspect liric prin opera unui poet de excepţie. În cazul de faţă, întreprinderea lui Gr. Brâncuş nu e deloc exterioară cercetării poeziei lui Marin Sorescu ca literatură, nu e o investigaţie lingvistică în sine. Să nu uităm că poezia a fost văzută de către orientările stilistice ca acţiune sui-generis asupra limbajului, iar pe de altă parte avem de a face cu un poet conştient de necesitatea de a recurge la un limbaj popular, specific zonei sale. Poetul a cunoscut nemijlocit limbajul rural al localităţii sale, deprinzându-l în special de la mama sa şi apoi de la lumea satului. L-a şi studiat însă atent, făcând apel la lucrări lingvistice speciale consacrate Olteniei (glosare, atlase, monografii, studii speciale) fiind interesat de formele vechi ale limbii, ca şi de cele arhaice de cultură şi civilizaţie rurală, şi a avut, potrivit propriilor mărturii, chiar ambiţia de a pune în relief virtuţile poetice ale vorbirii zonei.

Demersul lui Gr. Brâncuş este, în ansamblul său, unul stilistic, câtă vreme are în vedere efortul conştient „de descoperire a operaţiei de selecţie lingvistică în elaborarea unei opere poetice” (p. 133). Aceste fapte sunt studiate sistematic, având în vedere însă „criteriul cercetării strict lingvistice” (p.133). Ca principiu metodologic suntem preveniţi că noţiunea de „expresie populară” cuprinde tot ceea ce e opus expresiei culte, prin urmare şi variantele dialectale, regionale, arhaice ori vorbirea orală, familiară. Atât de autentic populară este limba ciclului analizat, încât „Pentru lingvişti, La Lilieci e o sursă admirabilă de informaţie asupra caracterelor generale ale limbii populare şi, în particular, asupra vorbirii din Oltenia” (p.6), căci „Numele de persoane şi de locuri, un semn de individualitate rurală, vocabularul comun, cu numeroase substituţii semantice, structura frazei, constrânsă în tipare lineare, o morfologie preponderent arhaică şi dialectală, toate acestea sunt trăsături esenţiale care surprind mai cu seamă pe cititorul a cărui copilărie a fost sortită în părţile Olteniei” (p.5).

Studiul sistematic al faptelor lingvistice şi stilistice din La Lilieci este precedat însă de o examinare a multiplelor ipostaze etnografice specifice locului care alcătuiesc materia ciclului, investigarea acestora fiind suportul celei de natură stilistico-lingvistică. Poemele lui Marin Sorescu redau momentele mari ale vieţii: naşterea, nunta, moartea manifestându-se în forme unice potrivit spiritului locului, precum şi obiceiuri în legătură cu unele zile ale anului, practici arhaice, credinţe, vrăji, descântece, medicină populară, datini, mituri ş.a. Poetul nu ar fi privilegiat deloc imaginaţia, ci ar fi accentuat asupra autenticităţii lumii de aici, ni se atrage atenţia.

Foarte atent studiate sunt blestemele, descântecele, vrăjile, injuriile „folosite fără reticenţă ca elemente care exprimă stări sufleteşti speciale determinate de natura raporturilor interumane sau a relaţiilor cu mediul înconjurător” (p.38), nefiind „considerate interdicţii de vocabular” (p. 39). Materia etnografică îşi are însă varii forme de manifestare în limbajul popular şi dialectal pe care autorul cărţii le pune de fiecare dată atent în relief. Există şi procedee predilecte ale evidenţierii acestei lumi unice prin etnografie, şi anume cel al evocării, ca şi cel al amintirii, „ceea ce, potrivit reprezentărilor copilului, explică simplitatea expresiei, contururile vagi, cenuşii, abundenţa de note explicative” (p. 8).

Primul nivel explorat este cel al onomasticii, care prilejuieşte un studiu extins ce are în vedere atât antroponimia, cât şi toponimia, iar atât unul cât şi celălalt „formează o unitate lexicală proprie limbii populare din zona Olteniei. Şi unele şi altele au fost pentru Sorescu izvor de poezie” (p. 56). Sorescu dovedeşte o plăcere uriaşă a enumerărilor de nume de persoane, ţinând de un sistem neoficial, cu structură genitivală, ce „exprimă un raport de filiaţie, de alianţă, de apartenenţă” (p. 169) şi care „e populară, străveche, proprie comunităţilor rurale şi continuă, foarte probabil, compusele indigene din perioada romană de felul Caius Epicardi, Dasius Verzonis, Iulius Iulii , cu raportare la un patronim: Dasius al lui Verzo ” (p. 169). Important pentru identificare în acest sistem este numele de neam, de familie, nu cel de botez, care este repetabil. Antroponimia pitorească soresciană cuprinde şi un original sistem al poreclelor şi supranumelor pe care cercetătorul lingvist le pune atent în relief considerându-le şi resurse ale expresivităţii. Dincolo de toponimele rurale, specifice graiurilor olteneşti, aflăm o seamă de examinări privind termenii ce denumesc circumstanţiale locale şi, în legătură cu aceasta, asupra adverbelor specifice aici , aci , acolo , care apar „ca într-un veritabil text de grai oltenesc” (p.60).

Cercetarea fonetismelor soresciene nu dezvăluie aspecte spectaculoase, căci aceste fapte particulare sunt izolate, dar sunt „fonetisme reale, care se regăsesc adunate de lingvişti în atlasele Olteniei sau în diferite cercetări dialectale consacrate acestui ţinut românesc foarte conservator” (p. 65).

Cu adevărat relevant pentru originalitatea stilistică a ciclului La Lilieci sub raportul specificului artei lingvistice este examenul nivelului morfologic, unde cercetătorul reţine elementele cele mai frecvente în structura textelor: vocativul femininelor în – o , coexistent cu cel în – ă , articolul proclitic la genitiv al numelor de rudenie în varianta lu' (ibovnica lu frate-meu ), preferinţa pentru construcţiile cu la echivalente cu un dativ – obiect indirect („le luaseră pământul la oameni ”), numeralul ordinal al doilea folosit adverbial („S-a măritat de-al doilea ”), – demonstrative de depărtare simple, proprii ariei de sud a Românei: ăl (ăla ), a (aia ), ăi (ăia, hăia ), ăle , ale (alea, elea ), pronumele demonstrativ de apropiere: ăsta , asta , ăştia , ăstea , pronumele (adjectivele) nehotărâte: ceva , niscai ş.a. Cu multă autoritate profesională este realizată analiza utilizării perfectului simplu al verbului, considerat „trăsătura morfologică cea mai importantă a graiului din Oltenia” (p. 71), frecvent folosit la Sorescu, de o mare forţă expresivă, rezultat al unei selecţii, apărând deci ca element de stil, în texte în care predomină limba vorbită, pentru acţiuni ce au loc în aceeaşi zi cu prezentul. El are o strălucire artistică unică, spune cercetătorul limbii populare din La Lilieci , încât „A încerca să substitui în textele lui perfectul simplu prin perfectul compus înseamnă a lipsi poezia de valoarea extraordinară pe care i-o dă acest tip de perfect străvechi, conservat din latină şi înzestrat cu o semantică specială a cărei origine e greu de precizat” (P. 76). Exemplele nu ar diferi de cele din anchetele dialectale, iar ele ar reprezenta „pentru un lingvist, o excelentă sursă de cunoaştere şi studiere a valorilor perfectului simplu, timp caracteristic limbii vorbite în Oltenia” (p. 76).

O altă particularitate a vorbirii populare şi familiare în ceea ce priveşte verbul identificată ca frecventă în La Lilieci este folosirea supinului, timp vechi, având un caracter concret faţă de sinonimul său, infinitivul lung. Prin utilizarea abundentă a acestuia, opera lirică a lui Sorescu chiar pare a face „o notă distinctă în limba poeziei româneşti cu teme care privesc satul” (p. 79), frecvenţa lui făcând din supin un fapt de stil.

Examinarea nivelului sintaxei prilejuieşte observaţii interesante: domină coordonarea şi juxtapunerea, manieră a unei gândiri expozitive, proprie limbii populare, subordonarea, specifică limbajului deducţiilor logice, fiind rarisimă. Tipice sintaxei sunt propoziţiile scurte legate prin şi narativ, precum în relatarea vorbită a faptelor vieţii şi în poveştile populare.

Un capitol foarte bogat în analize şi ilustrări este consacrat vocabularului, unde cercetătorul descoperă mai întâi bogate grupuri terminologice populare preferate. Există de exemplu o întinsă terminologie a casei şi gospodăriei, a obiceiurilor, dar şi una a neologismelor reţinute din realităţi sau evenimente pe care omul rural le cunoaşte ocazional: armată, prizonierat ori instaurare a comunismului. Examinându-le, lingvistul atrage atenţia că „limba populară acceptă cu uşurinţă neologismele care exprimă realităţi noi de cultură şi civilizaţie, în atingere directă cu viaţa satului. În general, aceste cuvinte nu afectează omogenitatea lexicală a limbii populare. Multe sunt efemere ori au trecut în vocabularul pasiv ca semne ale vitregiilor istoriei” (p. 98). Există o terminologie bogată privind sărbătorile, jocurile, buruienile de leac, descântece, vrăji, obiceiuri de înmormântare ş.a.

Gr. Brâncuş ne prezintă apoi un glosar alcătuit din acele cuvinte extrase din texte care au sensuri şi structuri populare sau dialectale foarte vechi ori sunt foarte importante „prin originea, structura ori prin valoarea poetică deosebită” (p. 171). Prin aceasta şi diferă glosarul lui Gr. Brâncuş de cel al profesorului craiovean Marian Barbu, publicat în 2009 la Editura Sitech din Craiova sub titlul „ La Lilieci ”, şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu. Există o conştiinţă şi o atitudine a eroilor din La Lilieci faţă de realitatea lingvistică privitoare la diferenţe de grai faţă de generaţiile anterioare, faţă de schimbările lingvistice, deosebirile de limbaj între regiuni sau chiar sate învecinate pe care autorul acestui studiu lingvistic nu ezită să le pună în relief.

Un penultim capitol de analiză propriu-zisă este consacrat stilului, unde sunt examinate elemente cu un conţinut poetic detectate ca abateri de la normele limbii comune şi ale celei culte. Este de altfel cunoscuta definiţie a stilului ca abatere ori deviere de la normele limbajului comun, folosită în scopuri artistice. Astfel de particularităţi stilistice identificate sunt: predominanţa propoziţiilor simple, aproape toate principale, absenţa verbului copulativ din structura predicatului nominal, persoana întâi a verbului substituită prin persoana a II-a singular, enumerările bogate, construcţiile apoziţionale, izolările explicative, anacolutul, introducerea directă a personajului în miezul povestirii, numărul mare de interjecţii, construcţii exclamative, preferinţa pentru conjunctiv în locul infinitivului care e abstract, recurgerea frecventă la imperfectul indicativului ca timp al evocărilor şi naraţiunilor, apelul la comparaţii cu cel de-al doilea termen exprimând elemente concrete ale mediului rural, apariţia unor maxime şi sentinţe, construirea dativului cu la , inversiuni cu rol stilistic, umor ş.a.

Examinarea în capitolul Exerciţii a zece fragmente de texte reproduse constituind, cum spune autorul, „mostre de analize care corespund viziunii noastre asupra cărţii lui Sorescu” (p. 155), încheie această carte care convinge cititorul că acest tip de demers este binevenit pentru descoperirea unui gen de poeticitate foarte personal. E vorba de o poezie „în marginile prozei”, aflată în „formele brute, neprelucrate ale idiomului popular” (p. 155), în vers liber, lipsită de metafore şi în general de figurile poetice tradiţionale. Este o poezie „enunţiativă” în terminologia lui Carlos Bousoño din Teoria expresiei poetice ori „tranzitivă” cu un termen al lui Tudor Vianu. Structurile lingvistice şi stilistice decelate sunt mereu raportate la rostul lor estetic, la lumea operei, iar comentariul lor devine unul simpatetic prin implicarea autorului ce descoperă o viaţă a textelor. Analizele stilistice ale lui Gr. Brâncuş întreţin dintr-un unghi singular în conştiinţa cititorilor existenţa inefabilă a lumii ciclului cu titlul La Lilieci , metaforă a cimitirului, plângere pentru cei înmormântaţi a căror viaţă se prelungeşte în memoria celor vii.

 

 

* Gr. Brâncuş, Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu , Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014