logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Horia Truţă

 

Aradul începutului de secol XX. Petrecerea costumată a Reuniunii Femeilor Române

 

Sala mare a Cazinei era bine aranjată şi împodobită atent. Ramurile de brad împletite cu panglici colorate şi baloane, ce atârnau sub plafon şi pe albul pereţilor curăţaţi şi spoiţi în toamnă de pictorul de odăi Guttmann îi dădeau un aspect sărbătoresc. În frontul sălii domina inscripţia Trăiască femeia română sub care era atârnat portretul unei ţărănci strânsă în fota cu tricolor şi caierul pe şold. Cele patru oglinzi mari din cristal cumpărate direct de la fabrica lui Edmund Bauer şi lampioanele tricolore ce înconjurau tavanul completau recuzita festivă. Pe scena de sub portretul feminin, unde mai ieri diletanţii români memorau textele învăţătorului Nicolae Ştefu din Pârneava, pentru un viitor spectacol de teatru, şedeau muzicanţii. Erau gata de muncă, cu ochi pătrunzători, sclipicioşi şi negri asemenea demonilor. Acordându-şi instrumentele, discutau în şoaptă atenţi la eventualele observaţii ale aranjorilor din preajmă. Scaune din lemn, solide, alese din expoziţia fabricii A. Vincze, capitonau pereţii ca un şir decorativ. În mijlociul sălii un grup de tineri elegant îmbrăcaţi, cu faţa veselă, care mai de care mai sprinten, ascultau poveţele ober-aranjorului dr. George David. Om cu experienţă, membru al cunoscutei case de avocatură Chirtop, acesta cunoştea lumea bună a oraşului şi obiceiurile evenimentelor de acest fel. Toţi treceau prin emoţiile generate de ultimele pregătiri ale mult doritului şi aşteptat bal al fetelor costumate . Se ştia doar că petrecerile anuale ale românilor echivalau cu o sărbătoare naţională, fiind locul de întâlnire al familiilor fruntaşe din mai multe comitate, unde bărbaţii se retrăgeau să facă politică iar fetele însoţite de mame-gardiene sau de rude apropiate erau scoase în lume. Se făceau cunoştinţe, fetele putând fi curtate, desigur în manieră elegantă, cu prăjituri, bomboane fondante şi fructe exotice, astfel că în urma acestor evenimente erau anunţate şi căsătorii. Veneau tineri de perspectivă, se prezenta şi viitoarea elită românească: preparanzi, teologi, studenţi sosiţi în vacanţă, cadeţi ai şcolilor militare, oameni care erau la începutul profesiei şi care-şi puteau mai uşor împlini rostul în sânul unei familii onorabile. Printre ei mai puteai zări învăţători, avocaţi, consilieri, ofiţeri, funcţionari la stat ori în stabilimente sau chiar pe majordomul corpului de armată. Ca şi altădată, printre invitaţi se aflau fruntaşi români, deputaţi în Dieta din Budapesta, acţionari la banca Victoria , membri ai corpului învăţătorilor, sau trimişii Episcopului Ignatie Papp, care nu uitau să mai doneze nişte bani. Desigur îşi vor face apariţia şi redactorii „Tribunei”: Ioan Brânda sau Gheorghe Demeter, nelipsiţi de la asemenea evenimente.

De data aceasta totul se făcea în favoarea Şcolii de fete de curând inaugurată pe Teleky ut. Aflat sub atenta îndrumare a profesorului Petru Pipoş, institutul aduna bani într-un cont special destinat începerii lucrărilor noii clădiri, pe strada Deak Ferenc, după modelul Şcolii din Sibiu conduse de Partenie Cosma, unde dominau cursurile de ţesut cusături româneşti şi menaj. Desigur se mai conta pe oarece sume din Fondul Preoţesc şi daniile generoase ale lui Emanoil Ungureanu, dar mai ales pe ajutorul mecenatului Vasile Stroescu, un basarabean bogat dar sensibil la nevoile şcolilor româneşti din Ungaria.

Pregătirile pentru bal au început cu mult timp înainte, fiind motiv de agitaţie şi emoţii, deopotrivă pentru mame şi fiicele ieşite din prima adolescenţă. Bărbaţii, mormăind mai mult pentru sine, trebuiau să facă faţă cheltuielilor, dacă voiau să-şi mărite fiicele. Urmau vizite la croitorese, case de modă, bijutieri urmate de consultarea revistelor de specialitate şi a fotografiilor de nuntă, discuţii cu damele de la oraş mai pricepute în ale înzestrării cu toalete adecvate: rochii, blănuri, gulere, mănuşi, pălării, bijuterii, evantaie, carneţele de bal cu creionaş etc. Nu era rău dacă se exersau paşii şi prin una din şcolile de dans la Czeka Baba de pe strada Teleky, Temes Adalbert din Varosliget (Pădurice), sau Hess Friederch care ţinea lecţii în Casa Corpului Industriaşilor.

E iarnă, început de februarie şi s-au făcut orele 8 seara. Prima soseşte amfitrioana, doamna prezidentă Letiţia Oncu, consoarta directorului Băncii Victoria. Prestigiul ei a crescut în ultima vreme de când soţul ei, Nicolae Oncu înconjurat de noii săi prieteni, tinerii oţeliţi grupaţi jurul Tribunei, a devenit influent nu numai în lumea economică românească ci şi în cea politică. Era însoţită de Hermina Popovici Desseanu, fiica Ioan Raţ, protopopul Aradului, măritată şi ea cu un cunoscut avocat. Politeţea cerea să fie de faţă la primirea oaspeţilor. La intrare ober-aranjorul George David, înconjurat de ajutoarele sale june o întâmpină cu un zâmbet întărit de frumoase cuvinte dinainte potrivite. O invită spre orchestră punându-i în braţe un buchet de trandafiri roşii comandat la grădina artificială a lui Papp Samu şi un ordin de dans cu o emoţionantă dedicaţie scrisă de tânărul poet Teodor Roxin absolvent seminarial din Micherechiu. Evident tulburată amfitrioana citeşte ca pentru sine versurile pline de sensibilitate: „Răpiţi de clipele sublime\ Ce-n noaptea asta ne distrag\ Un semn al osebitei stime\ Vă oferim aici cu drag.\ Sunt flori ce-n taină din potire\ Exaltă-un minunat parfum\ Noi vi le dăm spre suvenire\ A nopţii vesele de-acum.\ Deci mult stimată prezidentă\ Rugându-Vă să le primiţi\ Dorim cu inima ferventă\ Ca întru mulţi ani să trăiţi.”

O merită, fiindcă doamna prezidentă, o ştie toată lumea, e sufletul Reuniunii. Tot ce s-a făcut prin doamna prezidentă s-a făcut. Şi când tinerimea îi aduce elogii la intrare, e semnul cel mai vădit că meritele venerabilei matroane sunt recunoscute şi dacă altfel nu e cu putinţă, junii îşi arată recunoştinţa printr-un buchet şi o dedicaţie în versuri simţite.

Zgomotul asurzitor al trăsurilor ce goneau pe strada de curând pietruită cu rocă adusă din Aciuţa, anunţa sosirea oaspeţilor delicaţi, iar printre gentilii aranjori s-a născut o fugă nebună, întrecându-se în oferirea braţului frumoaselor doamne şi domnişoare, îmbujorate şi stingherite în propriile emoţii. Tinerii domni apar discret intrând mai puţin zgomotos în atmosfera plină de fast. Se caută din priviri cunoscuţii, se sărută mâinile doamnelor şi se rostesc cuvinte de complezenţă. Sunt îmbrăcaţi după moda imperiului, în cămăşi albe cu lavalieră, costume din stofă de culoare închisă, cu vesta din acelaşi material. Nu lipseau mănuşile albe şi bastonul care dădeau nota de distincţie, necesară evenimentului.

Nu a trecut mult şi vasta sală s-a umplut de culoare, iar aerul proaspăt, înmiresmat de cetină s-a încălzit. Garde-damele, ocupând scaunele de lângă pereţi scrutau atent mulţimea şi cu un zâmbet exersat răspundeau saluturilor. Se aplecau spre stânga şi dreapta interesându-se despre unii mai puţin vizibili în societate, care şi cine, dar mai ales al cui este. Drăgălaşele domnişoare, toate costumate popular, au înconjurat sala braţ la braţ, privindu-se una pe alta de sus până jos, examinând profesional diferitele costume româneşti purtate cu distincţie. Şi nici că s-a aranjat până acum o petrecere mai elegantă şi mai bine succeasă ca cea din prezent. Anul trecut ţinuta cuprindea veşminte comandate la cunoscute modiste din Arad, Timişoara, Seghedin, Gyula, Sibiu sau Oradea. Rochii lungi, albe, roz, albastru, galben, cu volănaşe, dantele şi panglici. Unele dintre ele aşa cum erau Iuliana Raicu din Pârneava, surorile Melania şi Lucreţia Ionescu, fetele notarului din Vârfurile, sau Domnica Borza din Abrud, cunoşteau chiar moda balurilor Societăţii Petru Maior din Budapesta. Mai ştiau că acolo, după petrecere, românii se întâlneau la capela ortodoxă română a Fundaţiei Emanoil Gojdu de pe Kiray utca, iar preotul Bogoevici, la sfârşitul slujbei, conform unui vechi obicei românesc oferea enoriaşilor, în afară de anaforă şi câte un păhărel de ţuică sau vin adus special de la Miniş sau Mocrea.

De data aceasta, stăpâna veacurilor, moda sfârşitului de secol a dispărut la tinerele fete, căci toate sunt înveşmântate în costume româneşti care nu şi-au schimbat fasonul faţă de cel original. Cel mult, pe ici colea, a mai fost adăugată câte o cusătură nouă ori înfrumuseţat cu câte o panglică tricoloră. Aparent unitare, ele prezentau diferenţe sesizabile ochiului doar prin cromatică şi ornamentaţiile ţesute ori aplicate. Cele mai multe damicele aveau costume din diferite ţinuturi ale României. Cămăşile albe brodate erau croite în forme puţin diferite, dar felurimea catrinţelor dată de culoare şi fluturii multicolori aplicaţi cu gust, era uimitoare. Se puteau recunoaşte costumele de Ineu, completate cu cisme roşii din piele dubită, cele din Podgoria Miniş-Măderat, pe urmă poalele din Vărădia şi Bârzava. Veşmintele din Selişte, pe cât de simple, pe atât erau de elegante. Apoi cele din Buciumani, din părţile Branului, Ţara Moţilor, câteva din Banat şi unul din Maramureş. Mai ales acesta din urmă atrăgea atenţia şi invidia celorlalte. Era purtat de Florentina Şuluţiu, mezina preotului din Botiza, venită la unchiul său, funcţionar în Arad. Mânecile încreţite la umăr şi răscroiala pătrată a cămăşii scoteau în evidenţă zgarda din mărgele de la gât. Nici catrinţele nu erau ca celelalte. Ţesute în dungi late orizontale suprapuse se recunoşteau prin culorile tari ale lânei vopsite în roşu, verde, galben, mov, sau portocaliu. Baticul înflorat şi opincuţele din piele de porc bine tăbăcită, îi completau fericit ţinuta, chiar dacă acestea îi micşorau statura. Fetele notarului din Vârfurile, surorile Melania şi Ionescu purtau costumele făcute la Hălmagiu, de Rusalina fata unor vechi nobili din Zărand cu proprietăţi la Şoimuş şi Covăsânţ, care s-au îmbogăţit din încasarea vămilor la poduri şi comerţul cu sare. Erau aceleaşi haine care au fost purtate cu un an în urmă la Sinaia, unde la invitaţia Marilinei Bocu, fiica primarului, au fost de faţă la serbările primirii de către perechea regală a României Carol I şi Elisabeta, a Principelui moştenitor al tronului austriac, Francisc Ferdinand şi a consoartei sale Sofia. Întâmplarea ce a urmat atunci le-a rămas amândurora în memorie. În timp ce priveau fascinate spectacolul, nu au observat apropierea înaltului oaspete austriac, care i-a adresat Melaniei în nemţeşte cuvinte de laudă la adresa costumului şi a frumuseţii ei. I-a răspuns în germana însuşită la Klosterul maicilor Notre Dame din Timişoara, unde învăţau limba Vienei fete de diferite etnii, că de fapt ea este supusa majestăţii sale fiind româncă din Transilvania. Scurtul dialog continuat în ungureşte, a făcut vâlvă chiar şi în părţile Aradului fiind comentat atât de Aradi Kozlony cât şi de alte gazete din Ungaria. Unele au scris articole de fond acide în timp ce publicaţia Neamul Românesc a pus o picătură de venin, spunând printre altele, că domnişoara Melania Ionescu vorbeşte cu alteţa sa, în limba tuturor osândelor.

Frizurile gingaşelor costumate erau uniforme. Una ca alta cu părul lăsat să cadă pe spate, câteva în cosiţe împletite, altele cu bucle uşor ondulate cu fierul încălzit în jar, întărit cu apă şi zahăr ori decorat cu panglici late tricolore, Piepteni şi agrafe lucitoare luate din târguri, completau ornamentale ordonând şuviţele răzleţe.

Unele gard-dame erau îmbrăcate special la Casa de mode Kopetko Karoly cu atelierul în Palatul minoriţilor, sau în salonul Lazar Cz. de pe Vorosmarty ut, unde puteau să-şi comande şi pălăriile. Pe ici colo se observau ghete înalte făcute pe măsura piciorului în atelierul Aconiu. Şiretele împletite special erau trecute prin ţinte metalice ascunzând ciorapii fini luaţi din magazinele Bogyo de pe Deak Ferenc. Câteva au folosit produsele Melanogene sau Hair Regenerator preparate special pentru prefacerea părului în culori plăcute aurie, negru sau brun, create de spiţerul Foldeş Kelemen în laboratorul din Arad. Majoritatea degajau o ţinuta mândră şi distantă, ecouri ale educaţiei şlefuite, distinse şi manierate din societatea imperiului. Nu lipseau doamnele Luţai şi Chicin din Nădlac, Ciorogariu, Iercan, Şiclovan, Karacson din Pecica, apoi doamnele Raicu, Pop, Popoviciu, Furdui, Lobonţ din Arad şi multe altele din mai multe comitate.

Printre invitaţi şi-a făcut apariţia şi fotograful Weisz Hugo, cel care ilustra câteva ziare ungureşti din oraş. Era însoţit de tânărul inaş care monta aparatura de curând adusă din Viena. Văzându-l, câteva grupuri nerăbdătoare aşteptau deja să fie traşi în chip. Ştiau, că peste o săptămână imaginile imprimate pe cartoane încărcate cu filigrane asemenea biletelor de bancă, vor putea fi scoase din atelier împrospătând evocarea acestor clipe de vis. Pozele erau scumpe, deşi nu ieşeau atât de proaspete ca în studioul de pe Andrassy ter, dar invenţia avea succes.

Terminând inspecţia sălii iar damele găsindu-şi locul pe scaunele din margine, a început un scurt concert şi teatru: câteva poezii naţionale şi cântece, pregătite de preparanzi şi studenţii seminariali. Din repertoriu, desigur nu putea lipsi Mihai Eminescu. Invitată pe scenă Florentina Şuluţiu a citit versurile Luceafărului copiate dintr-o gazetă, iar Lucreţia Ionescu a declamat cu simţire poezia Doina, care a stors aplauze repeţite. În replică, tânărul avocat Iustin Marşieu, fiul unui cunoscut cojocar din Socodor a comentat cu maliţiozitate spectacolul diletanţilor, adresîndu-i Melaniei Ionescu mesajul că în mod sigur tatăl ei, notarul din Vârfurile va avea de suferit din partea autorităţilor ungare, ceea ce nu s-a adeverit.

Cam pe la orele nouă, în frunte cu prezidenta Letiţia Oncu, jocul a început cu hora. Un cerc rotund ca soarele, în care dansatorii se mişcau în pas ritmat cu braţele îndoite şi ridicate de la cot peste umeri într-o nesfârşită succesiune a degetelor. Rânduri, rânduri, perechile care trecuseră de 80 se aruncau în farmecul valsului legănat, al tangoului lent, întrerupte de câte o ţarină moţească, romana, polca, ardeleana sau cvadrilul. S-a jucat şi ceardaşul şi de ce să nu se joace, dacă au fost invitaţi şi unguri. Unele îşi ritmau paşii uzând de exerciţiile făcute acasă, la horele din sat, sau în şcolile de balet din centrul oraşului. În cea mai bună animaţie şi cuprinşi de clipele pline de farmec, aşteptate de săptămâni bune, s-a succedat ordinea de dans până în miez de noapte. Perechile se schimbau cu învoiala mamelor atente la carneţele de dans, gesturi şi mimică.

După câteva ceasuri bune... pauză.

În tropicala căldură a mulţimii, adunaţi în jurul unei mese lungi, fiecare dansatoare la stânga cu cel care a putut să cucerească locul râvnit, înţelegându-se mai mult prin semne şi mai puţin prin vorbe, căci gard-damele erau numai ochi şi urechi, atente la orice mişcare şi cuvânt exprimat de tineri. Muzicanţii se odihneau şi ei, în jurul unei mese lăturalnice, anume pregătite. Dar nu mult, pentru a-şi relua activitatea cu nişte cântece de ascultare:...... s-au nu mă abandona . Da nu mă abandona , o gândeau şi doreau mulţi din cei prezenţi. Mai trebuia parcurs ordinul de dans de după pauză, făcut de prezidentă şi urmat de toţi cei de faţă. Orele trec repede una după alta, iar garde-damele se apropie de garderobă, căci ceasul bătuse şase, iar zorile dimineţii aşteptau să salute la fereastră. O sărutare de mână, un compliment, locul fericirii devenind al amintirilor plăcute. Dar poate cine ştie...