LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu

Cum ne văd ei*

Ce mult mi se pare de atunci, din illo tempore , când, auzindu-mi pentru întâia oară vocea înregistrată pe o bandă de magnetofon cât un geamantan, am trăit un moment straniu! Vocea aceea din afara mea era cu totul alta decât vocea „din cap”, pe care o ştiam dintotdeauna. Vocea aceea mă contraria, îmi era greu să accept că era a mea. Era o voce străină, puţin antipatică, totuşi interesantă. Aşa să „sune” într-adevăr vocea mea, sau ceea ce auzeam era doar o distorsiune tehnică? Mi-am amintit de curând momentul acela, când am trăit ceva asemănător în timp ce citeam două cărţi despre români, scrise de doi autori polonezi. În esenţă dilema era aceeaşi: aşa să fim noi într-adevăr?

Bogumił Luft (n. 1955) este jurnalist, comentator politic şi diplomat. A străbătut o bună parte din lume în suita Papei Ioan Paul al II-lea, iar România o cunoaşte de 30 de ani. Nu numai o cunoaşte, dar, cum mărturiseşte în capitolul liminar al cărţii, o consideră a doua sa patrie. Ar trebui să-l apelăm protocolar, cu „excelenţa voastră”, întrucât între 1993 şi 1999 a fost ambasadorul Poloniei la noi, iar între 2010-2012, în Republica Moldova. Protocolul mi se pare totuşi excesiv, de vreme ce, ca familist, e căsătorit cu o româncă, doamna Ana Maria Luft (care a şi tradus această carte), d-sa alegându-se astfel cu un vast anturaj de neamuri şi amiciţii româneşti. E, deci, şi „de-al nostru” şi ne vom îngădui să-i spunem doar domnul Bogumił Luft. Să mai adăugăm şi amănuntul că, fie ca diplomat, fie ca jurnalist şi comentator, a participat direct la toate evenimentele importante atât de la noi cât şi de dincolo de Prut, încât avem garanţia că nu vorbeşte din auzite. În Cuvânt înainte pentru cititorul român , d-sa a ţinut să precizeze că această carte a scris-o pentru polonezi. „Şi cu toate acestea [...] poate fi de folos şi românilor”, spune dl Luft. Da, trebuie recunoscut de la început, am aflat din ea şi eu, ca român, o mulţime de lucruri pe care nu le ştiam despre cele petrecute pe la noi, ba chiar şi despre noi înşine, unele detalii şi aspecte care nu sunt perceptibile decât din exterior. Iar, după ultima pagină a cărţii, m-am simţit mai bine, mai sigur pe convingerea că nu suntem chiar atât de dezagreabili cum ne vorbeşte lumea. Şi asta, deoarece prin tot ce povesteşte şi comentează acest foarte subtil şi perspicace observator nu face decât să pledeze pentru ideea că, asemenea oricărui popor, nici românii nu fac altceva decât să aspire înspre un happy-end , doar că un end , de fapt nu există, iar happy -ul se arată numai în rare ceasuri de graţie ale istoriei. Important, în schimb, este modul cum se manifestă fiecare neam „în goana după happy-end”. După cum reiese din viziunea d-lui Luft, sub acest aspect noi suntem un popor mai „ciudat”, mai „exotic”, mai sudici, altfel decât cel din „înnorata Polonie”, dar nicidecum netrebnici. În 1993, când a fost numit ambasador la Bucureşti, se autodefineşte ca „un tânăr entuziast care cunoştea deja România destul de bine şi pe care, nu se ştie de ce, această ţară îl fascina.” Chiar că nu se ştie de ce, deoarece România era prost văzută de peste tot, inclusiv de preşedintele Lech Wałęsa, care nu-l agrea pe Ion Iliescu, în timpul căruia România „se împotmolise în marasmul mocirlei postocomuniste.” I-a mai venit inima la loc după ce, înainte de plecare, într-o întrevedere cu un important intelectual precum Bronisław Geremek, care era preşedintele Comisiei de Politică Externă a Seimului, acesta l-a asigurat că pleacă „într-o ţară importantă pentru Polonia”. Ceea ce i-a amintit şi de „viziunea utopică” a mareşalului Józef Piłsudski, pentru care „România Mare şi Turcia erau aliaţii principali ai Poloniei împotriva Rusiei.” Aşa este şi, până azi, oamenii politici realişti cultivă convingerea că aici, la doi paşi de limesul Asiei, Europa ar trebui să sprijine şi să se bazeze pe cele două turnuri de veghe, relativ egale ca importanţă şi putere – Polonia şi România. Paradoxal însă, observă dl Bogumił Luft, deşi românii „au o simpatie ieşită din comun pentru polonezi”, ea nu se bucură de reciprocitate: „În Polonia [românii] erau percepuţi consecvent ca un popor care nu e bun de nimic, ba chiar e cam periculos.” O cauză care a agravat această percepţie sunt şi ţiganii cerşetori originari din România, consideraţi, aşadar, români, primiţi iniţial cu compasiune de polonezi, dar deveniţi apoi insuportabili. Poate cartea dlui Bogumił Luft va mai subţia acest parti-pris nedrept şi dăunător ambelor părţi. Mai ales că d-sa se străduieşte să evoce sobru şi convingător momentele de concordie, care n-au fost deloc puţine şi au culminat cu anul 1939, când românii i-au primit cu braţele deschise pe polonezii refugiaţi la ei cu armată şi guvern cu tot.

Acest eseu este, de fapt, o istorie sui generis a românilor, concepută şi comentată ingenios, cu luciditate şi simţ al umorului, prin momentele ei esenţiale, destinată anume unui cititor ştiut ca circumspect. Sau, altfel spus, istoria unui popor latin şi ortodox povestită unui popor slav şi catolic. Curios mi s-a părut că primele capitole sunt dedicate Basarabiei, până la zi. Ar merita ele singure un comentariu separat. Călătoria până acolo este lungă, „pentru că ţara asta este departe.” Autorul pătrunde peste Prut cu ironic numitul Orient-Expres, care străbate cei 500 de km de la Bucureşti la Iaşi, în 14 ore, iar cei 90 de km rămaşi până la Chişinău, în 3 ore, reprezentând „încoronarea unei călătorii către o altă lume.” O lume previzibilă încă din vagoanele din era sovietică şi din anturajul vagonului restaurant, unde „...poţi sta în compania atrăgătoare a unor domni în pantaloni de trening şi cu cămăşi colorate descheiate, de sub care se văd lanţurile de aur de pe piepturile păroase. Discută când în rusă, când în română despre afacerile transfrontaliere. Trai pe vătrai!” Semnificativ este că aceeaşi lume şi aceeaşi atmosferă le-am găsit, în urmă cu câţiva ani, în cărţile – Călătorie spre Babadag şi Fado – ale altui polonez, Andrzej Stasiuk. Bogumił Luft, aşadar, nu fabulează, iar luciditatea şi spiritul său analitic rămân şi sub acest aspect de folos cititorului român, dacă e la fel de lucid, revelându-i riscurile şi absurditatea asumării sărăciei, corupţiei şi haosului etnic, consecutive inevitabil unei eventuale uniri cu „fraţii de peste Prut”.

Cu sau fără Basarabia, România apare ca un topos complicat, bogat în situaţii neobişnuite, fericite sau dramatice, unele unice în lume. Aşa au fost, dintre cele unice, succesul constituirii în secolul XIX a unui „stat comun care nu a mai fost şters apoi de pe harta Europei ” (subl. RC), dar şi Marea Unire din 1918. Iar dintre cele nefericite, fascismul românesc, spargerea României Mari, în 1940, şi, mai apoi comunismul, care a dus la „exterminarea efectivă a elitei interbelice – fără precedent în vreo altă ţară din lagărul comunist ” (subl. RC). Cum fără precedent au fost şi altele, precum fenomenul Piteşti şi nu numai. În cel de Al Doilea Război, România a avut o implicare „jenantă”, dar în cele din urmă a fost de un esenţial ajutor armatei sovietice în ofensiva ei finală spre Berlin, sfârşind paradoxal ca învingătoare care e obligată la plata unor exorbitante despăgubiri de război. Toate aceste momente capitale din istoria românilor sunt revelate dl Bogumił Luft cu o expresivitate admirabilă prin precizie analitică şi concizie: România, această „insulă latină din Est”, intrată în secolul XIX, treptat, dar decisiv, sub înrâurire franco-germană, „a fost construită cu o robusteţe germană de Regele Carol I.” Punct. Sau iată apariţia fascismului: după Primul Război, „Corupţia pe fiecare palier al administraţiei de stat ajunsese până la cer. Bogătaşii Bucureştiului se distrau fără nicio grijă, deşi din perspectiva timpului am putea spune că era un fel de bal pe Titanic. Şi atunci a apărut fascismul [...] Fascismul românesc s-a hrănit de la început cu protestul oamenilor tineri – care gândeau şi căutau pe dibuite soluţii – împotriva demoralizării şi a aroganţei elitelor de la putere, în România îmbătată de succesul istoric al Marii Uniri.” Personalităţile sunt de asemenea evocate în tuşe sumare, capabile totuşi să ofere cititorului o imagine concludentă, dar şi să sugereze poziţia afectivă a autorului faţă de subiect: „Nicolae Iorga, fost prim-ministru şi istoric, unul dintre cele mai eminente şi mai nobile figuri ale României interbelice.”; „Antonescu – în ciuda opiniilor destul de răspândite şi în ziua de azi – nu fusese un fascist ideatic şi nici chiar un antisemit convins. Ceea ce nu înseamnă că nu a fost un criminal, fiindcă patrona nişte asasinate îngrozitoare”; „Nicolae Văcăroiu se caracterizează în primul rând prin lipsa de imaginaţie şi convingere în privinţa oricăror reforme.” Cum se vede, dl Bogumił Luft pătrunde şi în tranziţia românească postcomunistă, pe terenul căreia analizele d-sale sunt mai bogate în detalii şi comentarii de vreme ce le-a fost martor nemijlocit. Din păcate, spaţiul nu-mi mai îngăduie să insist asupra tuturor palierelor, toate incitante, ale acestei cărţi de o remarcabilă cuprindere. Voi mai adăuga doar că acest survol atent documentat şi argumentat al dlui Bogumił Luft este întrerupt prin câteva capitole care devin un fel de studii de caz, cum, bunăoară cel focalizat asupra episodului Ioanei Arnăuţoiu, menit să reveleze şi cititorului străin rezistenţa armată anticomunistă din munţi. Sau – şi poate acesta e cel mai frumos capitol al întregii cărţi – genealogia româno-polonă a familiei Luft, veritabil nucleu epic al unui roman-cronică de familie, argument imbatabil al posibilităţii concordiei interetnice, dincolo de toate provocările istoriei.

În încheiere, dl Bogumilł Luft ţine să precizeze că „această carte nu este obiectivă pentru că mie pur şi simplu îmi plac românii.” Dar simte şi nevoia unei nuanţări: „Ceea ce nu înseamnă că această carte nu e adevărată, fiindcă sentimentele de prietenie deschid nu de puţine ori ochii asupra realităţii adevărate mai eficace decât aşa-zisul obiectivism rece, care adesea se scufundă inconştient în stereotipuri – adevăruri atinse însă de o invaliditate severă. Îmi plac românii în primul rând pentru că sunt în continuare puţini cei care îi simpatizează” (subl. RC). Cred că principala calitate a demersului dlui Bogumił Luft stă tocmai în evitarea stereotipiilor care se ţin ca scaiul de imaginea românilor şi în optimismul ponderat cu care vede viitorul lor. Ultimul capitol se intitulează Post-scriptum şi focalizează ziua de 16 noiembrie 2014, când românii ortodocşi şi cam naţionalişti, şi-au ales un preşedinte sas, căsătorit cu o româncă greco-catolică. „Înţelepciunea alegerii lor – consideră dl Bogumił Luft – rămâne un eveniment extraordinar, indiferent de ce va urma. \ Şi ce va urma? Happy-end? Happy-end-ul nu există.” O încheiere care ar putea fi percepută ca pesimistă, dar care nu e decât lucidă, de vreme ce d-sa recunoaşte că România grăbeşte pasul pe o cale prielnică, încât – cum remarca în alt pasaj – „Polonia îi simte deja răsuflarea în ceafă.”

*

Małgorzata Rejmer e o scriitoare şi reporteră cu treizeci de ani mai tânără decât Bogumił Luft. Aparţine de acum altei lumi. Şcolită şi cu un impresionant palmares de premii şi distincţii, are o viziune a realităţii, pe măsura vremii, mai superficială, mai expeditivă, avidă de a cuprinde cât mai mult şi cât mai iute, fără a aprofunda, dar scriind bine, concis, cu o cuceritoare pregnanţă stilistică. Sub titlul apocaliptic al cărţii d-sale – Bucureşti praf şi sânge – ambiţionează, şi în bună măsură reuşeşte, să realizeze nu doar un portret diacronic al Bucureştiului, ci şi al românilor. A stat la noi doi ani, se pare că numai pentru a se documenta, şi a contractat o stranie iubire, dar mai curând fascinaţie decât iubire, pentru România, încât se bucură când pleacă, dar abia apucă să se întoarcă. Ca şi Bogumił Luft, care a avut revelaţii edificatoare în drumul de la Bucureşti la Chişinău, şi Małgorzata Rejmer descoperă lucruri esenţiale tot într-o călătorie infernală, cu trenul românesc, de la Timişoara la Bucureşti: „Dacă mi s-ar fi întâmplat aşa ceva în Polonia, probabil m-aş fi enervat mai tare, dar în România mă simt ca şi cum aş merge pe picioroange şi cu o lornietă invizibilă, totul mi se pare la început interesant şi abia după aceea îngrozitor ” (subl. RC).

Cam aceasta e cheia în care realităţile româneşti sunt percepute: interesante întrucât de un exotism în care pitorescul e de obicei excedat de ceea ce oscilează între grotesc şi terifiant. În evocarea erei comuniste, bunăoară, cunoscută doar din mărturiile celor ce au trăit-o nemijlocit, accentul cade pe orori: detenţii, torturi (Piteşti), avorturi clandestine, demolări, sinucideri, unele aspecte fiind resuscitate prin mici episoade tragice, intime sau de familie, relatate chiar de cei care le-au trăit. Atmosfera e, în general, apăsătoare, salutar înviorată contrapunctic pe alocuri prin inserarea unor bancuri încă savuroase, de pe vremea stejarului din Scorniceşti. Nu e nimic de reproşat aici, ci doar de observat că autoarea preia cam otova, acordând credit egal tuturor poveştilor pe care le aude de la o lume foarte heteroclită, în general necultivată şi bine populată cu nostalgici de-ai Ceauşescului. Dar afirmaţii greu creditabile sunt preluate şi de la niveluri superioare.Astfel, ghida care a condus-o pe autoare prin Casa Poporului \Palatul Parlamentului, îi spune că în timpul edificării acelei aberaţii arhitectonice au murit zece mii (!) de oameni, cei mai mulţi dintre ei fiind îngropaţi pe şest în betonul fundaţiei. Or, – sorry ! – fie-mi îngăduit să pun la îndoială, dacă nu existenţa acelei ghide, măcar asemenea „mărturii” senzaţionaliste, bune pentru export, pentru simplul motiv că „epoca de aur” a avut suficiente orori proprii încât să ne scutească de a-i mai atribui noi altele, produse de folclorul urban.

Nu de puţine ori, concluziile a ceea vede şi aude sunt formulate de Małgorzata Rejmer într-un ton ambiguu, încât nu ştii dacă sunt „de bine” sau „de rău”. Iată cazul ciudat al Casei Poporului, care o fascinează şi pe care o pune în relaţie (cum altfel?) cu Balada Meşterului Manole, pentru ca, în final să o relaţioneze şi cu execuţia lui Ceauşescu, într-un pasaj de veritabilă artă a ambiguităţii: „Marele ctitor al României şi-a pierdut viaţa lângă zidul unui bloc din Târgovişte, răpus de cinci gloanţe. Cel care a stat întotdeauna drept a căzut în genunchi şi s-a prăbuşit la pământ. Bărbaţii cu puşti în mâini l-au privit murind. L-au înconjurat şi s-au uitat la chipul lui nemişcat. \ Acum vor avea siguranţa că nimeni niciodată nu va mai construi un palat atât de fastuos.” Aş putea fi compătimit pentru lipsă de umor. Dar în asemenea episoade nu e loc de umor. După cum nici în cel privitor la modul în care, pentru România, s-a sfârşit Primul Război Mondial, a cărui relatare e învăluită în aceeaşi ironică ambiguitate: „Tratatele de pace sunt pentru România, o lungă listă de daruri: Basarabia, Bucovina, o bucată din Dobrogea şi Banatul. Şi iat-o! România Mare!” Un fel de a zice „prost să fii, noroc să ai!” Şi ce mai face apoi România Mare? „În anii 20, România încă îşi cântă cântecul de slavă cu un glas puternic, ca de bas. Apoi răguşită de turbare şi ură faţă de străini, nu mai face decât să urle.” Acesta ar fi în viziunea Małgorzatei Rejmer „interbelicul” nostru, în care tot ce a fost valoare e eludat, fără a fi însă uitat cartierul „Crucea de Piatră, renumit pentru bordelurile sale, care în România poartă numele de case de toleranţă . În perioada interbelică, toleranţa românească nu cunoştea limite.” Lăsând la o parte faptul că sintagma cu pricina nu e o invenţie românească, ci un calc francez, cum şi alte erori de informare (1 Decembrie e „Ziua Independenţei”?!, p. 195), e de observat că Małgorzata Rejmer frecventează cu predilecţie nivelurile underground ale realităţilor pe care le investighează, de unde şi culoarea sumbră, de nu chiar sordidă a unor fraze concluzive, cum e şi aceasta despre Bucureşti: „Bucureştiul poate să tragă cu ochiul cât vrea spre Paris, că oricum şi-a păstrat unicitatea lui hidoasă, haotismul balcanic, stridenţa firmelor, trândăvia spaţialităţii.” Chiar fără a fi patriot de tribună, chiar fără a face parte dintre românii cărora dacă le atragi atenţia că sunt descheiaţi într-un loc inconvenabil, te acuză că îi „denigrezi”, un citior avizat nu poate rămâne indiferent nici în faţa unor generalizări hazardate şi nedrepte, întemeiate pe sumare informaţii orale sau vizuale: „Cultura poporului român, care e prezentă bine chiar şi în Bucureşti, este impregnată de influenţe ţigăneşti.” Oare ce şi cât din „cultura poporului român” cunoaşte cu adevărat M.R. pentru a-şi îngădui riscul unei asemenea afirmaţii? Sau: „Ion Antonescu, împuşcat în 1946 pentru crime de război, continuă să fie considerat un erou. Ultimul erou al României, cum afirmă înscrisul de pe ziduri.” Mă întreb iar câte asemenea ziduri va fi văzut autoarea? Etc. Etc. Mi s-ar putea reproşa că rup citate din context. Bineînţeles, altfel cum să citez? Dar, în context sau în afara lui, o afirmaţie rămâne afirmaţie, oricât am încerca s-o protejăm prin nuanţe. În cele citate mai sus, cum şi în multe altele de acelaşi fel, nu există nici măcar nuanţe. N-am văzut apoi rostul capitolului, de fapt un bun reportaj, dedicat cazului Claudiu Crulic, tânărul român care, în ianuarie 2008, a murit într-un spital din Cracovia, după ce făcuse greva foamei în închisoare. E un fapt divers, care se putea petrece oriunde şi care are de-a face cel mult cu sistemul penitenciar şi justiţia poloneză, nicidecum cu tema acestei cărţi.

Sigur, cum am mai spus şi în introducerea acestor însemnări, Małgorzata Rejmer, a reuşit, într-un stil foarte personal, să reveleze cititorului străin şi lucruri importante şi adevărate, chiar dacă şi dureroase, despre români, cum ar fi şi constatarea că „Românii nu au încredere în politicieni şi nu ştiu ce să facă cu libertatea lor.” Aşa e. Din păcate, toate astea sunt umbrite, la lectura cititorului român, de vicii de informare, ambiguităţi suspecte ca intenţionalitate, generalizări riscante, „per total” de utilizarea unei prisme deformante prin care priveşte realităţile româneşti. În Polonia, cartea d-sale a făcut carieră de bestseller şi a fost multipremiată. E firesc, deoarece ea confirmă şi legitimează antipatia polonezilor pentru români, recunoscută şi de dl Bogumił Luft. Poate însă că eseul acestuia va reuşi să echilibreze întrucâtva această percepţie.

Până la urmă, nouă ne rămâne totuşi întrebarea: oare aşa să fim noi, cum ne văd ei?

* Bogumił Luft, Românii în goana după happy-end. Traducere de Ana Maria Luft. Iaşi. Polirom [Egografii], 2015.

Małgorzata Rejmer, Bucureşti praf şi sânge. Traducere de Luiza Săvescu. Iaşi, Polirom [Egografii], 2014.