logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Carmen Neamţu

 

Fotografii în sepia*

 

logoCe ne-am face, Doamne, fără binecuvântata uitare şi ce ne-am face fără memoria a ceea ce trăim intens? Se întreba şi scriitoarea Constanţa Buzea în Jurnalul său, „Creştetul gheţarului” (Editura„Humanitas”, 2009). Hermina Ciorogariu Arjoca, profesoară la Liceul arădean „Elena Ghiba Birta”, propune un caleidoscop livresc. Rotind piesele din amintirile Herminei, prinde viaţă o lume de domni şi doamne, în care respectul, onoarea, politeţea, punctualitatea erau ingrediente nelipsite. Aceasta e marea calitate a volumului* de faţă. E un document despre cum se trăia odată. Într-un stil deloc bătrânicios. Hermina, profesoara de 95 de ani, e protagonista unei lumi pe care ne-am dori-o nu apusă, ci reînviată. S-a născut la Pecica în 1873, iar când a început să-şi scrie amintirile trecuse de 80 de ani şi trăia în plin comunism cu gândul la timpurile de odinioară.

Hermina recuperează secvenţe semnificative de secol XIX şi început de secol XX din Arad. Nefiind structurat după o cronologie foarte strictă, protagonista notează în jurnal din domenii eclectice, dorind să surprindă atmosfera şi oamenii exemplari de care este înconjurată. Rezultatul e acest tablou presărat cu portretele familiei şi nu numai, imagini de odinioară, fotografii în sepia pline de nostalgie, obiceiuri de altă dată şi distracţii, atmosfera într-un Arad la 1919. Iată câ­teva piese din mozaicul de amintiri al cărţii scoase la lumină de Rodica Ţabic şi Adriana Popescu, într-un concept editorial elegant, semnat de Cătălin D. Constantin.

„Dimineaţa, la spălatul până la brâu, cât ne ştergeam, ne întorceam cu faţa la răsărit şi ne rugam la Dumnezeu. La fiecare masă, mesenii îşi făceau cruce, înainte şi după mâncare. În fiecare sâmbătă se da de pomană săracilor şi bolnavilor. La Praznice aduceam câte un cerşetor la masă. Pe cât se poate, aduceam un ciubărar, în amintirea prigonirii străbunilor din 1784. Înainte de a începe pâinea, se făcea cruce pe ea, cu cuţitul. Nu se pleca la târg, la holdă ori ceva afacere fără a-şi face cruce şi a zice Doamne ajută! (...) Negustorii italieni făceau afaceri bune, înţelegând şi italieneşte şi româneşte. Fiecare casă îi aştepta bucuros, numindu-se unii pe alţii frate şi fratelli. Ce vremuri?!

„Pe mine mă interesau toate cele ce mă înconjurau”, scrie Hermina. Fotografia ei, elegantă, îmi aminteşte atât de mult de bunica, Aglaia, la braţ cu tata Emil: „Bucură-te, Carmen, bucură-te, nu lăsa să te trăiască viaţa, fii mereu atentă!”

Pentru Hermina, Jurnalul este modul ei de a suporta clipa şi bucuria că nu trăim la marginea vieţii, ci pe cât e cu putinţă, în miezul ei. Până la urmă, pentru noi, cei care ne-am născut când autoarea acestui jurnal a urcat la cele veşnice, rămâne lecţia de viaţă a acestei doamne. Care ne oferă, cu generozitate, şi secretul longevităţii ei: „(...) Nu mă simt singură niciodată. O mare binecuvântare de la Dumnezeu este această, că la 88 de ani să-mi aflu ocupaţie în permanenţă, să lucrez bucuros şi să ştiu da: cinstea şi omenia tuturor oamenilor”.

 

* Caietele Herminei, scoase la lumină şi adnotate de Adriana Popescu şi Rodica Ţabic, Editura„Peter Pan Art”, Bucureşti, 2010.