PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Tot despre libertate

Umanitatea europeană post-romană va fi spulberată în următorul „mileniu întunecat”, încă nebănuit, şi se va reseta nefiresc şi accidental, dacă am lua în considerare tradiţia clasică antică. Omenirea nu se opreşte, însă, din curgerea ei firească. Regulile şi „legile” antichităţii vor produce un nou incipit.

Noile drumuri vor începe cu scări şi cu proporţii altfel măsurate. Barbarii năvălesc din nord. Orientul începe să se trezească. Roma, cu creştinismul ei incipient, îşi dublează nevoia de resurse, înghiţind, uneori pe nerăsuflate, numeroase fire care, în timp, vor forma un nou ghem. Acest ghem alcătuieşte un conglomerat de energii autodistrugătoare şi regeneratoare în acelaşi timp.

Morala creştină încă nu îşi identifică noile paradigme, pentru a le pune în locul celor antice. Criza morală, odată cu cea politică, a antichităţii, statalităţile prefeudale în formare, vor declanşa un parcurs cu numeroase şi incomensurabile crize; autoritatea de orice fel se prăbuşeşte. Valurile barbare care se rostogolesc din nord şi din est perturbă grav precarele construcţii statale.

Peste toate acestea, şi biserica are propriile ei „războaie” ideologice şi morale. Multe conclavuri sinodale, dezbateri de tot felul, izolarea sihaştrilor în singurătatea pustietăţilor din Egipt, Sinai ori Palestina nu au puterea şi nici interesul salvării individului social. Se pune prea mult preţ pe suflet şi pe mărturisirea credinţei. Ici colo se petrec anemice şi confuze revoluţii, pentru constituirea unor principii ale libertăţii individului.

*

Abia în secolul al IV-lea Sfinţii Părinţi îşi fundamentează învăţătura lor pe un nou om, cu „chip” şi cu ”asemănare” a lui Dumnezeu. Se concepe o învăţătură despre om ca fiind nu doar o parte a lumii, ci, mai mult, ca o sinteză a lumii. Aceasta însă revelată. Nu definindu-se doar teologic ci şi ca model social, material, omul este conştient că a fost creat de însuşi Dumnezeu, astfel destinul ca un „model” cosmic (cum spunea atunci Sf. Grigorie de Nyssa), se realizează ca o tainică rezonanţă între Om şi Cosmos (macroantropos ). Pentru a nu aluneca prea mult în formule teologice, aidoma Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare sau Sf. Ioan Hrisostom, afirmăm că libertatea omului se subsumează divinului. Destinul uman este în aceeaşi măsură şi cosmic şi creatură, şi că aceşti teologi răsăriteni vorbesc despre îndumnezeirea omului întreg, trup şi suflet, ca un fel de transfigurare a lumii umane, ca o alcătuire a întregului cosmos într-o armonioasă simbioză. Recunoaştem însă că, privitor la Om, aceştia îl definesc ca pe un stăpân „peste toate animalele, într-un fel de economie a lucrurilor”. Viziunea teologică a Părinţilor Răsăriteni ai veacului al IV-lea îl văd limpede pe om ca pe o fiinţă cu „un principiu al măsurii”, el însuşi un principiu fundamental pozitiv. Iată câteva viziuni sintetizate în scrierile primilor corifei ai creştinismului:

- divinitatea se găseşte în toate lucrurile şi penetrează la fel toată creaţia,

- nimic nu rămâne separat de Fiinţă, la fel ca şi natura divină, aceasta atrage la fel toate lucrurile, dovedindu-se că Omul are o nemăsurată forţă de cuprindere,

- puterea şi energia omului supraveghează totul, ca divinitatea însăşi,

- puterea divină locuieşte în toate lucrurile ca şi în om,

- divinitatea a dat fiinţelor puterea de a deveni şi de a persevera,

- toată creaţia e bună în măsura în care aceasta participă la binele transcendent.

Lumea înconjurătoare nu e bună, spun Părinţii Răsăriteni, decât dacă aceasta duce la lumină, la luminarea umană. Omul nu e „aruncat în lume”, ca un condamnat, cum va zice mai târziu Heidegger, ci aşezat în ea pe o Cale a apropierii de Dumnezeu, cu tot ce a învăţat mai bun de la ea, dar nu ancorat într-o lume ca pe o finalitate ultimă. Libertatea Omului devine un spectru al iluminării. Iluminarea prin Divinitate este căutarea infinită a Căii! Iată sensul venit din Vechiul Legământ, când drumul omului spre libertate nu putea fi decât prin Dumnezeu. Această „secvenţă spirituală” îi face pe noii Iluminaţi din Pustiu (din acel Pustiu eliberator şi dătător de speranţe), să străbată aceleaşi cărări de mii de ani, şi să caute libertatea în Adevărul ivit acolo în pustietăţile viitoarei Arabii. Numeroase Ave, sute, poate mii, au bătătorit căile singurătăţilor, dovedind o arzătoare nevoie de libertate.

*

În precarul Occident creştin timpuriu, ca, de altfel, şi în Răsăritul vizionar, încep a se face speculaţii cu privire la libertatea individului, şi care sunt umbrite, sau, de ce nu, luminate, de aceeaşi nevoie de metafizică.

Dacă teologii răsăriteni se suprapun pe nevoia de mistic, de aşezare spirituală în coordonate oarecum similare din direcţia scripturilor iudaice, creştinismul oriental fiind, de aceea, o balanţă între misticism şi spiritualitate, la Roma primii teologi îşi desfăşoară strategiile pornind de la capetele rupte brutal, şi venind de la moştenirea greco-latină. Sf. Augustin , un adevărat „agent” al libertăţilor pierdute, coboară în „cetatea” ameninţată de păgânătatea migratoare, şi care bate cu mult zgomot la porţile ei, a viitoarei Cetăţi eterne. El răspunde la acuzaţiile venite din parte necreştinilor (păgâni) care-i consideră pe proaspeţii creştinaţi romani responsabili de soarta crudă a Romei, şi care a condus la căderea Imperiului Roman de Apus. Căderea Romei în mâinile barbarilor, în 410, reprezintă elementul principal, care a condus la publicarea lucrării Cetatea lui Dumnezeu , o scriere în acelaşi timp polemică dar şi teoretică. Răspunsul pe care Sf. Augustin se străduieşte să-l dea, în furibunda polemică cu referire la locul pe care Biserica trebuie să-l ocupe în societate, este o încercare pentru a arăta că pacea terestră şi pacea lui Dumnezeu sunt inconfundabile: pacea terestră este de scurtă durată şi nestatornică, pe când pacea lui Dumnezeu este veşnică. Episcopul de la Hipona formulează un fel de teologie a istoriei politice, prin care defineşte evoluţia timpului său, pornind de la o critică a conceptelor despre libertate, şi venind de la anticii greci şi latini, concepte pe care le desăvârşeşte în litera şi spiritul evangheliei, în drumul umanităţii care urcă până la primele timpuri biblice. Textul Cetăţii lui Dumnezeu este prima simbioză a celor două mari tradiţii intelectuale: cea a culturii greco-romane şi cea a scripturilor iudeo-creştine. Este definit conceptul de „civitas” folosind influenţa biblică simultan cu filosofia politică a lui Platon (Republica şi Legile ), dar şi cu conceptele despre Cetate ale lui Cicero şi Seneca.

În tratatul lui Augustin există un prin concept creştin, zămislit dintr-o perfectă trăire mistică, dar spre deosebire de conceptele Primilor Părinţi din Răsărit, este suprapusă pe o primă formă raţională, şi anume „graţia”. Există două niveluri ale graţiei: graţia virtuţilor naturale, ca dar universal al providenţei, şi care este acordată tuturor oamenilor, chiar şi a celor necredincioşi, şi graţia virtuţilor supranaturale, dobândită odată cu credinţa. Cele două stări „zidesc” împreună o entitate nouă, aceea a fiilor , adică a oamenilor lui Dumnezeu. Vorbind despre libertatea oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu, Sf. Augustin intuieşte că libertatea oamenilor rămâne intactă. Teologul-filosof nu renunţă la conceptul de libertate venit din antichitate, numai că, prin sistemul său, realizează o sinteză între afirmarea libertăţii ca voinţă după principiul antic, greco-roman, şi libertatea ca graţie divină, cu origini în scripturile iudeo-creştine. Din acest motiv filosoful-teolog de la Hipona nu recunoaşte existenţa fermă a puterii umane primordiale, ceea ce face ca omul să nu depindă în totalitate de libera alegere; acceptarea credinţei în libertate fiind anticipată, fiind dinainte dată de Dumnezeu. În fine, Sf. Augustin este primul teolog care conferă libertăţii o altă forţă, aceea a omului însă dată de energia superioară a credinţei lui.

*

În această Nouă Lume, neaşezată, după cum se vede, într-o matrice stabilă, unde creştinismul cunoaşte instituţional convulsii violente, arianisme de tot felul, atât în Răsărit cât şi în Apus, unde Europa nu mai exista ca o Pax Romana, unde barbarii rup clasicitatea milenară, unde curţile feudale şi abaţiile clericale îşi formează alte noi perimetre, antichitatea nu mai poate sub nici o formă să-şi monetizeze valorile.

Noua viziune a spiritualităţii creştine încă nu are energia suficientă să-şi genereze principii noi de etică şi de morală civică. Ceea ce a întreprins Augustin era mai mult un răspuns adresat celor care încă mai sperau la o reînviere a moralei cetăţeanului, şi implicit a cetăţii, construită pe principiile romanităţii necreştine.

Învolburarea barbară a nordului, a estului, precum şi noua presiune arabă din nordul Africii, au „forţat” construirea noilor orânduiri feudale. Peste tot se constituie noi state. Primatul creştin al viitoarei papalităţi va face, oarecum, noua ordine. Principii, regii noi, viitorii împăraţi germani, franci, ţarii din Balcani, se creştinează. Biserica răsăriteană şi apuseană îşi crează instituţiile ierarhice. Adunări, concilii, sinoduri organizează biserica odată cu noile statalităţi.

*

Sf. Toma de Aquino , ca şi înaintaşii săi de după Augustin, şi anume Anicius Manlis Boethius, Ioan Scotus Eriugena, Anselm de Canterbury, Francisc din Assisi, Albertus Magnus, s-au străduit să direcţioneze problemele teologice pe un făgaş în care libertatea omului, mai precis a fiinţei umane, sunt una cu esenţa creştinismului. Speculaţiile lor, uneori tulburătoare, şi care nici în zilele noastre nu sunt pe deplin limpezite, au generat în timp discuţii polemice, uneori dramatice. Istoria civilizaţiei Evului Mediu timpuriu şi mijlociu nu poate ocoli aportul acestora de a aşeza Omul în Biserică şi în societate. Sf. Toma încununează aceste strădanii, ca om al Bisericii, ca filosof, dar şi ca „agent al libertăţii”. Personalitate complexă, aidoma Sf. Augustin, acesta nu poate ocoli înţelepciunea marilor antici, Platon şi Aristotel. Frământat de problemele teologice, bolnav şi neliniştit, dar mai ales profund marcat de nedreptăţile lumii veacului al XIII-lea, Toma de Aquino în monumentalele sale Summa (s uper Sententiis, contra Gentiles şi Theologiae ), pornind de la firul rupt al raţionalităţilor augustiniene, ruptură petrecută cu opt veacuri în urmă la Roma, izolat în închisoare de către fraţii lui biologici, apoi gonit de setea de cunoaştere la Paris, Köln ori Fossanova, a avut, cu un an înainte de moarte, o experienţă misterioasă, o viziune care l-a consacrat, nu mult mai târziu, de către papalitate, ca sfânt. Pornind de la Decalogul (cele zece porunci), instituit de Biserică nu cu mult înainte, acesta dezvoltă o teorie pe care azi am defini-o ca „drept natural”. Filosoful prerenascentist, care a fost Toma de Aquino, pune bazele unor concepte referitoare la drepturile individuale fundamentale. El spune că individul este în mijlocul unei ordini juridice şi sociale fireşti, juste şi eterne. Toate acestea au, însă, deasupra corolarul legii divine, care are o preeminenţă absolută în faţa dreptului definit de împărat, rege sau prinţ. Conceptul acesta de drept era, la început, justificarea unui autoritarism care va genera absolutismele viitoare. El anticipa viitoarele conflicte între puterea religioasă şi cea civilă, precum şi între individ şi statul feudal. Totodată voinţa insului, după Sf. Toma, este aceea care dă contur naturii umane. Puterea, energia umană este o parte esenţială a perfectibilităţii omului. Omul, creatură dumnezeiască are intelect şi voinţă. Acestea însă slăbesc urmare păcatelor omeneşti, Dumnezeu este, însă, cel care veghează pentru fericirea omului. Voinţa, corolar al libertăţii, este o parte însemnată a naturii noastre. Puterea individului este consecinţa voinţei lui. „Dar omul, judecând după acţiunile sale, în virtutea puterii şi a voinţei, poate să judece propriile sale decizii în măsura în care acesta cunoaşte importanţa acţiunilor sale finale. În felul acesta omul e cauza sa proprie, nu numai în acţiune, dar şi în raţiune. El este astfel înzestrat cu liberul arbitru” (Despre Adevăr ). În concepţia Sf. Toma, voinţa e liberă şi puternică numai atunci când este unită cu raţiunea şi cu voinţa lui Dumnezeu. Elaborând, însă, un proiect filosofic antagonic, mult mai târziu, Nietzsche consideră că voinţa e liberă şi puternică numai atunci când este liberă de orice influenţe externe, cum ar fi poruncile unui zeu sau mişcările turmei (Anticristul ).

Gândirea speculativă a acestor „agenţi” ai libertăţii din perioada de dinainte de Renaştere este una de sorginte gotică. Aşa, ca în arhitectura marilor catedrale ridicate acum, conceptul de libertate împreună cu cel al credinţei, sunt monolitice. Împreună, apasă copleşitor asupra fiinţei umane. Deasupra tuturor este, însă, Deus.

*

O prejudecată care s-a înfipt, poate cu prea multe fixaţii, dar cu prea puţine dovezi, era că Evul Mediu nu a fost decât un mileniu întunecat, caracterizat de numeroase regrese, de multe superstiţii şi de un împovărător obscurantism. Nici în zilele noastre cercetătorii nu îşi asumă limpede şi pe deplin, în concluziile lor, această perioadă a istoriei. Ar fi necesar, însă, să trecem peste multiplele aproximări, prejudecăţi şi incertitudini, şi să definim totuşi cultura europeană drept o cultură a unităţii în diversitate, şi că sunt evidente câteva fundamente alei ei, comune, şi anume: cultura Greciei antice, civilizaţia latină şi spiritualitatea iudeo-creştină.

Acest ultim, al treilea fundament, fixat încă din Antichitate, când, începând cu secolul I şi până în secolul al V-lea, este definitivată structura actuală a Noului Testament, fiind scrise deasemenea operele Părinţilor apostolici ai Bisericii, fiind condamnate şi principalele erezii, şi fiind fixate principalele reguli bisericeşti prin concilii ecumenice recunoscute şi azi de toate confesiunile creştine, se întăreşte nodul primordialal al noii civilizaţii creştine. Subdezvoltarea economică medievală, vehiculată excesiv de istorici, nu poate contesta, însă, o importantă evoluţie spirituală şi pragmatică a acelor vremuri. Nevoia eternă de libertate, îndrumarea paşilor, e adevărat mici, a societăţilor care se formează, sunt premize pentru formarea de principii noi, şi care să rupă omenirea din ferocitatea sălbatică a sclavagismului antic. Toate acestea au dus la crearea unor noi instituţii: instituţiile bancare, bursele, dar mai ales universităţile. Acestea din urmă apar în perimetre cu adevărat liberale (Padova, Florenţa). Italia, patria europenismului, intuit embrionar încă din timpul Romei imperiale, va genera o adevărată viitoare revoluţie spirituală. Aceasta a fost Renaşterea.