CRONICA LITERARĂ
Gheorghe Mocuţa
Ana Blandiana: retragerea în asceză*
Între nostalgia paradisului şi ispita existenţei
Zădărnicia, nimicul, deşertăciunea, „Răul, ca sâmbure al lumii”, singurătatea Creatorului şi a fiinţei, resimţirea fragilităţii şi a vulnerabilităţii sunt reperele lirismului auster cu care ne-a obişnuit verbul calm şi discursul netulburat şi sceptic ce are drept simbol „orologiul fără ore” ori „clepsidra fără nisip” din care picură neantul. Nostalgia paradisului (al treilea poem al elegantului volum Orolo giul fără ore, scos de Ana Blandiana la editura Humanitas), exprimă cel mai bine proliferarea răului în lume în contrast cu dorinţa de a trăi, cu acea „tentation d'exister” cioraniană, ca atitudine şi filosofie a senectuţii. Dacă în primul poem al cărţii, scrierea „cu alb pe alb” iniţiază seria gesturilor absurde, pentru că într-o logică a înţelepciunii „Binele este întotdeauna/ Greu de înţeles”, în al doilea poem, Timpuri, nostalgia paradisului se converteşte într- un timp al trăirii, ca un ultimatum al ispitei existenţiale:
„Înainte de trecut a fost/ Mai mult ca trecutul/ Şi înainte de/ Mai mult ca trecutul/ Un alt trecut/ Fără început/ Dar trăit pe de rost.// După viitor va veni/ Mai mult ca viitorul/ Şi, după aceea, ameninţător,/ Un alt viitor/ Pe care, de groază,/ Nimeni nu şi-l imaginează/ Ca şi cum nu ar crede/ Că poate fi.// Doar acest moment,/ În care cazi/ Erodat de secunde,/ Există în acelaşi timp urgent,/ Cu mai mult ca prezentul,/ În mijlocul căruia se ascunde/ Abisul altui prezent/ şi mai azi.” (Timpuri)
Recunoaştem în aceste sentinţe şi-n altele, poezia etică, izvorâtă, cum observa Nicolae Manolescu, dintr-o etică... a poeziei, cu aplecarea spre tragism şi spre acea „sinceritate voită, cultivată ca o poză” a tinereţii (în Literatura română postbelică. Lista lui Mamolescu, Ed. Aula, 2001, p. 263). Să fie o concordanţă a Timpurilor, între poezia austeră, elegiacă de acum şi sensul unei morale a activismului poetei în societatea românească a ultimelor decenii? Efectele se văd peste tot: şi în militantismul social şi în „adâncul din carte” pe care îl vizează mereu filosofia de viaţă, a misterului trecerii „printre clipe”, văzut ca o profesiune de credinţă a acestei etape:
„Ca floarea tăiată/ Cu petale-aripe/ Ţi-aminteşti cum cădeai/ Printre clipe?// Şi clipele cum/ Se dădeau la o parte/ Să te-ajute s-ajungi/ În adâncul de carte,// Unde stelele moarte/ Se transformă-n poeme/ Şi nu e târziu,/ Şi nu e devreme// Să pierzi veşnicia,/ Şă renunţi şi să ierţi./ Ţi-aminteşti întunericul/ Dintre coperţi?” (Printre clipe)
Renunţarea şi iertarea sunt atitudinile noii etape care abia dacă ne mai aduc aminte de poeta revoltată de altădată, de poeta incomodă, interzisă de cenzură în ultimii ani ai comunismului. În 1990 când îşi publica volumul Arhitectura valurilor, carte terminată în 1987, ea îşi dedica volumul eroilor din Decembrie 1989 care „au făcut posibilă şi întoarcerea poeziei în sine însăşi”. Viziunea din acest volum conţinea multe elemente ale spaimei existenţiale, deduse din reaua alcătuire a lumii, în propoziţii calme şi cuvinte simple care apoi reverberează tulburând apele spiritului, întunecând vederea şi provocând convulsii la nivelul limbajului. Odată cu decretarea stării de „popor vegetal”, Ana Blandiana devenea poeta îndărătnică a întregii spiritualităţi româneşti.
Iată cum „întâmplările” de pe strada vieţii poetei (a Pacienţei?), sunt pervertite, acum, printr-un „reflux al gândurilor” în subtila „patrie A4”, de hârtie, a fiinţei vulnerabile, proiectată în starea sufletului „de apoi”, „mult mai speriat de nemurire/ Decât de moarte.” Trăirea fiinţei „într-o rană/ Fără să ştim/ Al cui este trupul rănit/ Nici de ce”, e văzută ca un reflex al singurătăţii supreme a Creatorului, după cum timpul fiinţei e perceput acum „ca un virus/ Care trece de la bolnav la bolnav/ Şi lasă urme adânci în carnea pe care-o atinge.” Jocul cu moartea nu e văzut atât de abrupt ca la Arghezi, ci e resimţit ca un joc „minunat”, „de-a mine însămi”, un joc ce se pierde în vis şi visare, în spaţiul oglinzilor şi al oglindirii. Teama de Celălalt, de înlocuire şi înstrăinare, ameninţarea cu „noaptea de apoi” (sau, în altă parte, „soarele de apoi” ori „sufletul de apoi”...) conduc fiinţa spre un flux al morţii, al lui Unu, izvodit din bărbat şi femeie). Unitatea lumii şi logica ei poate fi devoalată şi în scena apariţiei unei cerşetoare pe terasa unei cofetării, în imaginea unei vechi biserici translate între blocuri ori în proiecţia unei icoane verzi în camera de lucru. Evocarea naşterii, mai precis a fricii de a se naşte, îi declanşează criza intrării în mister, în misterul vieţii.
Silabisirea lumii şi a sfârşitului
La polul opus e ocultarea, reţeaua „genialului” păianjen care îşi ţese pânza şi stă la pândă, zădărnicind cunoaşterea, în subtilul poem Reţea. De altfel, imperiul umbrei şi al unei fiinţe abandonate, reziduale apare în mai multe poeme:
„Tot ce nu înţeleg/ Rămâne în mine,/ Reziduuri depuse în adânc/ Pe care/ Orice nelinişte le răscoleşte/ Şi le înalţă-n vârtejuri/ De ninsoare inversă.// Apoi în troienele negre/ Se cască inenarabile taine,/ Asemenea monştrilor/ Care-şi deschid fălcile/ Din nisipurile uitate/ Pe fundul oceanelor.” (Reziduuri).
Odată cu sunetul de baladă al poemului Caii mei, poeta recuperează câteva simboluri ale fragilităţii şi degradării: olanele curbe, argintul scorojit al oglinzilor din interior, arborii galbeni, roşii şi verzi care o reapropie de universul vegetal, apoi somnul „în umbra de veci amăruie/ A nucului”, satul pustiu al copilăriei şi iarba care creşte la fel, apoi „dizolvarea înceată în om”. Familiarizarea cu regnul vegetal, tentaţia somnului, „dizolvarea înceată”, sunt paşii care apropie fiinţa de moarte, iar „dreptul la umbră” e un strigăt sfâşitor al aceleiaşi fiinţe însingurate şi părăsite. Îndepărtarea de real se face concomitent cu trecerea la esenţe – la căutarea Mumelor pe urmele lui Lucian Blaga. Cunoaşterea e inutilă într-un anume sens. În sensul în care Jean d Ormesson, scrie, în ultima sa carte, Ciudată e lumea, până la urmă!, că „despre timp şi moarte nu ştim nimic mai mult decât omul preistoric...” În ştiinţa poemului Anei Blandiana şi a concepţiei sceptice despre lume intră şi acest principiu al inutilităţii cunoaşterii prin raţiune. De unde şi nevoia de a găsi şi alte căi de atac, ascunse în iraţional şi sensibilitate. Frica, îndoiala, durerea („Singura certitudine este durerea/ Care ne înconjoară,/ Durerea/ Pe care prezenţa noatră/ O infectează/ Când încearcă s-o vindece...”) alternează cu starea de fericire (ca aceea când îşi descoperă brusc empatia pentru cerşetoarea de pe terasa unei cofetării: „Ceea ce nu mi s-a părut absurd,/ Ci sfâşietor, şi am fost fericită/ Când am văzut-o – ea ştiind că o văd –”). E, de fapt, bucuria de a înţelege spectacolul lumii şi de a găsi sensuri acolo unde nimeni nu s-ar fi aşteptat: în meditaţia la limitele misterului care, cum spune poeta, „rămâne întreg” în pofida pătrunderii lui, în câteva situaţii.
Lirismul Anei Blandiana nu-şi pierde consistenţa, după cum fiinţa nu-şi pierde vraja. În ţesătura discursului liric nevoia de sens e indispensabilă. Între necuvinte şi expresia lor devenită sens, între iluzie şi regăsirea de sine stă toată ştiinţa poemului:
„Visez o poezie asemenea acelei întâmplări:/ Nu întâmplarea de fapt/ Ci trena ei de parfum/ Lăsată în urmă, ca o aglomerare de sensuri/ Neajunse niciodată cuvinte.”
Imaginea senină a morţii din poemul Râul cu un singur mal, nu poate trece neobservată şi e o introducere în misterul trecerii. Teama de „singurătate-n mulţime”, de „aglomerările rele”, de „fiinţe necunoscute-ntre ele”, de textele rău-prevestitoare, oboseala, reziduurile din adâncul omului şi chiar îndoiala de propria scriere, sunt exprimate anti-apoteotic, în poemul Inventar :
„De când mă ştiu am oroare/ De insectare,// De fluturii prinşi în ace/ Lângă libelule şi răgace.// Şi totuşi, ce altceva fac/ De o jumătate de veac// Decât să alerg după vorbele vii/Pentru a le prinde în gămălii,// Pentru a le înfige peniţa în spate/ Între literele înaripate,// Ca să le fixez prosteşte în pagină/ ca-ntr-un cimitir în paragină?”
Toate aceste motive ale poeziei senectuţii încheagă viziunea retragerii fiinţei din spectacolul vieţii în asceză. Nu întâmplător unul din volumele de eseuri se numeşte, simplu şi profund, O silabisire a lumii. Ana Blandiana rămâne, dincolo de aceste exerciţii, poeta libertăţii şi solidarităţii româneşti în societatea posttotalitară. Cu nostalgia unui paradis etanş în care fiinţa supravieţuieşte printre „păduri nesfârşite de arbori/ ai Binelui şi Răului”. Lirica ei solemnă, reflexivă, dobândeşte tâlcuri adânci, cu imagini de o mare limpezime a sfârşitului, a unui timp numit Niciodată. Asocierea cu Nevermore -ul poesc e inevitabilă, ca şi contribuţia poetei la fixarea canonului neomodernist.
* Ana Blandiana, Orologiul fără ore, Editura Humanitas, 2016