CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

Cum se poate scrie un poem de dragoste*

Că poezia (prin extindere, literatura însăşi) e în primul rînd artă pură, expresie sublimată, iar nu neapărat o abilă sau fidelă reflectare a realităţii, cum ni se tot spunea pînă nu demult, o dovedeşte din plin, dacă mai era nevoie, noua carte a lui Traian Ştef, Poemul de dragoste. E o demonstraţie a unui profesionist în materie, a unui virtuoz nu o dată, o demonstraţie că poezia adevărată provoacă în noi realitatea, sentimentul, şi nu invers, nu le imită sau reproduce pur şi simplu. Căci într-un poem de dragoste autentic ne îndrăgostim, nu-i aşa?, şi noi, lectorii lui, citindu-l empatic. Deşi de amuzat m-a amuzat, de ce să n-o spun aici, criticul literar Al. Cistelecan care a dat poruncă, şi încă pe facebook, iubiţilor săi (tot mai numeroşi) poeţi: nu heliadesca scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!, ci „gata, de azi treceţi numai la poezii de dragoste!”. Imperativul era genial! Mulţi dintre poeţii apelaţi, vai, erau deja bunici. Surpriză însă, unul, poate cel mai loial criticului, Traian Ştef, s-a conformat. Nici Aurel Pantea nu era departe de asta, atîta doar că retorica sa neagră are prea adînci rădăcini în scrisu-i vechi, iar viziunea, o greutate de plumb cu un filon exasperant, ce pare inepuizabil. Eu zic că-i foarte bine şi într-un caz şi în altul. Aurel Pantea nu se dezice de limbajul său care l-a consacrat, de „limbajele” bolgiei sale danteşti, iar celălalt, ucenicul ascultător, Traian Ştef îşi va etala graţia lirică într-o zonă a senzualităţii inevitabile. Aşa că Poemul de dragoste al lui Traian Ştef s-a metamorfozat dintr-o, probabilă, „temă de casă” lirică, propusă, hîtru, de critic, sătul pînă peste cap, se pare, de ambiguităţi stilistice şi subtilităţi vaporoase, într-un poem, sui-generis de dragoste. Poemul scris iar nu trăit e la Traian Ştef un substitut al realităţii înseşi pe care o reinventează dezinvolt rafinînd-o mereu, evacuînd din ea frivolul, făcînd-o mai credibilă decît se întîmplă în realitate. Îi dă chiar un aer atemporal şi ubicuu: „Uneori mi se pare că/ Timpul poate fi dat/ Înapoi/ Celuilalt/ Că nu ar trebui să las sfîrşitul lumii/ Să se apropie/ Singur/ Pînă nu îşi arată roadele/ Investiţia mea/ Într-un pat de frasin/ Într-o îmbrăţişare/ Într-o cutremurare/ În cuvîntul ca o zeiţă// Născută din creierul meu/ Într-o dimensiune/ A fatalităţii plăcute// Şi mi se pare că pot face asta/ Să nu las adică sfîrşitul lumii/ Să se apropie/ Să dau timpul/ Înapoi/ Pentru o/ Supremă plăcere a sărbătorii/ Corpului tău/ Să ai puterea asta/ S-o ţii într-un cuvînt/ Care umblă/ Printre moleculele poemului/ Ca o epifanie/ Asta e supremaţia dragostei/ Poete” (Să nu laşi sfîrşitul lumii, pp. 11-12).

Capacitatea lui Traian Ştef de a mima trăirea într-o retorică de monolog este nu doar histrionică, ci, întotdeauna, artistă. Ea menţine expresia sus, evită erotismul în termenii atît de frecventaţi azi, fruşti, tari, fără a da impresia de artificiu, de contrafacere, de desuet. Dimpotrivă, de naturaleţe. Toate poemele sînt în dicţie epică, scrise parcă dintruna, pe nerăsuflate, limpezi. Aş putea cita oricare din cele peste 50 din carte. Mai puţin cel final, Poemul de familie, care intră în alt registru, confesiv, nostalgic, familial, melancolic cu atingeri nu o dată dramatice.

În fine, cartea lui Traian Ştef beneficiază de ilustraţii de zile mari, o grafică simplă, liric-senzuală ca în stampele japoneze, datorată unui grafician înnăscut care, s-o spun şi pe asta, din nefericire se cultivă pe sine cu o nedreaptă indolenţă: Viorel Simulov.

* Traian Ştef, Poemul de dragoste, Editura Şcoala Ardeleană, 2016, 112 p.