LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

„Caii lui Ahile…”, un banchet literar*

Cea mai recentă carte a comparatistului Dan Cristea se intitulează semnificativ Caii lui Ahile şi alte eseuri. Un titlu foarte seducător, la propriu şi la figurat.

Din vremurile îndepărtate calul/caii se consideră a fi nu doar animale de tracţiune, de luptă şi hipodrom, ci şi simbol, mitologie, ba chiar religie (Apocalipsa), pentru că în Apocalipsă Christos şi ai săi sunt călări pe cai albi, spre deosebire de Evanghelii, unde Iisus călărea un mânz de asină.

Titlul cărţii, ca şi conţinutul, nu sunt întâmplătoare. Ele mărturisesc despre umanitatea nobilă a autorului. Swift însuşi considera cabalinele specie superioară umanoizilor, deoarece naratorul lui Gulliver, întors din celebra călătorie, prefera grajdul, compania cailor, companiei yahoilor. Să nu-l uităm pe Nietzsche, despre care însuşi autorul nostru menţionează în eseul Caii lui Ahile : „Despre Nietzsche, dacă-mi amintesc bine, se spune că a intrat în nebunie în momentul în care a văzut pe stradă cum un vizitiu bezmetic îşi bătea caii de la diligenţă până la sânge.” Nietzsche, de fapt, nu credem că a chiar înnebunit; mai mult a devenit sincer solidar cu calul, convins că oamenii sunt cel mult „vizitii bezmetici”.

Şi chinezii din vechime considerau că nobilul animal, caracterizat prin forţă şi iuţeală, calul, „contribuie la căutarea Cunoaşterii şi Nemuririi”. În luptă cu dragonul, calul semnifică binele. Dar şi în Rig-Veda, soarele este armăsar sau pasăre (Chevalier-Gheerbrant). Unele popoare au ajuns să creadă că iapa întrupează rolul Gliei-Mamă. În fond, şi Kavafis, adorator al frumuseţii corporale a efebilor, nu greşea cu nimic să admire, mai bine, frumuseţea trupească a cailor şi a Marii Iepe.

Nu omitem faptul că oarecari mitologii pomeneau de oamenii-cai, doar ce altceva sunt poeţii, a căror calitate metresă este aceea de a se simţi cel mai bine călăriţi de zeiţă, de muză, de inspiraţie. Altfel cum ar deveni dumnealor obiectul criticii literare. Însuşi naşul tuturor poeţilor, Homer, începe Iliada grăind: „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse…” Mai aproape de noi, poetul Mircea Ivănescu (în mod strălucit analizat de Dan Cristea în cel puţin două texte din Caii lui Ahile şi alte eseuri), în ale sale versuri sau alte versuri, poesii şi poeme, utilizează pentru muză, femeie, apelativul „zeiţă”, în repetate rânduri. Nu degeaba Dimov, reîntâlnindu-l, după ceva vreme, l-a întrebat dacă tot aşa scrie, cu versuri d-alea lungi.

Cartea lui Dan Cristea demonstrează că poezia se cere mereu cercetată. El descoperă de fiecare dată noi unghiuri de lectură, observaţie critică, sporeşte disponibilitatea (existentă pesemne în sine) de interpretare. Neanunţat cu orice preţ, comparatismul poate apărea şi ca sugestie generoasă pentru cititor. Punctul de plecare este Grecia, uneori şi de sosire. Sunt în carte nu mai puţin de 14 eseuri: Caii lui Ahile, Despre copiii din Iliada, Grecia lui Henry Miller, Fărâme din Grecia mea, Fragmente critice despre T. S. Eliot, Recitind Scrisorile eminesciene, Kavafis, Leonid Dimov, Petre Stoica, M. Ivănescu, Însemnări la un poet crepuscular: Dan Laurenţiu, Teme poetice la Mihai Ursachi, Camerele ca o carte (n.n. – tot despre M. Ivănescu), Fragmentarium Gelu Naum.

Caii lui Ahile centrează atenţia eseistului pe episodul preferat între altele din Iliada. Primează emoţia produsă de anume evenimente şi tema: „moartea frumoasă” şi observaţia că „în Iliada se plânge abundent”. Motivul conflictului care-i confruntă pe ahei şi troieni, răpirea Elenei de către Paris, alias Alexandru. După Herodot, războiul troian ar fi fără obiect, având în vedere că Alexandru ar fi fugit cu Elena în Egipt, iar egiptenii caută să facă dreptate, alungându-l pe troian. Menelau, venit să-şi recupereze nevasta, se ocupă şi el cu treburi dubioase. În fine, Herodot susţine că, de se găsea Elena la Troia, Priam ar fi restituit-o neîntârziat, de dragul încetării războiului. Impresionantă este întâlnirea dintre Ahile şi Priam, bătrânul rege venit pentru a obţine cadavrul lui Hector, căruia, mai apoi, troienii îi vor aduce omagiu prin funeralii emoţionante, ca să folosim şi noi un termen din cei preferaţi de redutabilul eseist.

S-ar putea glosa mult despre paralela cai şi oameni:

„Bieţii mei cai, de ce oare v-am dat lui Peleu domnitorul

Un muritor, pe voi doi, care nu ştiţi de vreme şi moarte?

Ori, s-aveţi parte şi voi de durerea sărmanilor oameni?

Doară din tot ce pe lume e viaţă, răsuflă şi mişcă,

Nu e nimic mai de plâns şi mai necăjit decât omul.”

Eseistul ne sugerează ideea dragă nouă că poezia este modernă şi actuală, din antichitate până în zilele noastre. Vorbim de adevărata mare poezie.

Dan Cristea ne oferă, în continuare, o altă interpretare poetică a temei, mai apropiată de timpul nostru, Caii lui Ahile de Konstantinos P. Kavafis. Ineditul interpretării eseistului se demonstrează şi în următorul eseu, Despre copiii din Iliada.

Eseul ca gen literar include şi vocaţia călătoriei în spaţiul privilegiat al Eladei. Septembrie la Leptocaria evocă marea: „Apa mării, aici, are o culoare vânăt întunecată, de cerneală, aşa cum o descrie îndeobşte Homer”. Este evocat aici Kazantzakis, alt mare scriitor grec al tuturor timpurilor. Olimpul este „un soi de Buşteni”, se menţionează pentru cei care n-au avut ocazia „ascensiunilor spre Olimp”.

Grecia, ca un alt centrum mundi, cum ar fi preferat Mircea Eliade să scrie, îi dă prilej eseistului să ofere o viziune debordantă, profund semnificativă, asupra lui Henry Miller, scriitor american şi european gustat până acum pentru Tropice şi revoluţia sexuală. Dan Cristea comentează Colosul din Maroussi : „Nu puţini sunt cei care consideră această relatare despre Grecia ca fiind cea mai bună din cărţile lui Miller.” Eseistul român portretizează desăvârşit personajul şi personalitatea literară a lui Miller, în legătură cu care am fi ispitiţi să cităm foarte mult, dar ne simţim comprimaţi de vârstă, cum scrie undeva Dan Cristea despre M. Ivănescu. Dar iată: „peisajul are asupra lui Miller un efect cathartic (n.n. – vezi Poetica Stagiritului). Îl purifică, îl deposedează, îl goleşte de sinele meschin, făcându-l părtaş la înfrângerea forţelor răului, ale orgoliului şi egoismului, ale aroganţei şi duplicităţii”. Citatele din Henry Miller sunt edificatoare: „În mormântul lui Agamemnon, consemnează Miller, am trăit o veritabilă renaştere”, „Grecia făcuse pentru mine ceva ce New Yorkul, ba nu, nici măcar America, nu putea distruge”.

Fragmente critice despre T. S. Eliot este o adevărată şcoală pentru noile generaţii de poeţi. Impresionantul eseu este un adevărat model de comparatism literar, de critică literară la obiect, din care nu este omis elementul biografic, ba dimpotrivă.

Din moment ce din poemul Memento mori nu lipseşte peisajul Greciei, este absolut natural ca marele poet să fie o prezenţă inedită în Caii lui Ahile şi alte eseuri. Actualitatea lui Eminescu este frapantă în eseul Recitind Scrisorile eminesciene. În Scrisoarea I, luna „e mai degrabă o lună schopenhaueriană decât romantică”. Concept foarte productiv, conceptul de „antimodern” face casă bună în reinterpretarea poeziei eminesciene. Antoine Compagnon e un bun catalizator: „Suntem mereu sensibili la satira călugărilor în Gargantua nu fiindcă intenţia lui Rabelais e indiferentă, ci pentru că mai există ipocriţi în lumea noastră chiar dacă nu mai sunt călugări”. Eminescu este un profet, satirizându-i pe contemporanii săi, a anticipat viziunea lumii din zilele noastre: „Oricum, simţim din plin că demagogii şi ipocriţii politicianişti, prevaricatorii şi vânătorii ‘câştigului fără muncă', n-au dispărut din lumea noastră de ieri până azi.”

Eseul despre Kavafis, gentlemanul măcinat la modul liric de „inversiunea retorică”, am zice noi, în legătură cu ideea de frumos, deschide noi perspective de interpretare. Poetul trilingv are sunetul său inimitabil, de-ar fi să ne gândim doar la poeme din familia lui Oedip : „Privirea lui plină de tristeţe/ nu priveşte Sfinxul, priveşte dincolo de el,/ drumul îngust care duce la Teba/ şi care se va sfârşi la Colonos/ Şi sufletul lui presimte lămurit/ că Sfinxul îi va vorbi din nou/ despre taine mai grele şi mai mari,/ Care nu au răspuns”, sau a poemului Ithaka : „Ithaque vous a donné le voyage merveilleux/ Sans elle, vous ne partiriez pas,/ Elle n'a plus rien à vous donner maintenant.”

M. Ivănescu este un eseu, de-acum, de referinţă. Puţini critici literari se pot mândri cu un astfel de nivel de abordare a creaţiei marelui poet, poate niciunul. Putem spune acelaşi lucru în legătură cu Leonid Dimov sau Gellu Naum etc.: „Fireşte că această mică divagaţie despre ‘motivul camerelor' la M. Ivănescu conţine o pledoarie implicită. De aici însă, parafrazând o spusă a poetului, putem merge şi mai departe, spre imaginarul ivănescian.”

Ar fi multe de scris despre Caii lui Ahile şi alte eseuri. Dintre cele multe avute în intenţie, dintre care la multe trebuie să renunţăm, poate pentru altă dată… Cine ştie.

Eseurile lui Dan Cristea sunt un adevărat banchet literar, şi nu numai atât, o binecuvântare.

* Dan Cristea, Caii lui Ahile şi alte eseuri, Editura Tracus Arte, 2016