logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

DIALOG

 

„Literatura română – ştiri de pe o altă planetă”
interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Hanna Herrmannová

 

 

Hanna Herrmannová este poetă, artistă, traducătoare, profesoară. Locuieşte la Praga, dar şi-ar dori să revină în România

 

 

Cum s-a născut interesul dumneavoastră pentru România şi unde aţi învăţat româneşte?

Începutul interesului meu pentru România este legat de zona Banatului de sud, mai ales de s atele ceheşti din zona Clisurii Dunării unde am călătorit împreună cu soţul meu începând din anul 2002. Pentru că suntem, ca mulţi alţi cehi, iubitori de turism în natură, am vizitat şi alte locuri din România, am făcut cunoştinţă cu oa­meni, ne-am îndrăgostit de aceasta ţară frumoasă... Acolo, in Banat, am început şi cu limba română. La şcoală. La magazine. La birt. Şedintă, carnet, cabinet, oră, temă, sală de sport, pompieri... Fructe, legume, făină, pâine, lapte... Găină, iepure, pisică, doamnă vreau pişu... Maşină, centură, paşaport... O bere, un mic, noroc... Am primit şi CNP-ul românesc. Apoi, când am predat ceha ca lector la Universitatea din Bucureşti, la început, am fost nevoită să vorbesc cu doamna administratoare despre apartamentul universitar: chiuvetă, fereastră, curent, nu merge, cînd şi cît plătesc, semnătură... Au urmat cursurile cu studenţii, şedinţele de catedră, discuţiile la cafenele, muzica românească, şi încet-încet...

Îndrăgostirea noastră de România s-a adâncit. Si a devenit mai realistă, fără iluzii. După cei şapte ani petrecuţi în România am început să simt că ceva din spiritul românesc trăieşte şi în sufletul meu.

 

Am aflat că aţi locuit vreme de cîţiva ani in Banat. Puteţi să ne po­vestiţi despre această perioadă din viaţa dumneavoastră?

Dacă aş spune că aceasta a fost o experienţă neobişnuită, deosebită, aş spune totuşi prea puţin. In Banat se trăieşte simplu, adevărat, viaţa este crudă şi dură acolo. Uiţi acolo bolile omului civilizat, boli cauzate de concentrarea asupra propriului sine. Oamenii de acolo sunt foarte credincioşi, credincioşi cu toată fiinţa lor, nu doar în mod formal. Şi, în plus – Banatul este ţara minunilor, ţara întîlnirilor, un loc potrivit pentru contemplaţie, unde se trăieşte împreună cu natura.

 

De ce credeţi că e interesantă literatura română pentru publicul din Cehia?

Bineînţeles, sunt mai multe motive. Cred că avem ceva comun în cultura şi în istoria noastră. Cât despre istorie – adesea n-am aflat în stare de defensivă, a trebui să luptăm (vorbesc aici din punct de vedere intelectual) pentru supravieţuirea limbii noastre, pentru autonomia noastră culturală, pentru un loc sub soare. Sentimentul mioritic românesc este foarte aproape de caracterul nostru pasiv. Şi noi îl avem pe Păcală al nostru: hloupý Honza, Ionel cel prost. Suntem romantici, tindem către viaţa idilică, rurală. Cultura noastră s-a nascut în mediul unui „creuzet„ internaţional, cosmopolit, din foarte multe influenţe. Şi, mai ales, stilul umorului nostru este foarte asemănător cu umorul românesc. Cred că el este în mare parte influenţat de umorul evre­iesc, autoironic, inteligent şi cam trist. In literatura română găsesc măiestrie narativă aprofundată de caracterul decorativ al arabescurilor orientale ale limbii. Profunzime psihologică. Însă nu toate lucrurile ne aseamănă. Condiţiile de viaţă în România mi se par mai grele, mai complicate decât la noi. Foarte interesante. Exotice. Exagerate. Literatura română – ştiri de pe o altă planetă.

Aţi hotărît să lansaţi, împreună cu soţul dumneavoastră, Aram Herrmann, o colecţie dedicată scriitorilor evrei din România. Care vor fi primele titluri pe care doriţi să le publicaţi şi cînd estimaţi că va apărea primul dintre acestea?

Am decis să începem cu De două mii de ani împreună cu Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian şi speram că volumul va apărea în anul 2017/2018. Am deliberat dacă nu vom omite prefaţa ruşinoasă a lui Nae Ionescu. Dar ea reprezintă o mărturie autentică despre perioada respectiva şi despre acţiunile ruşinoase ale unei persoane apreciate şi azi. În plus, Sebastian însuşi a hotărât să publice acest text dezgustător şi noi considerăm că trebuie să respectăm voinţa şi intenţiile autorului. Considerăm cartea lui foarte importantă nu doar pentru perioada în care a trăit Mihail Sebastian, ci şi pentru epoca noastră. Trebuie sa ştim unde se afla micro-fascismele ascunse, cât de uşor şi discret pot creşte şi aduna putere, trebuie să le recunoaştem şi să luptăm cu ele, în jurul nostru şi în noi înşine.

 

Colaboraţi în mod constant cu revista suprarealiştilor cehi Analogon. Puteţi să ne vorbiţi despre specificul mişcării suprarealiste din Cehia?

Activitatea „suprarealismului ortodox” este legată şi garantată de Grupul suprarealist din Cehoslovacia care a fost fondat de V. Nezval şi cu care au colaborat K. Teige, K. Biebl, Toyen, B. Brouk, J. Štyrský, V. Makovský, J. Ježek, J. Honzl şi alţi artişti ai acelor vremuri. După patru ani, a plecat V. Nezval, şi,după triumful fascismului, Grupul s-a dezagregat; unii membri au emigrat şi, după ce J. Štyrský a murit, în 1942, au rămas doar Teige, Toyen şi J. Heistler. În Cehoslovacia ocupată îşi au originea alte mişcări importante ale suprarealiştilor. De exemplu, „suprarealiştii din Spořilov”, cu poetul Z. Havlíček ca personaj principal care a tradus, printre altele, Histoire du Surrealisme de M. Nadeau. Deja inainte de al doilea război mondial se formează „Grupul Ra”, de stânga, cu „editura Ra„ (in anul 1937 publică primul volum: L'air de l'eau de A. Breton). În paralel, în 1942, alţi adepţi ai suprarealismului lansează almanahul Păpuşi rupte. Contactul între cele două grupuri era intermediat de K. Teige.

Grupul Ra iese în mod oficial în 1947 din mişcarea suprarealistă, renunţă la „automatismul psihic” (baza creaţiei suprarealiste), critică activităţile grupurilor de dinainte de război, recunoaşte Partidul comunist. Membrii grupului doresc să limiteze asociaţia în creaţiile lor şi să pună accentul pe eforturile creative, ceea este total inaccep­tabil pentru Teige, teoreticianul suprarealismului ceh. Teoriile lor au un ecou în mişcările noi: informalismul, taşismul, abstracţia lirică şi expresionismul abstract. Ei participă la Conferinţa Internaţională a suprarealiştilor revoluţionari de la Bruxelles din 1947, iar după Fe­bruarie 1948 (cînd comuniştii ajung la putere) nu mai pot acţiona şi grupul se dezintegrează.

În 1950 îşi reia activitatea (ilegală) Grupul suprarealist al lui Teige. Până în 1951 au fost publicate 10 volume ale almanahului Zodie (imprimate în 1 exemplar). În 1951 Teige moare şi conducătorul grupului devine V. Effenberger.

Orientarea intelectuală de bază a suprarealismului de după război este determinată de Breton de la Paris, care subliniază esoterismul suprarealismului. În ţările comuniste, activităţile suprarealiştilor sunt practic imposibile. După 1956, climatul cultural din Cehoslovacia se liberalizează şi suprarealiştii pot, din nou, să-şi publice textele. În 1968 a fost publicat textul Platforma de la Praga care reprezintă o încercare de a relua contactele cu suprarealiştii din Franţa, Belgia, Japonia etc. Din anul 1969 este publicată revista Analogon. Această perioadă scurtă de suprarealism „public” s-a sfârşit cu „normalizarea” de după ocuparea Cehoslovaciei de către armatele ţărilor din Pactul de la Varşovia (în afară de armata română, care nu a participat). A urmat o nouă perioadă de ilegalitate.

Să ne amintim, din această perioadă, cel puţin textul lui Effenberger din 1977, Republica şi testiculele, un eseu istoric, care se concentrează asupra istoriei Cehoslovaciei de la începuturile sale până la „normalizare”, text presărat cu formule pline de imaginaţie – elemente specifice pentru ideologia suprarealistă. În alte texte se formulează gândirea „celei de a doua opoziţii”: suprarealismul nu este de acord cu „normalizarea”; cu Carta 77 (pe care suprarealiştii au semnat-o), suprarealismul este de acord doar temporal, pentru că suprarealiştii ştiau că după căderea comunismului urma un nou val de capitalism – care nu era acceptabil pentru ei, deşi era mai suportabil decît comunismul. După 1989, suprarealiştii urmăresc reluarea activităţii lor de la sfârşitul anilor 60. Reiau revista Analogon şi publică alte volume cu textele lui Teige. În 1991 au organizat expozitia retrospectivă Arca a treia despre perioada anilor 70, când liderii Grupului suprarealisti au fost V. Effenberger şi, după moartea lui în 1986, J. Švankmajer (regizor de film şi artist preocupat de aspectul tactil al realităţii). Pe lîngă Švankmajer, o altă personalitate centrală a suprarealismului ceh contemporan este F. Dryje, poet şi eseist, redactorul-şef al revistei „Analogon”. Există şi un grup tânăr suprarealist din Brno, A.I.V., care publică revista Intervence.

 

Ce alte proiecte de traducere din limba română mai aveţi în plan? Sînteţi interesată în mod special de un anumit autor?

Am vrut să continuăm cu producţie evreiască şi/sau de avangardă. Sebastian, din nou, Bonciu, Blecher, Peltz, Călugăru, Benador, Pană, Bogza, dar avem în plan şi o altă carte a dumneavoastră., Elogiul bâlbâielii, pe care o considerăm de avangardă în filosofie...

 

Mi-aţi povestit în timpul întîlnirii noastre de la Praga despre bunica dumneavoastră maternă, un personaj cu adevărat fascinant, care era, simultan, catolică şi buddhistă... A fost bunica dumneavoastră personajul tutelar al copilăriei şi adolescenţei dumneavoastră?

Mulţumesc mult pentru această întrebare! Da, bunica mea a fost foarte importantă pentru mine, până când a murit. A fost prietena mea cea mare, modelul meu şi profesorul meu. A fost un port sigur şi mi-a adus multă inspiraţie. M-a învăţat mult despre literatură, istorie, iubire şi viată. Mult despre afinitate. Mult despre credinţă. M-a format, da, în mare parte, ea m-a format.

S-a spovedit preotului nostru din cauza buddhismului ei combinat cu catolicismul, si el îi spunea mereu: rugaţi-vă, doar rugaţi-vă. Am continuat să-l vizitez pe acest preot (preotul secret din perioada comunismului) şi ne-am păstrat după-amiezile noastre ca pe vremuri, cu contemplare şi cu muzică, cu Munte luminilor al compozitorului ceh Leoš Janáček, de exemplu.

Când bunica a murit, m-am rugat pentru ea. Şi am citit pentru ea Bardo Thödol, Cartea tibetană a morţilor. M-am oprit cam după 20 de zile. Şi, când a venit ziua în care persoana moartă se întâlneşte cu Stăpânul morţii care trebuie să-i soarbă creierul, am visat în noaptea respectiva despre bunica (fără să ştiu în ce zi suntem, asta am verificat abia ziua următoare). A venit Stăpânul morţii (care, după Bardo, de fapt, nu există, este doar o iluzie) şi a lovit-o pe bunica cu ciocanul cel mare, i-a distrus complet capul. De fapt, în calitatea mea de creştină, presupun ca acesta a fost semnul că, prin Isus, putem, fără a avea nevoie de un alt intermediar, să sărim imediat în mila Domnului.