logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

DIALOG

 

„... fusesem atras în mai mare măsură decât alţii de tradiţionalism, acesta având fireşte deschideri înspre modernitate”

interviu realizat de Titus Crişciu cu Ioachim Wittstock

 

 

Ioachim Wittstock, profesor, cercetător şi scriitor de limba germană din România. A publicat mai multe volume de versuri, schiţe şi povestiri, în România şi în Germania.

 

 

 

 

Mai rar s-a întâmplat în literatura română ca un fiu de scriitor să devină la rândul lui scriitor. Ba mai mult, aţi scris o carte dedicată tatălui Dvs. Ce anume v-a determinat la acest demers?

Pentru a evita nelipsitele reflecţii privind relaţia dintre creator şi epigon am încercat să obiectivez poziţia mea faţă de părintele meu, reducând pe cât posibil subiectivitatea firească dintre tată şi fiu, eliminând şi eventuale resentimente. Dorinţa de a fi obiectiv s-a concretizat în diferite articole şi studii despre scriitorul Erwin Wittstock (1899-1962), iar aceste materiale au stat la baza volumului monografic despre opera sa epică (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974). Continuând preocuparea, am pregătit pentru tipar o ediţie a naraţiunilor sale (patru volume de nuvele şi povestiri, apărute între anii 1979-1991 la Editura Kriterion din Bucureşti). Un motiv în plus de a mă interesa de scrierile prozatorului a rezultat din faptul că el, decedat la vârsta de 63 de ani, a lăsat după moartea sa numeroase pagini inedite, fragmente de întindere mai mare sau mai redusă, iar acestea au solicitat să fie publicate cel puţin în parte.

 

Domnule profesor, scurt timp după absolvirea Facultăţii de Filologie, Secţia româno-germană, la Cluj (pe atunci încă fără adaosul antichizant „Napoca”), aţi fost profesor la Cisnădie şi în Sibiu, oraşul Dvs. natal. Cum era învăţământul românesc în anii '60?

Când am devenit dascăl eram foarte tânăr şi am fost tentat să cred că sistemul educaţional, cu care fusesem confruntat, va fi stabil întotdeauna. Privind în urmă, cons­tat că şcoala anilor şaizeci se baza în mai mare măsură pe autoritate decât în vremurile recente. Am cunoscut atunci cadre didactice care dispuneau fără efort de prestanţă, eram în contact cu oameni de un real talent pedagogic. Ei acceptau rigorile şi incomodităţile învăţământului bazat pe disciplină, stricteţe şi decenţă. Prin exemplul lor, ei m-au îndemnat să gândesc în manieră asemănătoare, având şi un comportament similar.

 

Aţi fost bibliotecar într-o perioadă în care existau biblioteci şi numeroşi cititori peste tot. Din câte cunoaşteţi, care este situaţia bibliotecilor şi a lecturii în România de azi?

Eram bibliotecar la o şcoală generală şi pot afirma că pe atunci foarte mulţi copii şi adolescenţi fuseseră dornici să se aplece asupra cărţilor. Vor fi şi astăzi numeroşi cititori pasionaţi în rândul generaţilor tinere, dar atenţia lor şi cea a necititorilor convinşi este mult mai dispersată decât în trecut. Descinderile mele la bibliotecile sibiene mă fac să cred că bibliotecile orăşeneşti şi cele cu profil mai special sunt şi vor fi, în măsură crescândă, depozite de carte şi locuri de documentare mai puţin frecventate, însă indispensabile pentru viaţa spirituală a comunităţii.

Cea mai mare parte din viaţă (din 1971 până în 1999), aţi lucrat ca cercetător la Centrul de Ştiinţe Sociale Sibiu (al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice), devenit, după 1989 Institutul de Cercetări Socio-Umane, aflat sub egida Academiei Române. Cum a reuşit să se împace cercetătorul cu scriitorul?

Documentaţiile în domeniul istoriei literare m-au avantajat şi la încercările mele beletristice. Însă: Mai întâi efortul, apoi folosul. M-am familiarizat cu fapte şi întâmplări, care nu intraseră până atunci în vizorul meu. Diferite personalităţi ale trecutului, de care prea puţin auzisem înainte, primiseră contur. Ca să dau un exemplu de felul cum beneficiasem de sporul informativ profesional, considerat la început poate deplasat: Fără impulsuri de ordin cărturăresc probabil n-aş fi fost tentat să mă ocup de viaţa şi opera umanistului medieşan Christian Schesaeus (circa 1535-1585). Având însă atâtea izvoare documentare la dispoziţie m-am simţit la un moment dat atras de această personalitate. M-am pronunţat publicistic despre existenţa şi creaţia sa literară. Totodată mi-a fost dat să contribui la o mica ediţie din scrierile sale: Poemul Istoria Anei Kendi a fost publicat în limba – originală – la­tină, precum şi în limbile română, maghiară şi germană (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995). Nici eseistul şi povestitorul din mine n-au rămas inactivi, am întreprins vizite la locurile legate de biografia sa (Christian Schesaeus Transsylvanus. Incursiuni în biografia unui poet puţin citit, 1988. În româneşte de Nora Căpăţână, în volumul Protectoarea dalmată a păcii. Pagini de proză. Sub redacţia Mariei Sass. Editura Techno Media, Sibiu, 2009).

 

Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la debutul Dvs. cu un volum de proză, gen pe care l-aţi continuat şi după 1989. Dar mai întâi, cum aţi rezistat până în 1989 la cenzură, la presiunea politică, dat fiind faptul că nu aţi fost membru de partid?

Trecutul istoric a fost mereu un domeniu în care autorii s-au putut retrage din prezent, evitând prin asta abordarea, oricum limitativă, a actualităţii imediate. Istoria mai oferea şi altceva, o folie pentru prezentarea timpurilor mai noi, un fel de costumaţie, o scenă, nişte culise – şi era la îndemâna autorilor să folosească arsenalul cvasi-teatral. Personal am apelat uneori la o astfel de deghizare. Alteori m-am gândit: hai, să încercăm. Am elaborat astfel un ciclu de nuvele orientat asupra unor destine împlinite în mod tragic în anul 1944. E vorba de tineri decedaţi atunci, un român, un maghiar, un evreu şi mai mulţi saşi ardeleni (Ploaie de cenuşă. Biografii paralele şi o comparaţie, 1985. În româneşte de Al. Teodorescu. Editura Kriterion, Bucureşti, 1989). Direcţia Presei (cenzura) intervenise în unele locuri, dar am rămas surprins de faptul că nu s-a cerut eliminarea mai multor pasagii relativ dificile (din punct de vedere al ideologiei dominante).

 

Aţi continuat să scrieţi proză scurtă şi roman şi după 1989. De unde, din ce v-aţi inspirat, ce teme aţi abordat, luând în considerare că e vorba de două perioade istorice total diferite?

Tematica a rămas cam aceeaşi, legată de cel de al doilea război mondial şi de urmările sale, totodată era desprinsă din viaţa anilor 1960, 1970. După Revoluţie am putut profita însă de modalităţile unei prezentări mai puţin voalate, mai veridică în termeni lingvistici, ne-mai existând restrângeri în privinţa unor tabuuri de istorie contemporană (referitoare la deportări, exproprieri, emigraţii etc.).

 

Se spune că în perioada comunistă nu v-aţi lăsat încadrat în nici un canon. Cum aţi reuşit această performanţă?

Cred că afirmaţia este îndreptăţită, în oarecare măsură, doar atunci când nu este legată strict de era trecută ci înţeleasă în sens mai larg. Ea vizează faptul că pe lângă solidaritatea firească cu autorii din preajmă, pe lângă relaţiile colegiale de care m-am străduit mereu să ţin seamă, n-am făcut parte din formaţii literare mai închegate. Nu le-am simţit lipsa şi n-am forţat nota când se iveau prilejuri de a fi cooptat în anumite grupări, ale căror îndreptăţire se baza tocmai pe voinţa colectivă. Singularitatea mea relativă se datorase probabil şi faptului că fusesem atras în mai mare măsură decât alţii de tradiţionalism, acesta având fireşte deschideri înspre modernitate. În momente de bilanţ a trebuit mereu să mă întreb dacă cele scrise de mine mi se potriveau, dacă erau în conformitate cu aspiraţiile, posibilităţile, dar şi cu limitele mele.

Patru volume de proză au fost traduse în limba română, dintre care două tălmăcite de cunoscuta scriitoare Nora Iuga. Cum s-a născut relaţia profesională cu dânsa şi cum explicaţi modalitatea de a vorbi despre volumul Dvs. Strania călătorie a lui Peter Gottlieb însoţit de imagini?

Doamna Nora Iuga îmi este cunoscută de la întâlniri literare, începând cu o lectură la „Poesie-Club” în cadrul Casei de Cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti (1979) şi continuând cu manifestări literare la Sibiu şi în Capitală, la Iaşi şi Reşiţa, odată şi la Düsseldorf în Germania. Corespondenţa cu dânsa, schimburi de cărţi, asimilarea reciprocă a noilor apariţii şi alte contacte au intensificat relaţia. Texte mai scurte, traduse de Nora Iuga la iniţiativa dânsei, au fost întregite de ea cu altele mai lungi şi au format sumarul culegerii de schiţe şi nuvele Dumbrava morilor, apărută la Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007. La această carte am putut aprecia faptul că Nora Iuga nu este doar o cunoscătoare versată a limbii germane ci şi o autoare cu experienţă, dispunând, atât raţional cât şi intuitiv, de registrele stilistice adecvate actului de translaţie. – Relatarea despre Strania călătorie a lui Peter Gottlieb a fost tradusă de asemenea de Nora Iuga (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015). Dorind să informez publicul despre anumite detalii din fundalul documentar al povestirii mi s-a părut potrivit să nu mă mărginesc la o prezentare orală, ci să apelez şi la imagini – de aceea abordarea acestui procedeu extraliterar..

 

În timp aţi fost distins de trei ori cu premiul Uniunii Scriitorilor din România (1978, 1983 şi 2002), alte titluri şi distincţii n-au lipsit, precum titlul de Honoris Causa al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. În ce fel acestea v-au influenţat?

Le-am înţeles fireşte ca momente de susţinere a strădaniilor proprii, au fost confirmări binevenite. Ele provoacă însă (cel puţin la persoane mai reflexive) şi o anumită iritare, iar această stare sufletească poate fi dizolvată doar cu gândul la cei din jur care ţi-au înlesnit accesul la acele evidenţieri. Astfel am reacţionat şi eu: Recompense îmbucurătoare le-am privit nu doar ca distincţii personale, ci le-am considerat a fi şi decorări ale semenilor, ale mediului social şi spiritual, în care am trăit.

 

Sunteţi un bun cunoscător al literaturii germane din România şi de aceea v-aş invita să formulaţi câteva consideraţii despre literatura care se scrie şi se publică din partea etnicilor germani astăzi, eventual comparativ cu scrisul de expresie germană de până în 1990.

În decursul unei jumătăţi de veac, literatura germană din ţară a sufe­rit numeroase schimbări, atât în privinţa autorilor, a producţiei lor cât şi a publicului. Statisticile indică la toate nivelele reduceri substanţiale – asta e. Dar ceea ce solicită atenţie în momentul de faţă nu este faptul că cifrele sunt regresive, că prezenţele sunt mai reduse, că nostalgia după stadii mai abundente pare îndreptăţită, ci interesează exclusiv faptul: cuvântul german, în formă literară sau publicistică, nu a amuţit în România. La Sibiu şi Braşov, la Timişoara şi în alte localităţi există edituri care publică volume în limba germană, se fac prezentări de cărţi referitoare la minoritatea germană şi la cadrul social şi istoric în care au trăit şi trăiesc vorbitori de limbă germană. Acţiuni de acest fel sau activitatea de cenaclu (de exemplu în Cercul literar „Ştafeta” din Timişoara) angrenează şi persoane numeroase din mediul etnic românesc sau maghiar, oameni trecuţi eventual prin şcoli cu limba de predare germană sau prin facultăţile de filologie, receptivi la scrierile în această limbă poate datorită emisiunilor germane de radiou şi televiziune. Iată câteva fapte îmbucurătoare care dezmint prognoza sumbră referitoare la literatura de expresie germană, schiţată de unii la începutul anilor 1990.

 

Participaţi la o serie de acţiuni social-culturale. Consideraţi că scriitorul, indiferent din ce etnie face parte, are obligaţia morală de a influenţa viaţa socială şi prin alte căi decât prin opera sa?

Autorii, autoarele, prin activitatea lor literară sau publicistică, prin preocupările lor pe tărâm cultural pot interveni în folosul societăţii. Mă gândesc aici la forurile de discuţie create după Revoluţie, axate pe clarificări privind istoria recentă, îndreptate asupra temelor sociale de factură ecleziastică, ecologică şi în general asupra angajamentelor umanitare… Revin la întrebarea Dvs., schimbând însă puţin direcţia ei. Ar fi bine ca opera scriitoricească să fie cât de cât la înălţimea solicitărilor de ordin social, adresate poetului, prozatorului, dramaturgului. Subiectivitatea excesivă, întâlnită azi în multe texte, pretenţiile eului individualist, senzaţiile şi mizeriile sale, se soldează deseori cu o lipsă de responsabilitate faţă de ansamblul comunitar, denotând indiferenţă..

 

Fiind la Reşiţa, la „Zilele literaturii germane”, ediţia a XXVI-a, 15-18 aprilie 2016, eveniment la care aţi participat de-a lungul anilor, este firesc să vă întreb ce părere aveţi despre asemenea manifestări şi în special despre întâlnirile de la Reşiţa?

Institute culturale germane şi Case de cultură, la Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Braşov şi în alte locuri, precum şi diferite librării oferă publicului lecturi literare, iar Facultăţile de Litere îşi garnează sesiunile de comunicări cu seri dedicate poeziei sau prozei. Nu există însă în ţară o manifestare orientată spre literatură similară cu cea din Reşiţa. Organizatorii, în frunte cu Erwin Josef Ţigla, sunt preocupaţi de un echilibru între prezentări ale producţiilor beletristice originale şi conferinţe despre momente aniversare din spectrul istoriei literare regionale sau din studentul european în general. În decurs de două decenii şi jumătate atât constelaţia autorilor cât şi conformaţia publi­cului au suferit schimbări, datorate trecerii anilor, şi totuşi au rămas suficiente constante privind cadrul odată trasat, privind alcătuirea programului, astfel că „Zilele literaturii germane” şi-au păstrat atractivitatea simţită la început şi pe parcurs.