logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ARTE VIZUALE

 

Carmen Neamţu

 

 

 

Festivalul Internaţional de Teatru Clasic Arad

 

 

Curaj, candoare, zâmbete, măciuci în cap

 

De la teatrul actual aştept o transformare de stare. Să plec altfel decât am venit. Cu o altfel de energie. O spunea şi regizorul Andrei Şerban[1], deplângând lipsa de catharsis din teatrul de azi. Nu de puţine ori „plecăm acasă cu un gust şi mai amar. Ca şi cum viaţa nu ar fi destul de amară, mergem la teatru să primim încă o măciucă în cap”.

Festivalul Internaţional de Teatru Clasic (12-20 no­iembrie 2016) a demonstrat, la ediţia cu numărul 22, că teatrul îmbrăţişează teme policrome, asemenea lumii din jurul nostru.[2] Ediţia din acest an a fost una a rescrie­rii textului clasic, în maniere ce n-au trădat varianta originală. Ci au îmbogăţit-o cu semnificaţii şi emoţii noi.

 

Două spectacole în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză au alternat în chip fericit momentele de umor nebun cu cele dramarice. I-am urmărit aproape toate spectacolele montate în ţară şi propune­rile sale nu contenesc să mă surprindă prin atenţia la tăietura textului, originalitatea decorului (semnat Adriana Grand) şi inserţia de trimi­teri generoase, de bun-gust. Spectacolele lui Victor Ioan Frunză nu seamănă unul cu celălalt. Şi e surprinzător cum de fiecare dată ieşi din sală uimit.

 

S-a râs mult, „în cascadă”, la Domnul Jurdan, rescris de regizor după Burghezul gentilom de Molière şi Jourdain cel scrântit de Mihail Bulgakov. Un Jurdan adus din 1670 în 2016. Megalomania, prostia, infatuarea tâmpă, prostul-gust, lăudăroşenia, parvenitismul, toate sunt arătate/îngroşate într-o montare în care dorinţa de a fi altcineva naşte un umor de foarte bună calitate. Daniel Vulcu în rolul lui Jurdan, împopoţănat cu o hlamidă roşie e când Regale Soare, când Napo leon avid să impresioneze prin opulenţă. Decorul (semnat Adriana Grand) cu note supradimensionate potenţează spectacolul unei lumi în care îmbogăţitul vrea cu orice preţ să se contamineze cât mai rapid de cultură. Montarea vorbeşte despre kitch şi îl arată cu degetul. Comedia savuroasă se naşte din efectul de repetiţie. Jurdan învaţă lecţii de dans, muzică, filozofie, pe care le aplică mai apoi, în dorinţa de a-şi impresiona audienţa. Atenţia la detaliile de scenografie, muzica live, trimiterile generoase la teme actuale precum ecologie, modă, maniere, omul nou, fac din spectacolul orădenilor unul care merită revăzut.

 

Acelaşi regizor, altă notă. A douăsprezecea noapte de William Shakes peare (Teatrul Metropolis, Bucureşti) spune povestea lui nimic nu e ce pare a fi într-o Ilirie contemporană cu spectatorii. Rezultatul e un joc subtil[3], când comedie, când dramă cu accente de melancolie, potenţată de muzică live. Se râde bine, şi de iubire, şi de suferinţele ei, şi de bufonul Feste (Andrei Huţuleac) care cântă live despre tot şi toate şi-i pune publicului o oglindă invizibilă în care să se privească.

 

H amlet de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara e tradus şi remixat de Peca Ştefan şi propus curajos de original de regizorul Ada Lupu Hausvater. Un performance de cum păşeşti în foaierul sălii, care e cuprins de ceaţa densă dintr-o Danemarcă în care ceva e putred. Simţurile îţi sunt asaltate. Combinaţia de muzică electronică, ritmuri de hip-hop şi dubstep, de elemente de folclor românesc (trupa Subcarpaţi) alături de efecte vizuale puternice (KOTKI visuals) aduc acţiunea de la 1600 în prezent. Propunerea e una coerentă, ce nu duce textul în derizoriu. Dimpotrivă, îi oferă o privire altfel, originală, pe ritmuri hip-hop-etno-electro-acustice şi cortine ce urcă şi coboară în tablouri vizuale alerte, de efect. Un spectacol pe care l-aş revedea pentru că spune povestea eternă a răzbunării într-o manieră atipică, deloc plictisitoare.

D ouă spectacole s-au jucat cu timpul şi cu spaţiul poveştii şi au reuşit să transmită emoţie. Cafeneaua lui Carlo Goldoni (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi) e un spaţiu atemporal în versiunea regizorală a lui Silviu Purcărete, loc al confruntării eterne între bine/lumină/Ridolfo şi rău/ întuneric/ Don Marzio. Viciile lumii sunt aceleaşi, indiferent de timp, morala la fel, pare că ne spune Purcărete, în acest spectacol foarte rafinat visual (pânzele cu siluete transpa­rente te mută într-o Italie de la 1750, scenografie: Dragoş Buhagiar). Şi infuzat cu nenumărate „cârlige” ce trimit spre absurd: cafeneaua are scaune şi nu are mese, Dracul sforăie cu ochii deschişi, un manechin negru ţine în mână un bec pe post de torţă, automate de cafea înlocuiesc, în final, spaţiul cafenelei. Deşi e un Goldoni, râzi puţin.

 

Î n Romeo şi Julieta după William Shakespeare, Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, regizorul mută conflictul dintre cele două familii rivale Montague şi Capulet într-un atelier de croitorie. Suportul pentru materialele de pânză înlocuieşte scena celebrului balcon. Zgomotul săbiilor e înlocuit de ţăcănitul maşinilor de cusut. Suntem în plină eră consumeristă, unde imaginea/exteriorul ne defineşte. Corpurile-obiecte-manechine prind viaţă şi mor în timp ce textul lui Will se aude foarte curat, în versuri ce nu şi-au pierdut actua­litatea. Actorii se bat în foarfeci şi rezolvările conflictuale inteligent propuse de regizorul Tudor Lucanu sunt binevenite.[4] A fost o montare proaspătă, necontaminată de multiplele propuneri anterioare ale piesei. (Am văzut până acum Romeo şi Julieta lui Beatrice Rancea, la Teatrul Naţional Bucureşti, Rahim Burhan, la Timişoara, Bogdan Sărătean, la teatrul din Sibiu, Irina Niculescu, la Târgovişte sau Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis).

 

Îmblânzirea scorpiei, după W.Shakespeare (Teatrul de Comedie, Bucureşti) şi Svejk după Jaroslav Hašek (Teatrul Odeon, Bucureşti) au mizat pe reţeta umorului situaţional, completat de muzică sprinţară, live. Svejk regizat de Al. Dabija, cu Pavel Bartoş în rolul bravului ostaş simpatic în idioţenia lui, are toate ingredientele unui spectacol rela­xant, agreabil, condimentat cu cânticelele Adei Milea. În aceeaşi cate­gorie aş include şi Îmblânzirea scorpiei, în regia lui Gelu Colceag, în care acesta surprinde prin situaţiile citite „în răspăr”: Catarina e sora cea mare, dar actriţa aleasă, Dorina Chiriac, e mică în înălţime, în timp ce fiica cea mică e o Biancă cam trupesă şi înaltă; Petruchio e când atras de Hortensio, când de zestrea Catarinei etc.

 

Teatrul Naţional din Pécs, Ungaria, a adus în festival o comedie neagră, regizată de Ádám Horgas, ce a vorbit despre cinismul din lumea aface­rilor într-o companie multinaţională. Cu un subiect captivant, montarea a mizat pe jocul cu mintea celor patru potenţiali candidaţi la unicul post de director. Fernando, Enrique, Carlos şi Mercedes sunt supuşi la diferite teste care să le pună în valoare „inteligenţa creativă” şi capacitatea de a reacţiona la stres. Tensiunea creşte cu fiecare probă, însă e inconsistent rezolvată regizoral. Într-un decor aseptic, o cameră cu plasmă pe perete, tensiunea se amplifică din avalanşa de cerinţe în vederea selecţiei.[5] Mi-e greu să scriu despre cât de convingători au fost actorii, mai ales când ai traducerea la cască. Senzaţia e aceea a ascultării unui audio-book. Cert e că scriitorul Jordi Galceran Ferrer[6] merită des­coperit. El a scris piesa în 2003, după ce a citit un articol dintr-un ziar. O jurnalistă găseşte în coşul de gunoi al unei multinaţionale o scrisoare în care sunt trecute remarci răutăcioase la adresa candidaţilor la posturi de conducere. Despre cât de departe poţi merge să-ţi atingi scopul şi cât compromis eşti dispus să faci vorbeşte şi filmul El metodo al regizorului argentinian Marcelo Pineyro, ce a ecranizat cartea lui Galceran, în 2005.

 

În ultima seară a festivalului, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti a prezentat Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, traducerea şi adaptarea: Andrei Şerban[7] şi Daniela Dima. A fost o comedie cam amară, cu inserţii de cabaret, de musical. O propunere uşor didactică, cu panouri imperative, ce aminteau de sistemul de odinioară, cu multe trimiteri sociale.[8] Nu m-a emoţionat acest avertisment asupra lumii contemporane. Seciuan-ul lui Andrei Şerban e în acelaşi timp şi Aradul. În care schimbarea vine doar atunci când fiecare dintre noi îşi va (re)descoperi consecvenţa, verticalitatea, bunătatea.

 

Într-un eseu semnat de George Banu, în care radiografia lumea româ­nească actuală, criticul remarca un aspect ce-ar trebui să ne dea de gândit: societatea noastră va fi asemenea societăţii medievale – barbarie în jur şi în mijloc oaze de cultură. Festivalul arădean rămâne o astfel de „oază” reconfortantă. Un tratament de 9 zile pentru minte şi suflet.

 

NOTE:

[1] Prezent în festivalul arădean de teatru, în ultima seară, prin spec­tacolul Teatrulului „Lucia Sturdza Bulandra” Bucureşti, Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht.

[2] Au fost 9 reprezentaţii: Teatrul de Comedie, Bucureşti (Îmblânzirea scorpiei, după William Shakespeare, regia: Gelu Colceag); Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi (Cafeneaua de Goldoni, regia: Silviu Purcărete); Teatrul Naţional Pécs, Ungaria (Metoda Gronholm de Jordi Galceran, regia: Ádám Horgas); Teatrul Odeon, Bucureşti (Svejk după Jaroslav Hašek, regia: Alexandru Dabija); Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca (Romeo şi Julieta după William Shakespeare, regia: Tudor Lucanu); Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara (Hamlet după William Shakespeare, tradus şi remixat de: Peca Ştefan, regia: Ada Lupu Hausvater); Teatrul „Regina Maria” Oradea (Domnul Jurdan, rescriere dramatică de Victor Ioan Frunză după „Burghezul Gentilom” de Molière şi „Jourdain cel scrântit” de Mihail Bulgakov, regia: Victor Ioan Frunză); Teatrul Metropolis, Bucureşti (A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia: Victor Ioan Frunză) şi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” Bucureşti (Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, traducerea şi adaptarea: Andrei Şerban şi Daniela Dima). Ca evenimente conexe amintim: Solo Goya, spectacol de teatru nonverbal (Scenariu colectiv, realizat în colaborare cu studenţii Universităţii de Artă şi Design Cluj, regia: Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu-Zoicaş şi produs de Facultatea de Teatru şi Televiziune – Uni­versitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca), Practica monologală în arta dramatică, seminar susţinut de MIKLÓS BÁCS, actor al Teatrului Maghiar de Stat şi conf. la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj), Madame mon amour, concert Nicu Alifantis şi The Tango Orchestra Show, concert Cári Tibor.

[3] Cuplul Sir Toby (Adrian Nicola), Sir Andrew (Sorin Miron), camerista (Andreea Grămoşteanu) şi Malvolio (George Costin) fac deliciul montării prin risipa de energie şi bună dispoziţie transmisă.

[4] Vezi scenele în care personajele mor şi în locul lor cad manechine. Sunt me­morabile.

[5] Va învinge cel mai puternic. Piesa s-a şi numit iniţial Selecţia naturală, ulterior autorul schimbându-i titlul în Metoda Gronholm. În spectacol însă, învingătorul e lăsat să plece la final.

[6] Născut în 1964 la Barcelona.

[7] Interesant că în caietul program, dar şi pe pagina oficială a Teatrului Bulandra, citim coregrafie şi instructaj actoricesc: Andrei Şerban. Niciunde nu apare regizor.

[8] Evacuarea chiriaşilor din casele naţionalizate, problema vagabonzilor din canale, mita sistemului, corupţia generalizată etc. Felul în care cei 14 actori (care joacă 24 de personaje!) rostesc replicile e unul aparte. Această ridicare a tonului, aproape de urlet, dar şi mişcările actorilor trimit la ideea de sens dublu a limbajului transmis.