logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann

 

 

 

Ildiko Raimondi, izbânda îndrăznelii – o frumoasă poveste arădeană

 

logoDorinţa şi efortul autorului de a prezenta oameni de cultură, compozitori şi interpreţi proveniţi din România, unii dintre ei afirmaţi în Occident, a început de mult, cu un articol dedicat compozitorului şi dirijorului Nicolae Brânzeu, şi a continuat de-a lungul numeroşilor ani în revista „Arca”. Erich Bergel, Constantin Silvestri, Lawrence Fester, precum şi Mihaela Ursuleasa, Herbert Schuch, Valer Barna-Săbăduş, Anita Hartig, şi-au aflat locul cuvenit în această glorioasă şi inedită serie.

Numele faimoasei interprete despre care autorul se străduieşte să scrie aici este de multă vreme cunoscut şi stimat în Occident, cel puţin în Europa, dar mult mai puţin în ţara de provenienţă şi, cel puţin aşa crede autorul, în oraşul în care s-a născut şi s-a format. Să încercăm să umplem acest gol, această lacună.

Există, după cât cunoaşte autorul, cel puţin trei mari cântăreţi la ora actuală cu numele Raimondi. Bas-baritonul Ruggiero Raimondi, originar din Bologna, a făcut epocă mai ales în trei roluri: Don Giovanni, Scarpio (în Tosca) şi Falstaff. Tenorul Gianni Raimondi a cântat remarcabil în Norma, dar şi în Aida şi în multe alte producţii de răsunet. Dar există şi o Ildiko Raimondi, soprană celebră, rezidentă la Viena, care cântă de douăzeci şi cinci de ani pe scena Operei din Viena, are titlul (intraductibil) Kammersängerin (din 2002) şi este, de un an, profesoară universitară la Mozarteum din Salzburg. Şi Domnia Sa se mândreşte cu originea ei din România şi subliniază în numeroasele-i interviuri rolul Aradului în viaţa ei, nu lipsită de pitoresc.

Drumul parcurs de Ildiko, fetiţa de la ţară dintr-un colţ al Banatului, până la afirmarea ei totală şi necondiţionată în marile săli de operă din lume, îi aminteşte autorului destinul răţuştei nimerite între lebede şi devenite în finalul povestirii lui Andersen o splendidă lebădă! Totodată, reuşita ei dovedeşte justeţea celor două principii călăuzitoare ale persoanei ei morale: „fii îndrăzneaţă” şi „aşteaptă cu încredere împlinirea visului tău drag, căci el se va împlini, cu siguranţă”. Aşa cum scria, de neuitat, poetul francez simbolist Paul Verlaine în sonetul Le rêve familier, pe care autorul l-a citit la Arad în tinereţe…

În luna noiembrie 1962 s-a născut la Spitalul Matern din oraşul Arad, în familia miliţianului rural Szabo, mult-aşteptatul copil, care a fost botezat Ildikó Klara. Primii patru-cinci ani i-a petrecut la Iratoşul Mic, comună de etnie maghiară cu vreo 400 de locuitori, mai apoi, după o şedere la Pecica (unde tatăl a fost mutat cu serviciul), la Arad. Acolo şi-a început şcoala elementară. La 13 ani, în urma recomandării preotului, s-a înscris la liceul de muzică din strada Episcopiei. Învaţă canto, dar şi teoria muzicii, violoncelul, se dovedeşte talentată în toate direcţiile legate de muzică. Absolvă liceul la 17 ani, fiind distribuită în rolul principal. Basmul muzical (Singspiel) în care a cântat, în limba română, este Scufiţa Roşie de Cornel Trăilescu. „Atunci când am cântat acest prim rol din viaţa mea, pe scena Teatrului din Arad, mi-am dat seama cât de importantă este această ocazie pentru formarea mea, şi am cântat, pur şi simplu, pentru viaţa mea, prezentă şi viitoare”, acestea fiind cuvintele lui Frau Kammersängerin Ildikó.

Când descrie primele ei impresii despre oraşul Arad, despre Tea­trul din Arad, care i-a părut atunci imens şi foarte aspectuos, vocea îi tremură şi astăzi de emoţie. Autorul articolului de faţă, care, ca şi Ildikó Raimondi, îşi vizitează des oraşul natal, a înţeles-o foarte bine pe marea cântăreaţă, cum că Aradul a rămas, pentru ea, un fel de ma­gic centru al universului!

Cum a fost copilul Ildikó Szabo, şi, mai târziu, eleva de la liceul de muzică, înainte de emigrarea, la 18-19 ani, din România? – „Am fost un copil zglobiu, puţin ascultător, cu tendinţe spre vagabondaj şi un temperament vivace”, spune blonda cu păr tuns scurt şi cu ochii albaştri deschis, bătând în nuanţe de cenuşiu. – „În micul apartament al preotului, pe care-l vizitam zilnic, dădeam un fel de concert încă de la vârsta de trei ani.” Iar în liceu îi plăcea muzica de dans şi cânta ocazional şi în cadrul hotelului orăşenesc, în costum plastic cu aspect de piele. – „Până când într-o bună zi mi-am dat seama că eu pot mai mult, şi că m-aş putea afirma în muzica clasică, în Occident.” Există un moment crucial, reţinut într-un scurt film documentar de jumătate de oră durată, difuzat de curând de 3 Sat. În această peliculă, cântăreaţa, ajunsă la nivel mondial, dar rămasă, în acelaşi timp, copilul Aradului, stă cocoţată într-o salcie de pe malul dinspre ştrand al Mureşului. Are un bloc de scris, un condei, şi îi scrie o scrisoare imaginară fetiţei Ildikó. Subiectul: împlinirea visului de a deveni artistă. Emigrarea, la frageda vârstă de 18-19 ani, în urma căsătoriei cu un italian, care-i dă numele de Raimondi, o duce în Italia, via RDG. Prima ei staţiune este Chemnitz, pe atunci Karl Marx-Stadt. Cântă ca membru de an­samblu, în corul operei de prvincie. Are perspective de a cânta în centre ca Dresda sau Leipzig, dar preferă Italia. Are un fiu din prima ei căsătorie, pe Luciano Raimondi, acum designer de modă, rezident în Austria. Îşi încearcă şansele la concursul „Belvedere” şi câştigă premiul întâi la categoria operetă.

Este angajată de Kammeroper din Viena. După un an de stagiu, avansează la Volksoper, „a doua casă de operă”; de acolo, în urma altui concurs câştigat, la Staatsoper din Viena. De douăzeci şi cinci de ani este membră a ansamblului şi, în acelaşi timp, solistă, şi primeşte (2002) râvnitul titlu de „Kammersängerin”. Are numeroase prezenţe, foarte elogiate, la marile case de operă din Europa şi America.

Şi în viaţa privată a cântăreţei s-au produs schimbări esenţiale: după ce a divorţat de Raimondi (care nu mult după aceea a murit de cancer), s-a mai căsătorit o dată. Din căsătoria cu profesorul universitar de la Salzburg, germanistul Herbert Zemun, a rezultat un al doilea fiu, Julius. Acesta se orientează spre profesia muzicală, e un bun pianist, o acompaniază pe mama lui atunci când ea cântă lieduri.

S-a amintit în cursul acestui articol că Ildikó Raimondi are un re­pertoriu clasic deosebit de vast. Totalitatea rolurilor cântate la Viena în douăzeci şi cinci de ani se ridică la cincizeci (multe roluri principale)! Un alt domeniu preferat e cel al liedului. Un compozitor redescoperit, între altele, prin aportul cântăreţei din Arad, este cehul Johann Wenzel Tomaschek, contemporan cu Goethe (cu multe compoziţii, orchestrale sau lieduri, inspirate de el). Corespondenţa dintre Goethe şi Tomaschek este vastă şi într-o germană impecabilă. Ciclul Goethe-Tomaschek a fost înregistrat de disc (I. Raimondi, la pian Leopold Hager).

În afară de operă (cu precădere: Mozart şi Beethoven) şi lieduri (cu precădere: Schubert), Ildikó Raimondi apare şi în programe de oratorii, misse, cantate. Un bun exemplu pentru măiestria ei în acest domeniu este performanţa ei în ultima missă de Schubert.

O dorinţă intimă a pasionatei arădence Ildikó Raimondi a fost, dintotdeauna, un recital propriu pe scena pe care a debutat, aceea a Teatrului arădean. O spune, cu mult regret, într-un interviu din 2013, la rubrica „Europa”, 3. SAT: s-a oferit singură, „dar n-a fost să fie”.

Iată de ce a fost scris, de fapt, acest articol: drept o pledoarie în faţa celor responsabili pentru acţiuni care să sprijine candidatura Aradului la titlul de capitală culturală a Europei! Cât de drept şi eficace ar fi ca în cadrul unor astfel de acţiuni să aibă loc organizarea (beneficiară sau nu!) a unui astfel de recital! La Teatru, sau/şi în sala în care a concertat Franz Liszt (cu program Liszt)!!

 

Weiden, 18.08. 2016