POEZIE

Ioan Nistor

Suflet amar
în amintirea mamei mele, Ana

mama ne spunea că e mai bine primit în faţa lui Dumnezeu
dacă-ţi faci cruce cu vârful limbii decât în văzul lumii

mai spunea că ea se satură văzându-ne pe noi înfulecând
lapte cu mămăligă neagră de secară
(treierată cu îmblăciul noaptea ca să
n-o confişte activiştii pentru tovarăşul Stalin)
aşa zicea ea că se satură văzându-ne pe noi sătui

multe din cele spuse ori făcute de ea
le-am înţeles atunci
chiar şi povestea cu ochii ei care se săturau
văzându-ne pe noi mâncând

dar
n-am înţeles decât foarte târziu sfatul ei
că nu e bine să râdem când trece pe drum vreun om care
vorbeşte singur, că cine ştie, zice ea,
poate i-i sufletul amar...

pe aceasta n-am înţeles-o decât foarte târziu,
asta cu sufletul amar...

Singurătatea pomilor

căutam fructe savuroase pe crengile castanului tânăr
să le prăjesc pe jar
şi spun vai! neştiinţei mele

ajungeam fără scară la crengile ce aşteptau docile
dar am înţeles ce grădinar naiv am fost!
în faţa surprizei pline de învăţăminte am rămas mut:
erau doar castane mici, subdezvoltate
verzi şi apetisante, dar seci
coji netrebnice în ghemotoace ca aricii

da!
un pomicultor adevărat îmi spune că i-a lipsit perechea...

iată, nu ştiam că şi pomii sunt ca oamenii: femei şi bărbaţi
că poate scriu şi ei poeme de dragoste
acum văd că singurătatea îi poate usca până la
sinucidere

de aceea proverbul care spune că
– dacă vrei să fii împlinit e bine să zideşti o casă,
apoi să faci copii şi să plantează un copac –
proverbul acesta vechi nu e bun şi trebuie să ne îndemne
să plantăm doi: Adam şi Eva ai pomilor...

vai mie, grădinarii ştiau asta, eu nu
de-aş fi ascultat mai atent glasul frunzelor, dacă eram
mult mai atent la arta de a privi rosturile celor din jur
aş fi cules înţelepciune ca albinele nectarul

Măslinele erau verzi

În Sinthonia, măslinele erau verzi şi acre
şi ce ne mai strâmbam buzele amândoi
nu-mi da măsline verzi dă-mi mai bine un măr dulce
ţi-am spus
culege-le tu dacă tot ne-am întors în rai, eşti
mai înalt ai răspuns

apoi te-ai înălţat singură şi ţi s-au dezvelit sânii
să-i pipăie soarele Eladei
şi ochii mei

acum măslinele sunt puse la păstrare
presărate cu sare şi alte mirodenii
dar eu le extrag din nişte pagini de notes şi le gust
şi mi se par atât de dulci
acum

cum se poate să am gusturi atât de schimbătoare
de la o realitate la alta?
cum se face că am văzut în faţa mea oameni de altădată,
că-mi intersectam paşii cu ai lui Aristotel care tocmai
lăsa pe nisip urme de sandale trecând spre Athena
a, da, înţeleg că există clipe când timpul se suspendă
iar distanţele se anulează.

(Sinthonia, 20l5, Praid, 20l6)