POEZIE

Dacian Don

mi-am ars aripa
pentru a şchiopăta
în zbor
sub pulpa stângă
ţi-am atins
un deal...
***
un punct din această mare
paranteză a noastră
s-a dus
spre împiedicatul
cer din Pecica 
şi i-a făcut o gaură
atât de mare încât
a plouat peste noi
semne de
punctuaţie
***
am stat ca o barcă
atinsă de lac...
numai că ceva a tunat
în vâsla mea...
şi am furat
nori dintre
fulgere de 
teamă
***
în această pânză de păianjen
mama țese tați
lespede de tăcere
pe
mine
***
în tramvaiul trei
mi se vând
trei la un leu şerveţele
biserica îşi cheamă
preasfinţii la ei
sună clopoţelul
de doişpe
copii şi sfinţi
iau treiul
până la Făt-Frumos
***
puneţi piedică
ierbii
şi cerul
să vă
ucidă
de albastru
apoi starea
aşezaţi-v-o
pe un şevalet...
şi pictaţi
de puteţi...
***
sub aur, smirnă şi tămâie
eu
cădelniţând tăcerea
***
am ars dospind
frunza...
și s-a făcut un
copac-pâine
***
mi-e rece iubito
în pat au venit
liliecii
peşterile îşi
abandonează
scrierile...
***
nu mai săpa
pâmântul se
răsuceşte
în mormânt
de atâta sămânţă
nesterilă...
***
e naşpa pe-aci:
birturile nu primesc
beţivi;
bisericile nu acceptă
în sânul lor
păcătoşi;
la oraş e musai
să fii ţăran...
***
la masa aceasta
lemnul se-nmoaie
în vodkă
castrez cuvântul
transformându-l în idee
încă un rând (strig)
du-te acasă!
Nu vezi că lemnul ți-a rupt
toată tăria?
***
sânii tăi surdo-muți
tac
te albastru iubito, adică
urlu sub
umbrelă!