POEZIE

Lazăr Magu

Octombrie

Dintr-un tablou de-un galben mat

coboară toamna peste sat.

Umbrelă poartă roata morii

iar ploaia râde din toți norii.

Corbi de bazalt coboară-n bătătură,

foști angajați la fabrica de zgură...

Se pregătesc cu aripa să are

întregul orizont din depărtare.

Un zeu de brumă, veșnic nesătul,

a început să strângă timpul sul.

Cu el pe umăr umblă prin grădină,

m-a dezvelit de zile și lumină.

Stă cerul ca un clopot de aramă

ce a uitat din îngeri să mai bată,

pădurea e o cerboaică speriată

– lovește ploaia ca un foc de armă.

Ninsoare pe rană

Lupul a ajuns

să-și fie pradă sieși.

Și-a făcut o gaură în stern

și linge sângele,

mulțumit că se hrănește.

Bagă botul adânc

și mănâncă o bucată de ficat

– oricum, ficatul se regenerează.

Trebuie să fie atent

să nu înfulece o bucată de plămân.

Atunci va respira direct prin rană

și nu va mai adulmeca 

niciun miros cunoscut.

Vântul transformă rana în fluier

și lupul vede o turmă de oi

coborându-se din cer.

Ușă deschisă

Ca o grapă întoarsă cu dinții în sus,

vine iarna. Poate că nici nu s-a dus...

Ascunsă a stat într-un beci încuiat,

vorbele verii – pamflete – le-a ascultat.

Ca o reclamă la noi cearșafuri de in,

vine iarna, Întârziat-a puțin,

dar, invazivă, stăpânire a pus

și pe ieslea în care dormit-a Iisus.

Ca o înmormântare de îngeri în cer,

vine iarna – cu doliu alb, cu mister...

Ea însăși gropar al vieții de-apoi,

ne evaluează, e cu ochii pe noi.

Născută din apă, solzos neam de pește

la craterele Terrei se încălzește.

Prin ușa lumii, ninge militărește.