Proză, Daniel Vighi

PROZĂ

Daniel Vighi

Cum au pierit tălâmbocii ona şi selknam

Tălâmbocii, de altfel, se arătau tot mai îndrăzneţi cu luntriţele lor, şi duhoarea lor venea către ei cale de o poştă. Aşa de tare puţeau tălâmbocii că ţi se băga duhoarea până în creştetul capului, şi nici că mai puteai să o scoţi de acolo, era aşa de ascuţită că nici nu avea asemănare cu nimic, abia purcoaiele alea de piei şi resturi azvârlite în soarele din pusta Aradului, pe ţărmurele Mureşului, pe vremea mandatului lui Vlai George, preşedintele Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Arad, ar fi fost ceva pe măsura putorii care o răspândeau. Cu mâna la nas şi cu batiste improvizate se apropiau de aceştia Pellegrini Joszef, geograful Timoteo, învăţăcelul lui Martin Behaïm, strigau toţi către luntriţe, le arătau bumbii şi mărgele de sticlă, cârpe colorate şi duceau degetele spre gură ca să ceară mâncare: „da-ţi la noi ceva potol şi primiţi ceva fain”. Tălâmbocii se uitau la ei cu muianele lungite de mirare, pe urmă o luau la fugă, strigau toţi deodată ceva răguşit, un fel de hămăituri şi behăituri, şi apucau vîslele şi dispăreau în buraga rece, printre valurile ca de plumb, goi cum i-a făcut mama lor, unii abia dacă aveau pe umeri o blană de capre guanaco. „Mă, da' ăştia au mintea mică de tot, nu văd că murim dracului de foame”, bombăne moşu Spicu, şi moşu Cuza cu dulgherul Jorge, cel cu bardă şi joagăr îi dau dreptate, chiar aşa, de napoiaţi ce sunt, nici nu pricep că pierim. Numai că felcerul Iosip Aurel, doctorul Pereira, şleampăt şi cam murdar, Chiţu-Vasilică-Ieşit-la-Şpaţir-cu-Tuşa-Creaţa nu erau deloc de acord: „lasă-i dracului”, ziceau, „nu credeţi că sunt aşa de cu mintea mică, sunt nişte prăpădiţi care abia aşteaptă să murim aici cu toţii ca să ne ia pe urmă toate fleacurile de prin colibe, nu-i credeţi aşa de proşti şi de înapoiaţi că nu sunt deloc aşa”, ziceau, şi se duceau cu toţii în colibe, se aşezau prin bulendrele ude, cu ochii pironiţi în stropii de apă care se scurgeau prin găurile acoperişurilor şi nici că mai puteau să mai facă ori să mai zică nimic. Stau acolo cu ochii pironiţi în tavan şi aşteaptă nu se ştie ce, doar din când în când răsună peste golf, în ceaţa iernii, bubuitul de la tunurile comandantului Viedma. Şi răsunau în ritm de ceasornic, o dată la fiecare oră, tare şi bubuitor, deşi poate nu sunau în acelaşi fel, poate nu era nicidecum o bubuitură insuportabilă, posibil să fie aşa, dar vorbele contesinei de Şiria rămâneau valabile: „de ce” se întreba aceasta nepricepând nimic din ceea ce i se întâmpla, de ce trebuie să bubuie aşa de des. „Se găseau câte unii să-i explice, din mormanele de pături umede, îi spuneau că prin aceste salve de tun comenduirea se arată puternică, pe urmă urât mirositorii stau departe prin pădurile lor, prin apele înnegurate ale strâmtorii, mai apoi pricepem cu toţii cum trece timpul”. Aşa ziceau, fără să poate explica de ce anume ar mai trebui să treacă timpul, mai precis pentru ce, cui foloseşte faptul acesta şi, mai ales, ce aşteaptă ei acolo în colibe, ce mai aşteaptă de la zilele înnegurate, pe cine aşteaptă, ce ar mai trebui să facă, stau cuprinşi de necaz, sunt frânţi de oboseală, nu se mai pot ridica din bulendre şi nici nu mai au chef pentru asta, cum nu mai au poftă pentru nimic, îi apucă insomniile lungi de tot, nopţile sunt fără capăt, se răsucesc în paturi de pe o parte pe alta, ies în ceaţa nopţii să-şi facă lipsa mica, pe aia mare, apoi se întorc un pic mai satisfăcuţi, pe urmă recad în liniştea nopţii, se chircesc de frig şi de foame sub păturile găurite de folosinţă, picioarele li s-au umflat, reumatismele îi bântuie amarnic, dar mai înainte de toate îi scurmă frica, stau cuprinşi de singurătate şi spaime în noapte, ascultă oftatul mustrător al lui Iani Ţâganu, „nu v-am spus io să nu ne ducem la dracu-n praznic”, par să spună oftaturile şuşcăite ale lui Iani, v-am cântat cântecul ăsta încă din vremea când ne-am adunat în ocolul babei Chiţorana, v-am spus de atunci, da' nimeni nu m-a ascultat, aţi plecat urechile la ce v-a spun căpitanul, acum văd că stă şi el sub duşăkuri, sub lepedee, pături şi strujacuri şi nu mai scoate o vorbă: „hai vorbiţi, mă, spuneţi cum scăpăm de aici”, se tânguie Iani şi nimeni nu-l ascultă, bubuiturile răsună peste colibele din Ciudad del Rey Felipe, „am îmburuienat-o”, se şuşcăie Oprea Banditul cu limbajul lui specific de om certat cu legea, „mă, noi de aici nu mai scăpăm cu viaţă”, adaugă, în vreme ce părintele Mihail Flasc-Ţârcodava cu abatele dominican, merg la muribundul Ishmael-Macek, pe drum abatele Picot opreşte oamenii puţini care îi ies în cale, deşi regula sfântului sacrament nu prevede asta, când mergi cu Maslul nu e voie, numai că în situaţii extreme cum era aceea din anul domnului 1585, luna august, în plină iarnă, când din cauza disperării mulţi îşi pierdeau cu totul credinţa, se declarau atei, „nu mai credem că ar mai fi pe undeva bunul Dumnezeu, că dacă ar fi nu ne-ar lăsa aşa, să pierim mai rău decât Fiul Său pe Sfânta Cruce”, blasfemiau aceştia, ba unii, precum fraţii Pele însoţiţi de golanii Robustiano şi Romualdo, se zice că ar fi întemeiat o biserică a lui Lucifer căruia i se închinau seară de seară. Drept este că asemenea vorbe rămân ca atare până când Alguacil Mayor Elio y de Guantalupe se hotăra, nu doar să aresteze persoanele urmărite de Inchiziţie, ci să şi purceadă la o atentă muncă de informaţie cu oameni strecuraţi în reţele deplin conspirate ca să dea de urma ereticilor. Până atunci, cuviosul sacerdot catolic, asistat de părintele ortodox, dar şi de fratele Micoară, predicatorul, cu fra Rufino, călugărul minorit, opreau puţinii oameni ieşiţi pe uliţele noroioase ale cetăţii pentru a le explica voia lui Dumnezeu cu ei pentru a-i îmbărbăta şi a-i opri din alunecarea în erezii. Acum merg la Ishmael-Macek care trage să moară, după cum constată felcerul Iosip Aurel şi doctorul Pereira, care tocmai ies din colibă şi ridică din umeri a neputinţă, până aici le-a fost menirea, de acum înainte doar Sfântul Maslu mai poate îndrepta ceva, vorba sfintei Marie d'Oignies care fu declarată „La bienheureuse Marie d'Oignies”, adică fericită în Domnul şi pomenită în sinaxarul papistaş pe data de 23 iunie când s-a sfârşit la anul o mie două sute treisprezece, a fost mai apoi dezgropată şi adusă în sacristia din biserica Saint Nicolas din dioceza Liège la paisprezece ani după ce toţi cei din oraşul Ciudad del rey Felipe se vor duce în ceruri, adică în vara anului 1609, când Sfinţia Sa François Buisseret, episcopul de Naumur a oficiat sfânta liturghie canonică spre slava lui Dumnezeu şi a sfintei Sale. Şi cum spun, Ishmael-Macek trage să moară şi i se arată uşile Raiului la care i se pare că se înghesuie, cam nepoliticos pentru asemenea loc şi atari prilej, mulţime mare de tălâmboci. Sufletul lui Ishmael-Macek se turbură şi-i ia la rost: „da' ce-i cu voi aici, niciunde nu se poate omul mişca făsă ca voi să nu fiţi, ia trageţi-vă mă la o parte şi lăsaţi un dreptcredincios să păşească înaintea porţilor” îi mustră, şi aceştia hârâie în limba lor cea de nedesluşit, se dau cu sfială din faţa porţilor din lemn de Liban: „mă, prăpădiţilor, da' voi luat-aţi sfântul Maslu de la părintele Mihail Flasc-Ţârcodava însoţit de abatele dominican Zacarias – un apropiat al celebrului abate Picot, capelan al regelui Franţei Henric al II-lea? Ha? Aud? Luat-aţi Sfânta Împărtăşanie ca să fiţi vrednici să vă înghesuiţi la Porţi”, îi sfădeşte. Şi pe când grăieşte Ishmael-Macek în acest fel, i se arată harponierului Henteş, căzut şi el la pierderea pe căile morţii, vegheat la pat de măcelarul Cleofás, pe când începe să tragă a moarte i se arată misiunea salesiană cu Don Bosco, părintele mereu zâmbitor şi grijuliu faţă de fii şi ficele tălâmboace care se arată acum la Porţile Raiului. Multă grijă au purtat părinţii misiunii salesiene cu toate că Moşu Spicu, la uliţă, pe bancă, ca unul care ştie toate câte mişcă şi se arată mulţimii de gură cască pune degetul de rană zicând cu glas mare: „Mă, popime, da' ce făcurăţi ca să nu piară tălâmbocii onas de le mai zice şi selknam, că din anul 1880 şi până pe la 1905, anul în care plecară rădnanii noştri, cum ar fi unchiu Tonăs sau baci Todor Andrica la America, până atunci au rămas din opt mii de suflete tălâmboasă doar cinci sute? Ce făcurăţi, popilor, când păcurarii buri cu oile lor au trimis la Porţile Raiului mulţime mare de tălâmboci care le omorau şeptelurile, că le-au luat imaşurile de vânătoare pentru păşunat, iar onas mureau, mă, de foame, că ei alta nu se pricepeau, cu vânătoare şi culesul de bureţi din pădure au trăitără zece, douăzeci de veacuri până s-au arătat păcurarii buri din Africa de Sud cu oile pe imaşurile astea pustii atâtea mii de ani. Cum se face că i-aţi îmbrăcat ca pe ai noştri în loc să-i lăsaţi goi cum au trait ei aşa amar de veacuri, şi cum i-aţi îmbrăcat au stat hainele ude pe ei de la ploi şi buragă că au căpătat toţi troană, adică răceala din care li s-a tras moartea”. Aşa le zicea moşul pe când se pregătea şi el de sfântul Maslu: „vai dă mine, moare şi a lu' Spicu”, bolboroseşte înfricoşat Lie Pălărie Verde, aprobat de ortacul său, zidarul şturlubatic Isidoro. Aşa le spune în piaţă celor din patrula oraşului, respectiv Laie Căcăroanţa cu hoavărul său, soldatul Paulilo, pe când văd trecând pe lângă ei popimea cu sfânta împărtăşanie către coliba lui Spicu: „să duce şi ăsta”, adaugă cu suspin Laie Căcăroanţa iar soldatul Paulilo într-o limbă valahă stâlcită îi întreabă că de-acum cine îi va lumina şi le va spune cum stă treaba. „Nimeni, desigur”, buiguieIon Anghelina, drujbistul de la IFET Milova,laolaltă cu potcovarul Policarpo care tocmai ajung în piaţă cu obrazele înnegurate de la depresie. „Nimeni, mă, nimeni”, zic, şi în liniştea care se lasă în piaţa cu noroaie reci răsună la ceas bubuitura tunului de pe turn. „Aici pierim toţi, înaintea tălâmbocilor”, adaugă acelaşi cu privirea înnegurată. Între timp, în duşăkuri ude, în lepedee rupte, în strujacuri ca vai de lume, înveliţi în mundiururi şi căputuri stau cei mai mulţi dintre cei care au reuşit să-şi ridice colibe, stau ascunşi sub dolame şi zdrenţe, şi tremură în ceasul de pe urmă, trage ropotul de moarte Ishmael-Macek, pe urmă trage ropot tot mai rar, mai rar: „să mai aude ceva”, întreabă ortacul său, croitorul Ruiz, şi se apleacă cu urechea dreaptă spre gura mortului: „a murit, mă, Dumnezeu să-l hodinească”, zice felcerul Iosip, şi se simte bine că nu este el în situaţia să tragă ropotul de moarte sub duşăkuri, chit că în scurtă vreme cade şi el la pat şi se uită la doctorul Pereira, şleampăt şi cam murdar, ortacul lui, „lasă nu te speria”, îi zice acesta, şi el scutură iute din cap, nu se sperie, de ce să se sperie, mai degrabă e un picuţ cam emoţionat, oare cum o fi, îşi zice şi se scufundă în fierbinţeala din lepedee şi strujacuri, picături de ploaie îi cad pe obraz, îl aude ca din departe pe Iani Ţâganul cum se vaietă: „nu v-am spus io să nu merem aici la dracu-n praznic, uită că pierim pe rând”, se cântă Iani, şi el dă din cap, chiar aşa, nu trebuia să se ia după spusele căpitanului Ahabu, să fi stat acasă şi ar fi murit în pace, l-ar fi dus la cimitir la Radna, cu Pelegrini şi cu baci Todor Andrica, şi cu fetele lui baba Soca-neni, croitoreasa, acum dă în primire şi vede cum stă treaba, cum vine Charles Darwin peste ani mulţi prin aceste locuri, „ai venit, domnu'”, îl întreabă felcerul Iosip, şi tare-i vine să-l întrebe cum stăm cu chestia cu maimuţă, că-i maica neamului omenesc, urâtă treabă, îi vine să zică, dar îşi dă seama că din fierbinţeală şi ropot de moarte i se trag arătările, „să trăiţi domnu' Charles”, îi vine să zică, şi domnu' Charles nu pare să-l bage în seamă, e de înţeles, cum să-ţi atragă atenţia unul care e pe ducă, trage ropotu' de moarte, face de-acum parte din marea luptă a selecţiei naturale, pe care a pierdut-o, sau nu, genele lui, ADN cum zic ăştia pe la canalele de televiziune cu teme de ştiinţă, a ajuns la urmaşi, în sfârşit, domnu' Charles se apleacă să-şi lege şireturile la bocancii de explorator, tocmai ce au ajuns la pe o pătură groasă de prundiş care semănă cu acela care se întinde după piciorul podului de peste Mureş, dincolo de o insuliţă ridicată de ape care se cheamă în graiul locului chituş, problema pe care o întrevede din fierbinţeala stării de muribund Ishmael-Macek: ehe, apa este puţină prin acele locuri, iar băltoacele aproape secate au apă puţintel sărată, caldă – vară, îngheţată – iarna, cu vegetaţie rară, doar pâlcuri de tufişuri cu spini ca nişte suliţe aprige printre care domnu' Charles trece cu grijă să nu-şi sfârtece nădragii. Ajunge în cele din urmă pe un tăpşan, nu departe de malurile lutoase ale lui Rio Negro, domnilor dragi, nu departe de urmele unei frumoase (cândva!) estancias, o fermă distrusă de tălâmbocii locurilor acelora în urmă cu mai mulţi ani, „ce an e acum”, zice, întors din ropotul de moarte Ishmael-Macek, şi croitorul Ruiz răsfoieşte jurnalul de bord al lui domnu' Charles şi-i spune anul: „o mie optsute treizeci şi trei”.Între timp, ropotaşul Ishmael-Macek se trezeşte din halucinaţii şi întreabă cât e ceasul, mai apoi se scufundă pe malurile lui Rio Negro, nu departe de ruinele unei frumoase (cândva) estancias, distrusă de tălâmboci, după cum îi povesteşte chiar acum lui domnu' Charles un martor al faptelor, să zicem că inevitabila babă Chiţorana. Se plimbă pe lângă „corral”, adică pe lângă ţarcul pentru vite şi cai: „vezi dumneata, domnu' Charles”, îi zice baba, şi-i arată cu degetul arătător un stâlp gros care rămăsese acolo printre ruinele frumoasei estancias, aici au venit mulţime mare de tălâmbi araucanieni din Chile de Sud care au adăstat sus pe dealul de deasupra coloniştilor de dincolo de corralul din bârne: „măi”, strigă Ghiţă Jugănaru cu Rodriquez : „măă! băgaţi de seamă că ăştia se pregătesc să ne atace”. Între timp, contesa Antonia Buhuş de Şiria însoţită de camerista contesinei Díaz Corralejo y Gaston dă buzna printre apărătorii din spatele stâlpilor corralului şi le strigă cu voce îndurerată, se şterge la ochi şi îşi potriveşte ghemul cu aţa pentru ştricuit în frumoasa cătrinţă baroc-vienez, şi-i anunţă că moşul Spicu, care ştie tot la banca de la uliţă, a decedat, şi că sub purtarea de grijă a ortacului său, barbierul şi chirurgul León, diseară se va ţine slujba funerară care se numeşte la Radna: stâlp. Când aud asemenea veste, Ishmael-Macek îşi revine din ropot, întreabă cât e ceasul, în ce an suntem şi pe urmă bâguie ceva din care ortacul său croitorul Ruiz, cel doritor de o encomienda, pricepe că îi pare rău de moşu Spicu. Şi cum anume să nu ne necăjim când auzim asemenea veste, zice însuşi Ahabu, înnegurat, aprinzându-şi pipa marinărească. „Cine, oameni buni, ne va lumina de acum înainte despre tot felul de lucruri”, se întreabă căpitanul, înainte chiar ca Iani Ţâganu să îşi înceapă văietăturile funerare. Din dosul stâlpilor ţarcului pe nume corral, musul Gigi, zis Furnica, cu adolescentul timid Fulgencio privesc cu atenţie de santinele coama dealului golaş de la marginea câmpiei uscate, cu spini şi sare, sus pe deal tălâmbocii aracaunieni strigă cu glasuri răguşite îndemnuri războinice, se dezbracă de blănurile de guanaco, se ung cu untură neagră pe piept, umeri, pe obraji, îşi pregătesc suliţele lungi din tulpină de bambus pe care domnu' Charles le trece în jurnalul de bord sub numele de chuzo, aprige arme ale morţii care scot prin aer un şuierat subţirel ca acela al unei nuiele de sânger, care şuier îi strecoară fiori reci pe şira spinării henteşului Paia în drumul său spre meterezele de lemn, sălbatecii se aruncă asupra numitei fortăreţe estancias, numai că datorită sfaturilor înţelepte ale căpitanului Ahabu bulumacii corralului fură cu o zi înainte legaţi între ei cu fâşii din blatbandă din fier şi nu din piele sau sfoară, aşa cum se aşteptau tălâmbocii, aceştia au rămas cu ochii pironiţi la întăriturile acelea neaşteptate, timp suficient ca fraţii Pele şi Gâbu ajutaţi de soldatul Paulilo, de adjunctul Găvruţă, de El coronel Luis, de Lie Pălărie Verde, de zidarul şturlubatic Isidoro să sloboadă din flinte plumbii aducători de moarte care au oprit zborul lăncilor chuzo, aşa cum le-a numit domnu' Charles. Acelaşi domn Charles, la nici o săptămână după aceea, îi adună pe toţi cei care zac la pat dintre coloniştii lui vodă Viedma, printre ei mulţime mare dintre membrii echipajului goeletei Speranţa, mulţi nu mai ştiu dacă e dimineaţă, este seară, privesc tulbure, doborâţi de foame şi de slăbiciune, întreabă cât este ceasul, aşa cum obişnuiesc cei care trag ropotul de moarte, alţii se interesează de ziua în care se află: este luni, vineri, duminică, poate miercuri: „ce zi este astăzi”, întreabă, întorşi o clipă din rătăcirile cele de pe urmă, apoi îl ascultă pe domnu' Charles, acesta îl prezintă mulţimii aceleia de suferinzi ropotaşi pe căpitanul Fritz Roy: „ce zi este astăzi”, întreabă unul dintre ei, pare a fi chiar căpi tanul Ahabu, sau poate Ishmael-Macek, timonierul, sau Ion Anghelina, drujbistul de la IFET Milova, şi căpitanul Fitz Roy îi răspunde plictisit, departe de toate, rătăcit în planurile sale de geograf menit de guvernul britanic să cartografieze coastele maritime: azi suntem în 19 aprilie. „În ce an, domnu căpitan”, întreabă contesina de Şiria, proaspăt intrată în starea de ropotaş, şi Fritz Roy îi descifrează anul: o mie optsute trezeci şi trei, apoi comandă tuturor să coboare în luntriţe şi să vâslească în susul marelui râu Rio Negro din ţinutul Patagoniei, chit că nu se poate, apele sunt repezi, şi puterile ropotaşilor sunt terminate demult, aşa că domnu' Charles intervine şi le arată pe cer zborul tăcut al păsării condor: „frumoasă pasăre”, zice Pellegrini Joszef alături cu geograful Timoteo, învăţăcelul lui Martin Behaïm, şi domnu' Charles ridică jurnalul de bord şi citeşte la lumina unui opaiţ următorul text de la pagina 200: „De obicei, condorii bătrîni trăiesc în perechi; dar înlăuntrul ţării, printre pereţii bazaltici ai rîului Santa Cruz, am dat peste o regiune locuită de stoluri întregi. Era un spectacol măreţ pentru cel care, pe neaşteptate, se urca pe marginea cîte unei prăpăstii; el putea să vadă cum douăzeci-treizeci de asemenea păsări uriaşe plecau în zbor greoi de pe locul lor de odihnă, pentru a se roti departe în cercuri maiestuoase”.

Nici nu termină bine de citit, că se şi ridică în coate Ishmael-Macek pentru ultima dată, apucă să zică „ia, mai dăi, mă, dracu'” şi-şi dă ultima suflare, timp în care ortacul său croitorul Ruiz, cel doritor de o encomienda, îl trage dintre duşăcuri şi îl dezbracă pentru spălarea rituală, înainte de venirea părintelui Mihail Flasc-Ţârcodava cu abatele dominican Zacarias, cufratele Micoară, predicatorul, cu fra Rufino, călugărul minorit. Nu departe de coliba lui Ishmael-Macek apucă să mai întrebe cât e ceasul Chiţu Vasilică şi se lasă pe o rână, face din mână un semn ciudat şi arătarea ştiută toată vremea ca fiind Chiţu-Vasilică-Ieşit-la-Şpaţir-cu-Tuşa-Creaţa (nu se ştie dacă este un personaj sau sunt două personaje într-unul singur) îşi pierde rostul, Tuşa Creaţa se pierde indistinct împreună cu ortaca domniei sale, seniorita Maria Isabel Pilar, cârciumăriţă. „Şi cât zâsărăţi că este ceasul”, întreabă şi adjunctul Găvruţă, şi El coronel Luis îi spune că e amiaza, aşa că adjunctul se lasă pe spate, nu mai poate, nu mai are chef, moare şi el, vin popii! Între timp contesina se răsuceşte în pat către puţinii aristocraţi, nobilii din oraşul de colibe, duşăcuri şi lepedee ude pe nume Ciudad del Rey Felipe, face o metanie, sau, o din asta, cum îi zice, aşa cum face soţia lui nenea Pipi Pei la doamna regină, la castel la Săvârşin, cât mai erau ei acolo înainte să-i zogonească ruşii lui Stalin despre care s-a făcut mai apoi cântarea studenţească „Mă Stăline, fătul meu, mă, Ardealu nu-i a tău”: o piruetă, o înclinare cu piciorul drept (sau stâng) după cum îi vine la îndemână ăleia care execută treaba (în cazul nostru nevasta lui nea Pipi Pei, care mai târziu va ajunge să cânte tenor liric la corul sindicatelor de la uzinele populare Vagonul din Arad, imnuri despre brigăzile de tineret de la Salva-Vişeu). Şi cum zic, face mătănie contesina între două reprize de ropote de moarte, îi trage o piruetă, cum dracu îi zice, o riverenţă, anume la Majestatea Sa Antonie de Tounens, despre care avem un ditamai catamaranul, cu Jean Raspail timonier, despre care se poate spune cum că ar fi cu „panoramic views, exceptional natural ventilation, a vast forward cockpit with removable tables and sunbathing area” precum catamaranul Bali 4.5 (www.bali-catamarans.com). Acest catamaran se numeşte Moi, Antoine de Tounens, roi de Patagonie, (Albin Michel, 1981) în care Antoine este aşa cam cum fu Erji-Tante pe vremea lui Stalin, tanti avea optzeci de ani şi cum fusese pe vremuri grofiţă în rang de contesină, asemenea ăsteia din Şiria, era obişnuită să aibe de-a face cu autorităţile. Pe vremuri şolgăbirăii din Osztrák Birodalom és Magyar Királyság, adică Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn, mai pe scurt Donaumonarchie, o aşteptau la trăsură, o ajutau să se scoboare şi cu multă deferenţă o duceau la sala de primiri a Primăriei orăşelului Lippa. Pe vremea lui Stălin fu de mirare că n-au arestat-o că venea la fel de falnic (şi tot cu trăsură) la Sfatul Popular Lipova, dar nimeni nu o primea, şi desigur că ar fi ridicat-o serviciile miliţiei dacă n-ar fi socotit-o cam zăludă (au şi redactat un raport în acest sens), aşa că au lăsat-o să-şi facă mendrele. Baba octogenară contesină Erji-Tante venea pomădată pe obraji, rujată, cu părul coc, de culoare roşcată, ca la oile seine, cu o aluniţă în obraji făcută cu creion dermatograf, cu sumnă de grofiţă, şi cu evantai pe care-l fluştura cu meşteşug. Desigur că noua stăpânire n-ar fi ţinut seamă de faptul că băboaca era săracă lipită, că trăia din mila-nu-se-ştie-cui la Azilul de bătrâni de la fosta mănăstire franciscană. Venea la Sfatul Popular adusă de baciul Ilie Şoimoşan, căruţaşul Azilului, stătea sus pe capra cociei de parcă ar fi mers cu trăsura pe Ringstrasse în Viena.Aşa era Erji Tante, cam precum se arăta în clipele de urmă contesa Antonia Buhuş de Şiria însoţită în ropotul de moarte de camerista contesinei Díaz Corralejo y Gaston care veghea la patul cu bulendre pe când Antoniei, în clipa morţii, i se arăta viaţa lui Antoine de Tounens, cel doritor de măreţie regească, asta de pe vremea când, prunc fiind, a fost dus de tatăl său, fie iertatul Jean Thounem, ţăran mijlocaş, sau paore, din cătunul La Chèze în cocie la târgul Périgueux, cam cum ar veni de la cătunul Pătârş la piaţa din Făget sau Lipova. Să mai spunem că Antoine de Tounens fu cel dintâi rege al tâlmbocilor araucanieni şi onas din Patagonia. Mic fiind, ne spune timonierul Jean Raspail în romanul-catamaran Moi, Antoine de Tounens, roi de Patagonie, (Albin Michel, 1981), călătoreşte în căruţa familiei la târg cu tatăl său care îi povesteşte despre strămoşii lor. Cu toate că acum sunt ţărani săraci, în urmă cu sute de ani, ce spun?, cu o mie, strămoşul lor fusese prinţ, din stirpea Thounem, urmaş de celţi din Galia romană, cu moşul dintâi un vrednic senator care se chema Tonantius Ferreolus (cf. long. 30`54'00 E, adică pagina 33). Ascultând vorbele acestea în şireghea din cocie, în drum spre târg, în sufletul şi mintea lui Antoine a răsărit dorinţa de a deveni mai mult decât prinţ, anume REGE ! Ehe, i-a spus tatăl său când l-a auzit vorbind asemenea lucruri, nu-i lucru uşor ce vrei, vezi că la noi în Franţa, regii nu se mai caută, nu mai au nici o onoare după ce l-am scurtat de cap pe grăsocul Ludovic al XVI-lea la revoluţie, aşa că taci din gură, ştim doar noi doi, înţelegi că şi mie îmi sunt pe suflet regii şi casele regale, dar nu-i de vorbit prea multe despre asta. I-a spus tătâne-său cam cum vorbea pe ferite nea Pipi Pei la cafe barul nou ridicat de puterea populară în Lipova, acolo stăteau de vorbă cu feciorii adolescenţi care-l ascultau cu multă voie bună, printre ei viitorul mus Gigi, fraţii Pele, Gâbu. Nea Pipi Pei le spunea despre rege cum l-au zogonit ruşii din ţară, asta chit că el activa cu abnegaţie în corul sindicatului de la fabrica Vagonul din Arad unde interpreta cu frumoasa lui voce de tenor liric cântări despre însuşi Stalin şi poporul rus.

Unii zic că populaţiile tălâmboace ar fi pierit, pe lângă bolile dobândite de la europeni (aşa cum se cuvine tuturor nativilor precolumbieni) că ar fi dispărut şi din cauza acestor depresii care le-ar fi tăiat pofta de împreunare pentru facere de prunci. Baba Chiţorana împreună cu Maria Isabel Dolores, croitoreasa, susţin că sămânţa lor ar fi ajuns stearpă din cauza acelei tristeţi fără margini care-ţi rupea inima: erau aşa de năcăjâţi că nu se există om pe faţa pământului asemenea lor. Să mai spunem şi ceea ce susţine răpăosatul José Emperaire, arheologul şi etnologul, care a pierit într-o prăpastie în anul 1958 în apropierea munţilor care vegheau peste ruinele lui Ciudad del Rey Felipe, oraşul în care trag ropot de moarte căpitanul Ahabu cu Andrès de Viedma, care s-a zăluzit de tot, după spusele lui moş Drulă cu brutarul Remigio, şi umbla mai mult singur prin piaţa ruinată cu steagul Majestăţii Sale regelui Felipe printre colibele cu muribunzi şi striga despre minuantele înfăptuiri care se vor împlini cu voia Regelui, şi a bunului Dumnezeu, a Fiului Său şi a Preacuratei.Tălâmbocii au pierit nu numai din amărăciunea lor prăstă fire, ci şi din cauza prostiei popilor. A călugărilor. A predicatorilor şi a misionarilor care s-au năpustit asupra lor. Asta strigă de pe patul de moarte Oprea banditul cu magicianul cartofor Sofronio dar şi ajutorul de cioban Ciobu cu văcarul Trifón întrucât ei, lotri fiind şi oameni certaţi cu legile, nu iubesc deloc clericii şi popimea de nici un fel, aşa că le strigă părintelui Mihail Flasc-Ţârcodava cu abatele dominican Zacarias – un apropiat al celebrului abate Picot, capelan al regelui Franţei Henric al II-lea, dar şi fratelui Micoară, predicatorul cu fra Rufino, călugărul minorit. Zic: „mă, popime, aţi dat buzna peste oaminii ăştia de le zice talâmboci ona şi i-aţi prăpădit cu zile, le-aţi stricat traiul lor de la facerea lumii, că ei de mii de ani au umblat prân locurile astea goi şi doar cu blănuri de capră guanaco pe ei, şi voi i-aţi îmbrăcat în haine de-ale noastre, în postăvuri şi pături de cal care s-au umplut de apă de la lapoviţă, buragă şi ceaţă umedă, că numa' bine au stat hainele ude pe ei şi au căpătat troană şi răceli şi guturaie ce n-au avut ei niciodată, şi de aici li s-a tras moarte. I-aţi băgat în case de lemn şi pe urmă, când au ieşit ei în luntriţele lor la pescuit şi la căutat scoici, i-a prins frigul, că dacă stai în casă e una, dar dar când ieşi din casă simţi frigul, aşa cum spune şi Ciobu, ciobanul, că el iarna nu se bagă în casă deloc, doarme în tohoarca din blană de oaie direct pe neaua câmpului. I-aţi prăpădit cu zile, zic Oprea banditul cu magicianul cartofor Sofronio dar şi ajutorul de cioban Ciobu cu văcarul Trifónşi pe urmă tuşesc şi se duc la Domnul. Cine ştie cum se vor fi prezântat ei la Judecată. Asta nu ştie nime-n lume, vorba lui moşu Cuza cu dulgherul Jorge cu bardă şi joagăr, care asta spun înainte de a răpăusa prin cea de pe urmă suflare.

Să mai spunem la Epilog şi isprăvile lui Iulică Popper, românaş evreu de-al nostru, care s-a arătat epic chiar la începutul romanului. Iulică fu, după unii, un genocidar al tălâmbocilor pe când a fost el guvernator urmaş al lui vodă Viedma. Există nişte fotografii cu puşti şi un tălâmboc mort, puşcat ca mistreţii pe care-i vâna domnu maior Popa cu marhadoktor Vladi pe dealurile podişului Lipovei. Popper a bătut bani ai Patagoniei şi a fost ca falnicul prinţ Orlie Antoine de Tounens, devenit regele Antoine I al Araucaniei şi Patagoniei. Să nu uităm să zicem că amândoi, şi Antoine, şi Iulius Popper, s-au pogorât cu fălnicia ştiută a marelui Hidalgo pe pasarela galionului Primera Edicion pe a cărei copastie cineva a scrijelit din briceag El ingenioso hidalgo Don Quixote de la Mancha, Madrid, Juan de la Cuesta, 1605, pet. in-4 – minunăţia cu punţi suprapuse, cu rânduri de ferestruici pentru tunuri, cu sculpturile alto-relief, ca o mobilă din mahon. El însuşi a fost ajuns de moarte că a sfârşit în Buenos Aires. Avea 36 de ani în anul 1893. Autopsia face vorbire de un infarct, gurile rele vorbesc de o crimă, o posibilă reglare de conturi. O soră a lui Julius piere şi ea omorâtă în plin regim stalinist în Bucureşti, ucigaşii căutau aurul pe care fratele ei l-ar fi găsit, credeau asasinii, prin nisipurile din Ţara de Foc. Aşadar moartea este prin tot locul, se zbenguie, chit că asta nu înseamnă deloc că altfel şi altmintrelea ar fi altfel, şi că ea CUCOANA DE EA, nu ar fi peste tot la fel, numai că, atenţie la ce vă spun acum, la încheiere de drum, de expediţie şi de zânvoleală, le strigă ca pentru ultima oară căpitanul Ahabu de pe teugă goeletei – şi seamănă el în chiar acele momente cu tizul său pe când le vorbeşte celor din echipaj despre namila de balenă şi mai apoi bate cu ciocanul în lemnul corăbiei un dublon de aur pentru isprava celui care o va zări cel dintâi – şi cum spun la fel agrăieşte şi Ahabu al nostru la capăt de drum, le spune celor slăbănogiţi de prin colibele oraşului muribund Ciudad del Rey Felipe (sau cum i-o fi zicând), le spune că de-acum gata, se apropie de capătul drumului şi musai să se pregătească de clipele cele de pe urmă, la vremea ropotului de moarte, atâta vreme cât zbenguielile CUCOANEI nu se astâmpără. Şi reia Ahabu: peste tot, cinstiţi corăbieri, bântuie moartea, dar niciunde n-a fost să fie ca aici, pe aceste meleaguri când a stins un neam întreg cu tot cu prunci, luntriţe, zile şi nopţi, frig şi lapoviţe în care au trăit ani de zile, ce vorbim, mii de ani au trăit în frig şi posomorală şi n-au fost biruiţi, abia acum, la anii aceştia de pe urmă s-a petrecut stingerea tălâmbocilor care s-au lăsat deodată pe tânjală, i-a apucat o asemenea tristeţe care le-a lăsat stearpă sămânţa şi n-au mai făcut copii, ba unii zic că nici imbold spre obşteasca împreunare n-au mai simţit.

După cum se vede, doar notabilităţile au mai rămas în viaţă care, aşa cum se cuvine, se vor duce ultimele de pe corabie: au pierit poporanii, hoţii, golanii, workării, alde moş Spicu şi moş Drulă, alde Gâbu, alde alţii, şi au rămas doar câţiva dintre cei cu multe răspunderi şi capacitate de pricepere (cu excepţia, ciudată!, a ţiganului Iani cu metisul Teopisto) să se holbeze la apariţia de final a unei falnice fregate comandate de tânărul istoric José Luis Alonso Marchante care le-a strigat tare de pe carlingă: „ascultă, stimat public avizat, nu e deloc aşa, eu aici pe fregata asta cu numele Menéndez rey de la Patagonia¸ Año Edición: 2014, Editorial: Catalonia, ISBN: 9789563243079 vă spun şi comand foc din tunurile mele care spun adevărul istoric, aşa cum l-am dibuit ca din întâmplare în marea ocean pe nume Biblioteca Nacional de España, acolo am descoperit bătrâna corabie 30 años en Tierra del Fuego (Buenos Aires:Eds. Peuser, impresión de 1956. 363 p.:il.; 23 cm) sub comanda vrednicului de pomenire Alberto de Agostino, explorator, naturalist şi drept Cuvios misionar salesian. Spunând astea a ridicat tânărul timonier, istoricul José Luis Alonso Marchante, braţul drept şi tunurile de pe fregată au bubuit în liniştea posacă a golfului: „am verificat şi am găsit mârşăvia, minciuna şi ceaţa pe care le-au produs autorităţile pentru ca navigaţia să sufere din lipsă de vizibilitate şi să dea erori profitabile regimului din Chile şi din Argentina, am găsit în jurnalul de bord al cuvioşiei sale părintele De Agostino, reeditat în 2013, absenţe, cenzuri, şi pot spune (în acest moment istoricul a mai ridicat o data braţul drept şi tunurile de pe fregată au bubuit năprasnic în tăcerea lugubră a iernii australe, stârnind zborul şi găgăitul speriat al gâştelor pe nume Coscoroba blanc, care trăiesc pe lacul cu apă dulce din preajma cetăţii Ciudad del rey Felipe, nu departe de colibele muribunzilor care asistau muţi la apariţia acestei falnice fregate) şi a continuat timonierul istoric să strige, că nu e deloc aşa cum ar vrea autorităţile din Punta Arenas să lasă lumea să înţeleagă, nu au pierit tălâmbocii ona şi selknam din “ignorante glotonería”, care s-ar traduce printr-o foame ieşită din ţâţâni, că adică atunci când misionarii şi bunii fermieri le-au adus de mâncare omenească, gătită, ei au mâncat până au plesnit, cei care au rămas vii s-au apucat să se lupte între ei, alţii s-au dedat pe ascuns la canibalism, adică se mâncau între ei, nici mai mult, nici mai puţin. Pe urmă i-a apucat o asemenea nostalgie a sfârşitului, o depresie fără capăt care le-a distrus sperma şi i-a lipsit de chemarea împreunării. Nu a fost deloc aşa, strigă istoricul. Cel care le-a stins neamul nu este nimeni altul decât însuşi José Menéndez, marele proprietar de terenuri, sau latifundista, cum se spune cu vorbele locului.În extremitatea sudică a republicii Chile prin anii 1900… atunci (din nou au răsunat năprasnic bubuiturile tunurilor) acest genocidar a început să-şi extindă pământurile, a angajat ciobani, dar şi puşcaşi cu arme Mauser: îi avem fotografiaţi aşa cum să molăreau[1] vânătorii din filiala Şoimoş a Asociaţiei Judeţene de Vânătoare şi Pescuit Sportiv Arad, iarna, pe valea care duce la cabana Debelagora din munţii Zarandului, comitatul Săvârşin, şi beau răchie, au aprins focul în pădure, se vede neaua de sfârşit de februarie, şi lângă ei, în loc de leşul unui tălâmbok sau măcar urechile lui, ca dovadă a morţii bine executate, se află un ditamai porcul mistreţ puşcat de dom' maior Popa de la Comisariatul raional Lipova cu puşca sa producţie din Cehoslovacia. Mă, să nu ne credeţi pă noi nişte proşti neştiutori, om fi noi pă ducă, în ropot de moarte, în colibe vai de ele, că trece prin acoperiş moina şi lapoviţa, da‘să nu credeţi că nu ştim, strigă abia auzitcambuzierul Mermelegu cel fără ortac, ştim prea bine, bolboroseşte în vreme ce de afară sună trâmbiţa spartă a cătanei care-l însoţeşte pe vodă Viedma, slăbănog ca moşul Coabi, cantorul de la biserica din Radna, cu ochii holbaţi, cu o bâtâ în care se propteşte ca să-şi ţină rangul într-o mână şi în cealaltă cu praporele zdrenţuit al cetăţii, cu stema regatului majestăţilor lor catolice Filip şi doamna lui. Mă, oameni, strigă în larma stinsă a tobei cu vocea de ropotaş Mermelegu, mă oamini: aici la nici o sută de mile de Punta Arenas se află insula Dawson, voi credeţi că noi nu ştim ce-i acolo, că Dawson e ceva ca lagărul de la Ausviţ, că pe vremuri, acum o sută de ani, între 1889-1911 a fost aici misiunea saleziană San Rafael unde au fost aduşi cu forţa din luntriţele lor tălâmbocii ona şi selknam, şi îmbrăcaţi cu haine second hand care au stat ude pe ei de la ploi cu măzăriche, aici au pierit ca să lase loc la afrikaanerii veniţi din Transvaal ca să crească oi pe care tălâmbocii le socoteau un fel de capre de-ale lor guanaco şi nici nu ştiau că oamenii au avere, că unii sunt avuţi şi alţii rupţi în cur, că ei fiind toţi săraci vai de mama lor nici nu ştiau ce-i aia să ai, nu socoteau că unii au şi alţii n-au, aşa că au crezut că oile li se cuvin şi le-au pus pe jar, pe urmă au fost puşcaţi, li s-au tăiat urechile şi au fost aduse perechi-perechi la taica Menendez de vânători de la AJVPS Punta Arenas. Credeţi că noi nu ştim, macăr că suntem ropotaşi, adică pe moarte, ba poate că tocmai de aceea ştim tot ce s-a întâmplat. Ştim că mult iubitul şi stimatul Augusto Pinochet căruia i se potriveşte poezia lui Nicolae Dragoş pentru Nicolae Ceauşescu (Ne e cârmaci, prieten şi e steag/ Sub care ţara îşi adună vrerea,/ Simbol al unităţii-n liber veac, / şi cutezanţa faptei, şi puterea”) a organizat pe insula Dawson, după ce pieriră aici tălâmbocii, în anul 1973 un fain centru de detenţie pentru deţinuţii politici.

Mai ştim, chiar aşa pe moarte cum suntem, despre filmul El Botón de Nácar al domnului regizor Patricio Guzman care a rulat,pe vremea mandatului lui Vlai George, preşedintele Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Arad, la un mozi din Madrid cu aplauze şi multă supărare din partea publiculuiîmpotriva genocidului tălâmbocilor.

NOTĂ:

[1] molărí, molărésc, vb. IV (reg.) a zugrăvi, a fotografia. Sursa: DAR (2002)