PROZĂ

Felix Nicolau

De la noi la Ananghia

NIngea mărunt şi exact conform prognozei. O senzaţie de mare securitate şi încredere, în pofida gerului muşcător. În faţa Palatului Prefecturii copiii turnaseră găleţi cu apă rece, ca să se facă gheţuş. Pentru prefect. Persistau acolo şi câteva gherete cu vin fiert. De la distanţă nu-ţi puteai da seama: roşu? alb? La mulţi ani! auzi din spate. Şi se trânti pe burdihan.

&

Nu se pune nimeni cu el! Plecase de al naibii de jos, de la târtiţa gâştii. Cred ăştia că scapă de el cu una cu două? Nu pusese el Instituţia pe roate? Nu sporise spaţiul lucrativ cu 1000 m 2? Nu zăpăcise el de cap atâtea inspecţii? Ce dreac, băi puţelor! Păi nu cunoaşte el tot ce mişcă-n lumea bună? Pe cine nu cumpără el? Cu cine nu se duce el în insule?

Dar Gonero nu era aşa decât pentru cei care nu-l cu­noşteau profund. E imaginea pe care i-o creaseră duşmanii. Dar ce duşmani putea avea o fiinţă atât de calină ca el? Ajungea un zâmbet mustăcit şi orice procar se transforma în heruvim. Răul i-l făcuse media: atâtea articole elogioase, atâtea emisiuni despre sufletul lui bun. Rău îi făcuseră şi academiile: premii peste premii, proiecte, simpozioane, distincţii, ehei! Ce să mai zici de notabilităţi: toţi îl iubeau, îl invitau, îl făceau cetăţean onorific.

Şi el ce-şi dorea? Doar o curte miiiică în Bacăul de Jos, trei pruni în faţa casei şi o tricicleta cu coş suficient de mare cât să poată aduce două lubeniţe de la Râmetea. Da, asta-i viaţă! – să nu-ţi dea norocu' cât poţi duce, că-i vai de capu' tău!

%

A sosit delegaţia din Malaezia. Ce facem cu ei?

Cum ce facem cu ei? Îi pofteşti în Salonul Academic, crăcănatule!

Săru'mâna, să trăiţi!

Sări din hamac şi se opinti până la oglinda cu ramă ca de 5 cm, din aur. Văzu acolo hotărâre, şarm, leadership. Se extrase din capotul de brocart şi îşi montă un costum din şerj cu cravată toledo. Trase două ghiuluri pe mâna stângă, cea mai frumoasă, şi bombă pieptul plat.

%

Când se deschiseră uşile enorme al Salonului Academic, toată delegaţia se trânti îngrozită cu moaca la parchet, numai ambasadorul se mulţumi să cadă în genunchi. La prima vedere, părea un bărbat firav, în trandafirul vârstei, dar cu ochi strălucitori de şiretenie. Pe ţeasta lui n-am putut distinge mai mult de două şuviţe în formă de spic de orez.

Cât?

Oricât!

Ai decât lingăii ăştia cu tine?

Cred că da! (glas terorizat).

Păi ce naiba faci cu cimpanzeii aştia doi? Nu-ţi ajunge nici să lansezi o carte de poezii cu ei – -(clipă în care paralizează cu braţul stâng azvârlit spre candelabru, unghiul fiind de ~47°).

Îşi aduce aminte că în târg e o lansare de carte şi e posibil, deşi de necrezut, ca vreo secretară din Instituţie să se fi dus. Fără acordul lui!!!! Clic-clac, clic-clac pocneşte din ghiulurile stângi şi trei spioni mărunţei dolofani roşcaţi cu perciuni zdrahoni gudurei nemiloşi chiar feroci glisează de după fotolii.

Unde?

Casata!

Cofetăria sau lebreria?

Fireşte că librăria, gânsacilor! Valea!

Apoi se linişteşte, se sprijină cu o mână pe creştetul ambasadorului îngenuncheat şi încrucişează picioarele. Ăla imediat îşi dă seama că e semn de bunăvoinţă şi cutează:

Pe lângă autostrada 70 câte 7 ori 7.

Aham! Poate mi-i poluezi! Fiecare al cincilea îl tai la ureche să-l recunoască consilierii mei.

Aoleu! Păi nu era vorba de fiecare al şaptelea?

Habar n-ai! Eşti tâmpit! Malaezian mucegai!

Există şi în Salonul Academic o oglindă la fel ca aia din birou şi ea îl arată glorios Artemis, zeiţa vânătorii şi a berii de mănăstire Abbaye de Vaucher de l'Escaladieu.

%

În Ananghia soseşte ministrul Grigore al XV-lea, al Artelor şi Chitanţelor. În ciuda faptului că nu mai deţinea mustaţa şi perciunii de acum 15 ani, încă avea influenţă în birourile de la etajele 2 şi 3 ale Ministerului. Gurile bogate susurau că influenţa îi parvenea de la anumite secrete despre diverşi demnitari şi notabilităţi, pe care le păstra într-o cutie metalică de napolitane, cu încrustaţii de Beijing.

Cărui fapt i se datora vizita surpriză a ex-ilustrului personaj? Ceva oficial nu prea părea să fie, dacă ţinem cont că BMW-ul 20d x Drive Gran Coupe M Sport Edition nu era urmat decât de cinci călăraşi pe armăsari de tracţiune, două coafeze şi trei buldogi cu studii în străinătate şi în domeniul gurmanderiei. De altfel, se şi cazară toţi la pensiunea Roua vieţii din cartierul mărginaş Bilamaca.

Subversiuneeee! Fulgeră în capul lui Gonero. Şantaaaj!

%

Rămase, aşadar, cum fusese stabilit în Salonul Academic: turmele urma să fie strecurate pe sub autostradă şi însemnate la ureche „dnei W ₢ ”. Bestiile erau rasă pură de Seul şi puteau lejer obţine un preţ tri­plu pe ele la sud de Bratislava.

Mai important era că spionii Instituţiei descoperiseră patru se­cretare ce participaseră în ultima săptămână la două lansări de carte şi de film fără ca cererile să le fie parafate şi semnate. Una dintre ele era chiar nevasta comisarului-şef. Orice insubordonare are şi avantaje: avea de multişor un om pregătit pentru funcţia respectivă.

%

Marina dragă, da' ridică odată receptorul ăla!

E pentru dvs, de la Interne.

Alo, da, cine-i acolo?

Săru'mâna! Petkoff la telefon. Am aflat ce caută în Ananghia Grigore al XV-lea.

Hai nu mă-nnebuni! Dacă doar inventaţi ca să-mi faceţi pe plac, vă dau în judecată, vă las fără sediu!

Am înţeles, săru'mâna! Da' nu vă pot spune prin telefon ce şi cum. Ne ascultă ăia de la Externe.

Restaurant Marmelada, cinci jumate fix.

Adică la...

Da, idiotule!

%

Sub acuzaţia de plagiat, care era la modă şi li se arunca-n cap şi femeilor de serviciu, Grigore al XV-lea venise să demaşte afacerea cu coridorul migraţiei turmelor pe axa Seul – Ananghia – Bratislava. De unde aflase? Hm, el nici nu-şi mai pusese întrebarea: trimisul malaezian fusese deja deportat la Beliş, la împletit cocaină, iar celor doi însoţitori li se schimbaseră sexele. Între ei. În vremuri de trădare nu mai stai pe analize! Dacă belim belengheru', apoi să-l belim cât e tânăr!

Mai întâi se gândi cine e doamna Grigore a XV-a şi câţiva gudurei de noapte făcură rost şi de info asta. După ce îi află pasiunile fierbinţi, se interesă ce legături judeţene ar putea avea dna Grigore a XV-a şi chiar dibui că se cunoaşte cu nevasta unui impiegat local. Or, Marcela Divan îi era datoare până peste cap de când îi angajase în Instituţie doi nepoţi, un socru şi patru ciobăneşti germani.

Dna Divan? Gonero la aparat.

Ce aparat? Doamne fereşte!

Adică la telefon e Gonero, auzi?

Oooo, domnu' Gonerone! Encantada! Que gustosa convorbire!

Marcela, dragă, te-ai tâmpit sau ce? Ce-mi vorbeşti mie-n chineză? Mă ştii cu timp?

A, nu, săru'mâna! De la telenovele, iertare!

Auzi, fată, vezi că trebe să-mi vrăjeşti o cucoană.

Cucoană?

Centrală.

'Nţeles! Trimiteţi-mi un portret în format de robot şi o fac eu să parieze la şeptică şi insula persoanlă.

%

De-abia se instalase plutonul G15 la Pensiunea Roua dimineţii, că ţârâi telefonul pentru a le oferi o invitaţie la prestigiosul ranch „Ciudova forever”. Era vorba despre nişte posibilităţi de investiţie uluitoare, plus un târg local de cristale Swarowski şi perle naturale. Doamna G15 nu acceptă nicio lene a soţului şi oferta era preluată într-un sfert de oră.

Şi dacă e o capcană? mai tresări el.

Ce capcană, beibi, la o chestie sătească? Se mai cheamă şi „Ciudova forever”! O să ne distrăm rupere şi tu o să te înfoi de ciorbă de burtă. C-eşti copil?

%

De pe robotul telefonic al domnului Gonero:

„Stimat şi respectabil domn, vă raportez con sumo gusto că doamna G15 a fost pe deplin satisfăcută de veioza bătută cu cristale Swarowski şi de cele două călimări cu perle naturale băştinaşe. Onorabilul G15, deşi la începutul vizitei foarte agitat şi perseverent, s-a relaxat total şi şi-a adus aminte că la plecarea din capitală a uitat geamul de la bucătărie deschis. Deci nu a mai putut să rămână dincolo de două zile şi ne-a părăsit cu mare întristare. Ay caramba! Doamna G15 o să vă viziteze mâine la Instituţie să vă povestească despre un nepot extrem de talentat, Dorel jr. al XVI-lea. Cu multă multă stimă, Marcela!

%

Pe data de 24 martie, două avioane de tip Covasna au lovit în plin clădirea cu turn a Directoratului Instituţiei. Singura supravieţuitoare a fost secretara adjunctă a secretarei-şef, Gherghina, care a fost pro­iectată în turla bisericii de rit sirian, cea cu orgă austriacă. Mulţi func­ ţionari, ca să scape, se aruncaseră în vid de la etajul doi. Marcela Divan, văzând ştirea chiar în seara cu pricina, şi-a zis in batistă: poderoso caballero es don dinero! Dar la ce bun? La ce bun? Nu-i ajungea unu' din 7, nu unu' la 5? Eu i-am zis, păcatele mele! Acum ce s-alege de Instituţie şi de Ananghia?

Abia a treia zi a apărut zvonul că Gonero era, de fapt, în Argentina, bine merci. Sau nu chiar, căci în urma loviturii se dădea ba Elvis, ba Hitler, ba nea Nicu. Trăgea chefuri orientale cu Mossadu' fără teamă, fără prihană.