logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PROZĂ

 

Ionel Costin

 

 

Oanea Prunăului

 

I

Odată cu depunerea jurământului, lui Ghiţă Pogan i s-a luat o piatră de pe inimă. Lac de transpiraţie, emoţionat, proaspătul primar al comunei C. a uitat pe dată cele câteva cuvinte pe care trebuia să le spună odată cu primirea eşarfei tricolore din mâinile secretarului comunal.

Ce-i drept că de două zile tot repeta în gând un fel de discurs dar acum, dezici că a fost ca un făcut, nu mai reuşea să vorbească în faţa noilor consilieri prezenţi şi ei la constituirea Consiliului local C.

Mare noroc cu domnul Florea Petrache, jurist la Prefectura din Arad, trimis prin ordin al prefectului la prima şedinţă de după alegerile din 1996. Că aşa cerea legea, să fie om de la prefectură.

Trimisul de la judeţ a spus el cuvintele de la urmă, atunci când toate erau pe gătate. Mai trebuiau doar votate comisiile de specialitate ale consiliului, un fel de împărţire pe căprării, lucru al dracului de greu de făcut la o primărie comunală. Aici la C., doar doi dintre proaspeţii aleşi locali aveau liceul făcut. Şi ăştia doi erau şcoliţi la fără frecvenţă, într-un liceu de prin zonă. Aici, la şcoala din Podgorie, se ştia de demult încă din cealaltă vreme, a comuniştilor, că singura mare problemă pe parcursul studiilor, în fapt şi cea mai grea, era să te înscrii. Mai apoi din când în când mai veneai cu o atenţie pe la şcoală, la cine trebuia.

Primarul a avut emoţii şi din cauza alegerii viceprimarului. Mare lucru că până la urmă a fost ales Zărie Lipitor, care era ceva neam cu nevasta lui Pogan, ce-i drept mai pe departe.

După ce moş Zamfiruc cel mai bătrân dintre consilieri, care fusese rânduit preşedinte de şedinţă, anunţă (la sfatul secretarului) sfârşitul întrunirii, primarul invită pe toţi cei prezenţi la o mică gustare.

În fapt, încă de dimineaţă, Gyuri baci, fost măcelar pe la Abatorul vechi din Arad, acum ca la 70 de ani dar încă în putere, puse jos un godac de vreo 80 de kilograme. Până la terminarea,,facerilor şi desfa­cerilor” cum le spunea şedinţelor bătrânul meseriaş, Gyuri baci prepară jumere şi oarece mezeluri: sângerete, maioş şi tobă care aşteptau cuminţi la rece, până dom' primar dă semnalul. În spatele Remizei de pompieri, pe iarba grasă, sub un nuc bătrân şi scorburos, într-un ceaun fierbea protocolarul gulyásleves. Baba Rica, Guşteriţa, cum o mai alintau oamenii, bucătăreasă pe la nunţile din comună, ne­vasta lui moş Zamfiruc, consilierul, servea pe la mese ca o cunoscătoare când la petreceri se nimereau feţe de la oraş. Aceasta venise de acasă cu murături puse cu mâna ei în butoi de dud. Ca să meargă mai bine mezelurile, pe masă erau aşezate gogonele şi conopidă, castraveţi, lubeniţă şi mere creţeşti dar şi faimoşii ardei iuţi bulgăreşti din cei lungi şi cârlionţaţi.

Pe de o parte stăteau şi muzicanţii chemaţi să mai înveselească petrecăreţii. Era o formaţie din Podgorie care prin ceea ce cânta, ceva la limita manelelor, făcea de râs zona care l-a dat pe Ioan T. Florea, personalitate marcantă în cercetarea folclorului muzical românesc. Dar cui îi păsa, în vremurile astea?

Până să se aşeze toată lumea la masă, proaspătul viceprimar Lipitor, roşu la faţă ca un rac, dete pe gât două păhăruţe de ţuică, aşa ca la un deţ. Ultimul intrat pe uşă, popa Ilie Mărgăoan, parohul din comună, cu grad bisericesc de iconom stavrofor, un ins cu o barbă mare şi încâlcită, face semnul crucii deasupra bucatelor şi rosteşte o rugăciune:

–,,Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, binecuvintează mâncarea şi băutura aceasta pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi, că binecuvântat eşti în veci''. Amin

Popa Chepeneag, aşa cum îl porecleau sătenii, era venit de prin judeţul Hunedoara, aici într-o parohie mai bună. Pentru mutarea la Biserica din C. pe popa Chepeneag l-au ajutat mult rugăciunile pe care le-a spus, dar mai ales cei trei tăuraşi făcuţi plocon acolo unde trebuie. Porecla popa Chepeneag i se trage de la o pelerină de ploaie cenuşie, veche parcă de pe vremea lui Miron Cristea, primul patriarh al României, pelerină pe care preotul o purta de când ajunse la C.

La sfârşit, după chef, ca toate să iasă bine, se cerea ca omul venit de la Arad, cel care supraveghease foarte atent şedinţa de constituire la Primăria C., domnul jurist Florea Petrache, să fie însoţit către maşina care îl aştepta pe podeţul din faţa clădirii. Şoferul prefecturii, ajutat de paznicul din Primărie, a cărat din timp la portbagaj, două plase de rafie pline cu peşte proaspăt, crap de prin bălţile comunei, fiecare bucată ca la două kilograme, precum şi ţuică din comină de 52 de grade, cam la 10 litri. Şi ceva vin roşu, cadarcă de Miniş.

După ce Ghiţă Pogan, primarul ales de curând, scăpă de toţi cei care au fost la înscăunarea sa ca şef peste comună, acesta răsuflă uşurat ca un om care şi-a văzut împlinit visul. Se duse în biroul său, în fapt o cameră mai măricică cu o masă lunguiaţă şi nişte rafturi ca vai de lume, un dulap de fier cam de pe vremea lui Duţu, primul secretar al Partidului Muncitoresc din C., atunci după 1946.

Primarul se aruncă de-a dreptul pe scaunul de după masă şi închise ochii, mulţumit de toate care s-au rânduit în această zi.

Liniştea celui ce nu cu mult timp în urmă jurase credinţă pentru localitatea unde cetăţenii l-au ales, se sparse dintr-o dată de zgomotul uşii care se deschise pe dată.

În pragul uşii larg deschise se arătă Oanea Prunăului.

II

Pe numele lui din catastif Ioan Zbârcea, cel intrat de curând în biroul proaspătului primar nu căută privirea alesului. Ochii ageri şi vicleni, ca de vulpe, se opriră într-un târziu pe perete. În spatele biroului de primar se afla un tablou cu noua stemă a României de după 1989. Cuiul de care era atârnat tabloul era cel de demult, vechi şi ruginit, numai tabloul cu Ceauşescu într-o ureche nu mai era la locul lui.

– Să trăiască dom primar, aruncă Oanea Prunăului.

Vădit surprins, primarul Ghiţă Pogan, încercă în timp ce căuta un răspuns la salut, să înţeleagă şi vizita celui mai viclean şi unsuros om din comună.

– Mulţam faină, îngână primarul un răspuns scurt.

– Mare lucru că te-am găsit în aşe zi mare, continuă noul venit cu un surâs şiret care-i dezveleau dinţii albi, puşi de curând la un dentist de la oraş, de la Pâncota. Numai că ar fi bine să nu uiţi de vechii tovarăşi, schimbă dintr-o dată vorba al Prunăului. Că noi vorba aia, am fost bine, ca fraţii şi înainte în celelalte vremuri.

Înainte de toate treburile alea din decembrie 1989, noul primar şi Oanea Prunăului au lucrat la oraş la Arad. Ghiţă Pogan a fost strungar iar celălalt paznic. Prieteni la cataramă. Amândoi erau angajaţi la fabrica de Strunguri, fostă Rangheţ pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Dacă unul era la poartă, apoi nici celălalt nu ieşea din schimb cu mâna goală. Nu exista o stradă din C. unde cel puţin o gospodărie să nu aibă cârnăţar din inox făcut de strungarul Pogan şi sustras cu ajutorul ortacului.

Apoi cei doi au mai făcut afaceri şi după ce comuniştii, de fapt comuniştii din prima garnitură, nu au mai condus România. Ce-i drept că au luat frâiele puterii cei din eşalonul doi şi trei din partidul comunist. Tot la ciolan au rămas şi foştii securişti, reciclaţi peste noap­te de unul Virgil Măgureanu, care-şi zicea profesorul.

– Nu prea te văd citov, zise Oanea Prunăului în zeflemea. Îi fi obosât de la atâta paradă. Ori nu eşti bucuros să mă vezi?

– Mis obosât, astai tăt, răspunse primarul şi se ridică de pe scaun şi se îndreptă către masa lunguiaţă din mijlocul camerei.

– Am venit de la început, că după aia… Io mi-s hârşit în tăt felul de treburi şi îs şi cunoscător. Amu că eşti legal şi eşti în drepturi depline ca primar, eu îmi vreau partea mea, tună dintr-o dată Oanea Prunăului.

– Dară nu ţi-o venit vreun gând de cel rău, se sperie primarul şi deschise ochii cât cepele.

– Nu-i nici un gând rău, încercă să-l mai liniştească celălalt. Numai că 20 de hectare de vie mi se cuvin să mi se întoarcă mie. Şi tu ştii asta, nu te mai da mironosiţă.

– Ăste lucruri se fac în timp, încercă primarul o eschivă. Şi apoi fără secretarul comunal…

– Dacă nu te învredniceşti să lucrezi repede te zdrobesc ca pe un pui de curcă, se apropie de primar a Prunăului. Deloc te torn cum ai lucrat cu retrocedările după 1990 când ai mai fost primar. Şi nu duce grija secretarului comunal, că el pune parafa. Îi omu meu.

III

După,,marea trecere”, de la comunism la capitalism sau după cum spuneau sătenii,,marea înşelătorie”, în C.-ul anului 1996 cel mai bine o duceau birtaşii. În comună erau trei birturi, în afară de cel vechi care era lipit de fosta cooperativă. Şef la birtul rămas din cealaltă vreme era Oanea Prunăului, care îl luase în locaţie de gestiune încă din primul mandat de primar al lui Ghiţă Pogan dintre 1990-1992.

Ieşit din clădirea primăriei, fostul paznic de la Strungul, acum om de afaceri în C., cârmi cu pasul grăbit către strada principală unde era birtul pe care-l avea din 1991.

În faţa localului era unul Lazăr, fost secretar de partid la comuniştii din comună, care a făcut şcoala de ucenici la Atelierele Griviţa în Bucureşti şi care povestea mai demult că a fost prieten cu Ilie Pintilie şi chiar cu Vasile Roaită, ăla cu sirena.

Lazăr era acum afumat bine şi striga la birtăşiţă, fată tânără de 19 ani, nouă în branşe, care nu putea ţine piept înjurăturilor care veneau din gura fostului stâlp al PCR-ului din C..

– Nene Lazăre, nu mă înjura. Mi-o zis femeia dumitale să nu-ţi mai dau să bei că ai şi acasă. Io nu-s vinovată cu nimic.

– Maria mamii voaste de neputincioşi, se scremu Lazăr, cu foc în priviri. Dacă amu câţiva ani aţi fi îndrăznit, vă zdrumicam pă tăţi. Am cunoştinţe la Arad dintre foştii tovarăşi de partid. Vă închid birtul. Mă duc la Sanepid.

Oanea Prunăului prinse cearta, care era şi aşa pe sfârşite când el se apropie de treptele birtului.

– Uită-l şi pă ăsta, îl luă în primire Lazăr pe noul proprietar al birtului de după 1990. Iacă cine-o ajuns mare mahăr la noi în C.! Ciosu' de la fabrica Strungu' îi amu stăpân. El şi cu primaru' Pogan.

– Lazăre, Lazăre, îl luă în primire de-a dreptu' Oanea Prunăului. Dacă te pălesc odată, nici Hristos nu te mai învie a patra zi.

– Vă las dracului, decretă Lazăr. Da' io tăt vă închid duteanu'.

– Închizi tu pă supărarea, zise Oanea.

Patronul îşi chemă angajata în local iar el se duse în spatele pultului unde după o uşiţă mică şi-a aranjat un fel de refugiu. Aici în cameră avea un birou şi câteva scaune. Un dulap vechi, parcă de când lumea, în care ţinea actele afacerilor, sta să se desfacă la cel mai mic zgomot. În vechiul dulap, în afară de patron, nu avea voie să umble numai Vili baci, un contabil bătrân care a mai apucat vremea când funcţionarii lucrau cu nişte mânecuţe trase până la cot peste haină. În cameră mai era un pat nou-nouţ, adus tocmai de la fabrica de mobilă de la Pâncota, pat care nu scârţâia niciodată.

– Lenuţă, strigă Oanea Prunăului către fata de la birt. Ia vină oţâră.

– Aicea mis, răspunse birtăşiţa şi intră în camera şefului. Mai fă­ceam curat pe podele.

– Adu tu ceva de-ale gurii. Şi o litră de vin. Ştii tu ce-mi place mie. Mustoasă de Măderat.

– Am înţeles, îngână fata, mirată că-l vede pe patron aşa de că­trănit.

A Prunăului se ridică de pe scaunul de după birou şi intră în birt. De după tejghea, Lenuţa era pregătită să aducă salam de vară şi şoancă de casă. Se aplecă să ridice din ladă sticla de vin cerută mai înainte. Fustiţa şi aşa scurtă, i se ridică şi dezveli nişte pulpe, aşa ca de fată tânără. Oanea le privi cu jind. Ochii i se tulburară pe dată. Când se ridică, Lenuţa înţelese foarte bine ce se petrece.

Bărbatul o luă de mână pe fată şi o duse în cealaltă cameră. Fără nici un cuvânt o îmburdă pe patul de după uşă. Nu era prima dată când Lenuţa se lăsa iubită de cel care-i era şef. Prunăul nu ierta nimic, nici musca din zbor.

După ce Lenuţa îşi aranjă cât de cât hainele care erau în dezordine şi îmboţite, Oanea căută ceva în dulapul cel vechi, după care ieşi din birt fără să spună fetei nici un cuvânt.

IV

Oanea Prunăului nimerise bine după 1989. Fostul portar de la fa­brica Strungul din vremurile celelalte, era acum om de afaceri în toată regula. Prietenia cu Ghiţă Pogan, primarul din comună, l-a adus pe bărbat după şase ani de,,capitalism românesc” cu o avere frumuşică.

Atunci cu frământările acelea care au început la Timişoara pe 16 decembrie 1989 şi care au continuat până prin ianuarie 1990, lumea din C. l-a pus primar pe fostul strungar, pe Ghiţă Pogan. Ajuns la primărie odată cu acel Front al Salvării Naţionale, care ne-a,,salvat'' atunci şi care poate ne mai,,salvează'' şi astăzi, fostul navetist a făcut echipă nouă de oameni cu spirit democratic cum se cerea atunci.

Printre cei din noua echipă făcea parte şi Oanea Prunăului. Îm­preună au făcut multe în comună. Cea mai mare afacere a fost cu Legea Fondului Funciar, cu restituirile de pământuri.

Aici în Podgoria Aradului, ca de altfel aproape peste tot în ţară, pământurile cele bune s-au dat la cei aflaţi la putere. Cei în drept să-şi primească viile îndărăt, ori moştenitorii celor trecuţi la Domnul, n-au apucat decât pământ pe la margini de parcele şi ăla ca vai de lume. Unul Ioan Danciu, om trecut de 70 de ani, fost deţinut politic, cu 10 ani de condamnare din care a executat 9 ani, închis o vreme în aceeaşi celulă cu Corneliu Coposu la Aiud, a umblat patru ani prin tribunal pentru pământul lui. Şi nici legea nu l-a repus în drepturi aşa cum ar fi trebuit.

În cârdăşie cu Oanea Prunăului dar şi cu popa din comună, primarul Pogan a pus mâna pe multe terenuri cu plantaţie de vie pe care le-a trecut pe acte la diverse neamuri şi pe la cei apropiaţi.

Acum după alegerile locale din 1996, Ghiţă Pogan, cu ajutorul lui Oanea şi cu cel al lui popa Chepeneag, a ajuns iar primar.

Odată ieşit din birt cu actele în mână, Oanea Prunăului se grăbea către casa parohială aflată peste drum de Biserica din comună. Ioan Zbârcea, a Prunăului, după porecla tatălui său care avea faţă de copil chiar dacă trecuse bine de 60 de ani, era acum cunoscut în toată zona. Avea ortaci în toată Podgoria. Se avea bine cu ţiganii din C. şi din Şiria care în prag de alegeri erau îndrumaţi cu cine să voteze. Homer Căldăraşu, bulibaşa cu ochi saşi din comună era unul dintre oamenii de nădejde ai Prunăului.

Avea Oanea Prunăului prieteni, notari la oraş, la Pâncota şi prie­teni politici pe la Arad. Aşa a ajuns în câţiva ani să fie un om de temut, de care multă lume trebuia să ţină seama.

– Părinte, eşti acasă? Încercă Oanea la portiţa de la uliţă.

– Intră fiule, casa preotului trebuie să fie întotdeauna deschisă, se arătă pe scările de la intrare, cel căutat, în capul gol şi cu şlapi în pi­cioare.

Popa Chepeneag îl primi pe terasa din spatele casei, aproape de grădină. Oanea Prunăului începu:

– Părinte, noi mult am ajutat şi mult am umblat până l-am pus primar pă Ghiţă Pogan. Am trecut pă la el să nu ne uite, amu după ce s-o gătat tăte, ştii cu jurământu'. I-am amintit de dreptul meu. Să treacă pe mine hectarele de vie ce mi se cuvin din împărţeala noastră, aia pă care o ştim numa' noi trei. Că d-aia o fost înţălegere, să se respecte.

– Da, drept îi că l-am ajutat, că numai io în Sfânta Biserică, cât am vorbit păntru el… Şi ce-i? Întrebă popa speriat că-şi pierde şi el rândul la împărţeală. Nu vrea să-şi mulţumească prietenii? Că noi orişicât…

– Părinte io cred că nu, zise Oanea înciudit. L-am văzut pe faţă că se cam codeşte. Că secretarul comunal, că dracu, că lacu. Aşa o pierdut ca mutu' alegerea ca primar în 1992. S-o retras în găoacea lui, singur ca un cuc. Amu nu mă las. Îmi vreau partea.

– Lasă pă mine că trec io pă la el, ca mâine, poimâine după ce se mai cerne sita la Primărie. O rezolvăm noi, aşa cum îi mai bine pentru toţi trei. Numai tu, Oane, să nu faci larmă. Că Dumnezeu îi mare. Este scris la Cartea Sfântă cuvintele Ecleziastului,,înţelepciunea este un adăpost cum şi banii sunt un adăpost”.

V

După vreo trei luni de zile de la întâmplările petrecute, lucrurile la C. au intrat pe,,făgaşul normal”. Promisiunile primarului Ghiţă Pogan au fost îndeplinite. Oanea Prunăului avea întabulat şi figura în Cartea Funciară cu cele 20 de hectare de vie, toată în rod.

Popa Chepeneag, s-a ales şi el cu o postată de vie tocmai în locurile cele mai bune, pe de aproape de drumuşorul care urcă anevoie către Sfânta Mănăstire Feredeu, iar mai apoi către Schit. Parohul din C. a mai primit şi ceva bani de la primărie pentru renovarea casei parohiale. Tot cu fonduri de la primărie s-a reparat şi gardul de la cimitirul comunal, cimitir care orişicât face parte din istoria comunei pentru că aici stau împreună rămăşiţele pământeşti ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor, strânse laolaltă după ce sufletele lor au trecut prin vămile văzduhului.

Nemulţumiri nu au fost nici din partea alegătorilor din comună care au votat cu primarul Pogan.

Multe case construite după 1989, adevărate pagode, au rămas,,în roşu”, asta tot în complicitate cu cei de la primărie. Astfel proprietarii nu trebuiau să plătească taxe şi impozite pe ceva ce nu este terminat.

Cât despre celelalte probleme ale comunei care erau urgent de rezolvat, primarul Ghiţă Pogan mai avea timp pentru ele. Că doar a fost ales pe un mandat de patru ani.

Cam pe vremea culesului în Podgoria Miniş-Măderat, pe 14 septembrie 1997, în zi de sărbătoare,,,Înălţarea Sfintei Crucii”, în pergola făcută de curând în mijlocul viilor pe care le avea Oanea Prunăului în podgoria de la C., pe drumul către Şiria, stăteau la poveşti dar şi la,,pus ţara la cale”, proprietarul locului şi Rică Gugu proaspăt numit secretar de stat în Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Cu buletin de Şiria, comuna natală a marelui Slavici, Rică Gugu a ajuns în ierarhia socială foarte sus. Nu-i vorbă că şi Gugu era om ambiţios şi cu dare de mână pentru cei care erau mari şi tari în acei ani. Din om în om, din cunoştinţe în cunoştinţe, noul secretar de stat s-a înscris în Partidul Mişcării Democratice şi Liberale. Venit de undeva de prin sud, s-a stabilit la Şiria şi cu 10.000 de mărci şi-a câştigat un loc de deputat la alegerile din septembrie 1996. A ştiut unde să bată la uşă.

Acum proaspăt secretar de stat, Gugu era pe pământurile lui Oanea Prunăului şi stabileau ultimele detalii în vederea nunţii care se apropia cu repeziciune. Deputatul era în febra pregătirilor pentru cununia fetei sale Ariana, care era programată să se facă pe la sfârşit de lună octombrie, lucru al dracului de înghesuit pentru oamenii din podgorie care erau în plin lucru cu viile şi cu licoarea care se naşte din,,nobilul putregai al strugurilor”, după cum spunea maestrul Păstorel Teodoreanu.

– Mare lucru că m-ai găsit pe acasă, prin vie, îl întâmpină Oanea Prunăului pe deputat. Că amu' două săptămâni am cumpărat la Păuliş o fabrică de cherestea. Pe bani puţini că fostul proprietar mi-o fost dator.

– Da, ştiu că te dezvolţi, îl gratulă deputatul Gugu. Ai mare putere şi influenţă în toată zona. Eu ca vinitură pe aicea la voi, mai aştept până când mai pun mâna pe nişte bani.

– Vin şi banii, îşi dete cu părerea Oanea. Mai ales că ai fost numit şi secretar de stat.

– Asta aşa-i, confirmă oaspetele. Numai că acum sunt în construcţie cu vila pe care am început-o la Şiria.

– Hai să vorbim despre nuntă că şi aşa sunt prins cu multe treburi, hotărî gazda. Că azi îi sărbătoare şi pă aici pă la noi oamenii respectă sărbătorile. Ce ar mai fi de rezolvat pentru nunta din octombrie?

– Am notat tot, îl asigură deputatul Rică Gugu. Ar mai fi de punctat o formaţie de muzică şi un solist mai cunoscut. Fata, Ariana, ar vrea să fie prezenţi la cununia religioasă cinci preoţi. Şi apoi mai sunt şi invitaţii naşilor, adică ai voştri. Toate trebuie să le fac eu.

– Am vorbit cu un solist cunoscut pe aici prin Arad. Este vorba de Binu Teregovan care vine cu formaţia din C. a lui unu Mareşalu'. Pentru preoţi vorbesc chiar mâine cu popa Chepeneag.

– Atunci îi bine că am rezolvat şi cu asta, spuse Gugu uşurat. Acu că vei fi naş la fata mea să ştii că m-am gândit şi la ceva afaceri pentru tine. Aş vrea să te ajut, aşa ca o recompensă. Pot să rezolv sus la mi­nister să cumperi Staţiunea Lipova-Băi.

– Ce-i drept că şi io am mai săpat pe ici pe colo cu Lipova, recunoscu al Prunăului şi lăsă capul pe spate îngândurat. Dacă poţi să faci asta, dacă io cumpăr Băile Lipova, atunci intri cu mine partener.

– Numai o lună să-mi dai naşule, spuse cu luare aminte proaspătul secretar de stat de la Mediu. Să mă fac şi eu cunoscut la minister. Şi apoi lasă pe mine.

Ca doi licurici, ochii Prunăului s-au luminat ca în noaptea de Sânzâiene. O altă afacere sta să se întocmească în curând. Că de acum avea protecţie nu numai la Arad, ci chiar mai sus la Bucureşti, în capitală.

Democraţia “originală” a prins bine pentru unii, atunci imediat după 1989. Au ieşit la suprafaţă tot felul de gozuri parcă dintr-un mâl negru şi vâscos ca smoala iadului din împărăţia lui Scaraoţchi.

Unul dintre aceste pecingini era şi Oanea Prunăului.

VI

Câteodată seara pe terasele birturilor, oamenii din C. mai povesteau despre ce a fost odată în comună. Dacă a fost mai bine pentru ei în vremurile din spate, în celălalt regim. Însă niciodată nu ajungeau să gândească toţi la fel în privinţa asta. Cei mai mulţi dădeau vina pentru neajunsurile de zi cu zi pe cei mari din politică, pe cei de la Bucureşti. Alţii mai cârcotaşi criticau şi pe mahării din comună. Măcar cu asta au ieşit toţi în câştig: puteai înjura guvernul, vorba unuia Mircea Dinescu, poet, aflat printre primii care s-a lămurit cei cu,,salvarea'' care a venit peste România.

Oanea Prunăului îşi umfla avutul fără nici o oprelişte. Ce-i drept că de-a lungul vremurilor a mai avut unele probleme şi cu justiţia. A fost reclamat de unii din C., care îl invidiau pe fostul paznic de la fabrica de Strunguri din Arad pentru bănuţii adunaţi din toate afacerile. Că vorba-i vorbă: banii nu au miros.

Poliţistul din comună, un om tânăr, de curând absolvent al Şcolii de subofiţeri de la Câmpina, nu mişca un deget în faţa Prunăului. Ce-i drept că omul legii nu dormea. Aduna date şi probe pentru o eventuală cercetare a celui care se ţinea de blestemăţii şi care avea o influenţă în toată podgoria.

Pentru cele trei procese pe care le-a avut, Oanea a umblat mult, dar şi cu folos. Pentru început, la Judecătoria Lipova a câştigat de fiecare dată. Numai că în două rânduri procurorii au făcut recurs. Dar lasă că şi la Arad, la Tribunal, sunt tot oameni. Cel mai lung proces l-a avut cu unul Danciu, fost deţinut politic, pentru tulburare de posesie. Şi-a luat al Prunăului pe cel mai la modă avocat, pe unul Ioniţă Silviuţ, foarte căutat pentru vremurile astea de trecere. După un timp, ca la doi ani de la primul proces, Oanea Prunăului era curat ca roua de pe trandafiri, dintr-o dimineaţă de lună a lui Gustar.

După 11 ani, adevărată mană cerească pentru Oanea Prunăului, acesta împreună cu încă doi nemţi plecaţi din România prin anul 1985, au ajuns de au cumpărat fosta fabrică de Strunguri din Arad, cu tot cu pământ dar şi cu hale şi clădiri, toate aflate în cartea funciară pe Calea Victoriei, aproape de centru, de kilometrul 0 al oraşului. Acest triumvirat care s-a învrednicit de a pus mâna pe o întreprindere, care în celelalte timpuri era mândria oraşului, cu multe contracte în multe ţări nu s-a oprit aici. Cu ajutorul lui Oanea, cei trei au pus la fosta Strungul o afacere cu subansamble de automobile pe care le vindeau prin Ucraina şi prin Rusia. Mulţumiţi erau şi nemţii reveniţi în Arad, care cu bani puţini, au cumpărat acţiunile primite de foştii muncitori prin celebra metodă MEBO şi au reuşit să pună pe linia de plutire o afacere prosperă, care avea de acum multe contracte. Unde până mai ieri, Întreprinderea de Strunguri se zbătea între viaţă şi moarte, fără contracte, fără nici un orizont şi cu datorii multe la stat, acum cu ajutor venit de la cei care erau prieteni ai Punăului, aceasta a ajuns să fie profitabilă.

Şi uite aşa, Oanea Prunăului, fostul paznic de noapte de la Strungul, a ajuns după câţiva ani, să se întoarcă la acelaşi loc de muncă. Însă acum ca patron.

 

 

 

(Această proză scurtă este o ficţiune.)