RESTITUIRI

Dumitru Vlăduţ

Ioan Alexandru în ediţie critică*

Poet important al generaţiei ‘60, cu rol însemnat în modernizarea liricii româneşti postbelice după etapa antipoetică agresivă a realismului socialist, Ioan Alexandru nu a avut până anul trecut o ediţie critică a scrierilor sale. Acest neajuns a fost înlăturat de Alexandru Ruja care a oferit o astfel de ediţie în două volume a operei poetice a autorului Imnelor apărută la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în colecţia „Opere Fundamentale ”, coordonată de Eugen Simion. Dintre confraţii de generaţie poetică ai lui Ioan Alexandru numai Nichita Stănescu şi Marin Sorescu stăteau mai bine, primul având o asemenea ediţie în şase volume, iar cel de al doilea una în şapte volume tot la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.

Alexandru Ruja, critic şi istoric literar bine cunoscut, cu experienţă în alcătuirea de ediţii, ştiutor îndeaproape al valorii unor astfel de înfăptuiri, care a scris şi câteva bune studii despre Ioan Alexandru, reuneşte în două volume de peste trei mii de pagini întreaga operă poetică a autorului Vămilor Pustiei, inclunzând astfel unsprezece cărţi tipărite în timpul vieţii acestuia, la care adaugă 47 de poezii din reviste, neintroduse în volume. În Notă asupra ediţiei, criticul timişorean explică principiile realizării ei, principii desigur corecte. Importantă ca gest de tezaurizare a valorilor literare, precum şi ca act de istorie literară, această ediţie este o reuşită prin respectarea atâtor exigenţe pe care o astfel de întreprindere le reclamă.

Seriozitatea istoricului literar iese numaidecât în relief în capitolul Note, comentarii şi variante unde sunt indicate apariţia prima oară în reviste a fiecărei poezii, cu precizarea numărului, datei şi paginii, diversele variante, opinii ale poetului despre ipostaze lirice în unele cazuri. Cum o evidenţă a colaborărilor autorului Vieţii deocamdată nu există, Alexandru Ruja a investigat colecţiile de reviste, îndeletnicire evident mult cronofogă.

O înfăptuire a editorului ce trebuie şi ea remarcată este Tabloul cronologic, veritabilă micromonografie biografică, inclunzând repe­rele esenţiale privind existenţa şi activitatea lui Ioan Alexandru. Pentru aceasta istoricul literar a cercetat câteva arhive, presa timpului, corespondenţa, a chestionat persoane care l-au cunoscut îndeaproape pe cel editat, a recurs la mărturii şi la utilul jurnal publicat de poet. Au fost eforturi necesare câtă vreme o cercetare cu date certe nu există până acum, iar cooperarea familiei poetului, deşi solicitată, s-a lăsat fără rezultat aşteptată. Contribuţiile de istorie literară sunt aici evidente, precum cele privind manifestările lirice ale poetului din faza de început în cadrul grupurilor literare, studiile şi formarea în ţară şi străinătate, călătoriile, dar mai ales întrebările privitoare la controversata înmormântare la Mănăstirea Nicula în locul celei de la Rohia spre care cel ce se săvârşise năzuise în viaţă, la neimplicarea unor importante instituţii slujite generos de poet (Uniunea Scriitorilor, Parlament, Patriarhie).

Alexandru Ruja a ataşat de asemenea un amplu capitol de Repere critice, util dosar al receptării ample a poetului de către criticii importanţi ai timpului începând cu cei deja în vârstă pe atunci precum Vladimir Streinu, Edgar Papu şi de unii scriitori şi eseişti (Adrian Păunescu, Dragoş Vrânceanu, Eugen Barbu). Un studiu extins al sociologului Ilie Bădescu, Triumful unităţii de substrat a Europei creştine asupra conversiunii sistemice, apărut în publicaţia „Tabor”, nr.11 din februarie 2011 de la Cluj, fondată de Bartolomeu Anania, a fost adăugat, cum suntem preveniţi, la cererea familiei. Fac parte din aparatul critic al editorului şi indicele alfabetic al poeziilor (după titlu şi după primul vers), ca şi un Indice toponimic, cu precizarea volumului şi paginii, foarte utili în cercetările istoricilor literari acribioşi.

Ediţia mai are un studiu introductiv de 102 pagini semnat de Eugen Simion. Criticul, care a dat mai multe studii până acum referitoare la Ioan Alexandru, îi evidenţiază locul şi rolul particular în interiorul generaţiei ‘60, urmăreşte, apelând şi la tabelul cronologic al lui Alexandru Ruja creşterea intelectuală, literară şi umană a autorului Vămilor Pustiei, furnizează caracterizări critice consistente asupra volumelor acestuia, redeschide profitabil dosarul critic al discuţiilor asupra Imnelor şi emite interesante puncte de vedere asupra viabilităţii sau caducităţii estetice a acestora.

Oricum, ediţia lui Alexandru Ruja oferă acum prilejul unei revizitări integrale a creaţiei poetice a lui Ioan Alexandru, scriitor foarte dotat şi important al generaţiei sale, interesant şi ca existenţă biografică, bântuit de patima poeziei şi de aceea a culturii. Volumul de debut, Cum să vă spun (1964), care a avut o primire entuziastă din partea criticii literare, aducea o poezie a definirii eului, a frenetismului participării la lumea miraculoasă a exteriorului, a identificării cu lucrurile şi lumea simplă,aceea a spaţiului tradiţional al ruralităţii transilvane. El imagina latura solară a realităţii, fără însă vreo idilizare. Autoportret, de pildă, propunea imaginea juvenilă a identificării cu semenii săi tineri dublată însă de conştiinţa existenţei unei jertfe. Se desprindea chiar un rost al poetului şi poeziei, anume acela de a distila „în ritmuri această tulburătoare vreme” şi tocmai de aceea făcând aceasta „Ion Alexandru din nou entuziasmat ∕ Citeşte la cenacluri o mie de poeme”. Identificare ori proiecţie a fiinţei în lucruri erau vizibile în Ploaia: „Fă -mă, Doamne, copita unui cal ∕ Ori nezvântat un steag pe-acoperişe ∕∕ Drum de pământ cu aripile-n fum, ∕ Creangă cu prune roşii ruptă de furtună (...)”.

Elementele au o realitate miraculoasă, sunt pătrunse de un frison, de un suflet, iar protagonistul liric adopta ipostaza de înfiorare, uşor extatică precum în Izvorul, unde apare şi atitudinea blagiană a mirării şi iscodirii sensului lucrurilor. Un vitalist cu râvna cunoaşterii care cutreieră lumea luând o înfăţişare neconformistă, boemă era de aflat în poezia O vară : „ Mai mult în gări îs de găsit şi-n vânt ∕ Întins pe spate către seară ∕ În zori alături de-un copil, ∕ Şi după ploaie de-o ghitară, ∕∕Somnul mi-l uit oriunde şi-n orişice cămin (...)”. Poezia Adolescent, destul de amintită în critică, dezvăluia de asemenea trăirea vitalist juvenilă, sentimentul plenitudinii vieţii în comunicarea cu vegetalul şi cosmicul. Figuraţia lirică era constituită din poiana largă unde e înălţat focul, lângă care protagonistul stă lungit pe burtă, din frigara cu slănină, pădurea cu zgomote şi frunzişul tremurând, stelele, noap­tea profundă şi totuşi reală. Nu fără a uita să precizeze că înălţarea unui astfel de foc este eminamente ardelenească. Beau lapte, mult comentată şi ea, făcea cunoscută la rându-i bucuria colosală a aproprierii elementarului agrest şi frust, care oferă senzaţia cosmicului şi tinereţii de zeu, iar Mânzul, poezie de asemenea mult invocată de critică, imagina sentimentul înfiorării colosale la naşterea unui mânz, naştere care primeşte înţelesul întruchipării unei întregi lumi din haos. O seamă de sensuri şi atitudini existenţiale sunt de aflat în Sentimentul mării, mai puţin comentată faţă de celelalte amintite, poezie în prozodie variată, de la versul liber până la cel în manieră populară. Marea este înainte de toate simbolul vieţii plenare, tumultuoase, necunoscute, dar şi plină de primejdii pentru insul care aspiră la ea. E un teritoriu necunoscut, îndelung cântat de cel pornit în cucerirea lui. Intrarea în acesta, care cheamă irezistibil, înseamnă şi despărţirea de copilărie, trăită cu un sentiment neascuns de tristeţe şi regret, prima iubire căreia i se dedică versuri pline de fervoare în stilul poeziei po­pulare, comunicare cu elementele şi sentiment al plenitudinii, dar şi impuls spre meditaţie, deschidere largă a gândurilor spre profunzimi.

Ioan Alexandru este şi un poet al elogiului iubitei în imagini pline de graţie în piesa Cum să vă spun : „Când te iveşti în calea mea, ∕ Sub seara plopilor mlădie, ∕ Cu mersul limpede, temut, ∕ Văzduhul lunii se subţie”.

Al doilea volum, Viaţa deocamdată (1965), continua şi amplifica tendinţele anunţate în cel de debut în ceea ce priveşte spaţiul liric, figuraţia, obiectele lirice extrase din mediul rural tradiţional, su­bliniat ardelenesc. În Cosmosul meu, de pildă, el clama aderenţa la un mod elementar de existenţă prin laptele bivolului, cumpărat cu banii primiţi pe prima carte apărută. Poezia imagina un vegetal fabulos în Ardeal, cu păşuni înalte până la burta cailor, cu flori, arbori străvechi cu scorburi mari, străbătuţi de roiuri de viespi şi furnici, totul aflat în devălmăşie unde bivolul ar urma să pască.

Acest al doilea volum reunea în mult mai mare măsură poezii ale existenţei aspre ori cenuşii sau ale unui univers întunecat, învolburat şi chiar straniu. În Femeile este imaginat un impresionant alai al femeilor satului plecând la muncile câmpului în zori cu poveri de mâncare lăsând casele pustii. El ne vorbeşte altădată de un insolit obicei al căsătoriilor devreme ale fetelor la munte, peţite rapid de un „bade ciudat de departe într-o seară”, în timp ce fata îşi strânge grăbită lucrurile, îşi ia rămas bun, petrecută până la poartă de părinţi, urmându-şi tăcută şi resemnată soţul. Sunt gesturi mecanice, fără participare interioară, ca şi fără obişnuitul ceremonial în asemenea împrejurări.

Peisajul rural descris la moartea prietenului de aceeaşi vârstă de cancer este marcat de privitivism, monotonie şi lugubru: „Pe şosea e balegă de boi, ∕ La sfatul popular ţăcăne o maşină de scris, ∕ În poarta prietenului meu mort ∕ O sută de ciori negre au înlemnit”.

Acest teritoriu rural arată şi o lume a lucrurilor în neorânduială. Cimitirul sătesc, înconjurat cu gard de piatră, are cruci de lemn care cad doar după câţiva ani şi sunt furate pentru foc de nişte bărbaţi ciudaţi sosiţi pe iepe călătoare. Locurile mormintelor se şterg prin invazia unor ierburi dese, cum se întâmplă în poezia Ca în paradis. În Iarnă grea imaginarul conturează o iarnă stranie, inimaginabil de cumplită, prin a cărei zăpadă şoarecii îşi sapă galerii spre a respira, iar lupii mor în urlet stins „sub bolta îngheţată”. Copiii se îmbolnăvesc de o boală necunoscută, nu există medici umani pentru ei, fiind aduşi medici veterinari care nu înţeleg ce spun oamenii „în limba lor barbară”. Aceştia sunt „Îmbrăcaţi cu coarne-n căciuli de berbec ∕ şi copite în cizme de boi” şi înţeleg „doar graiul bovinesc”. Pentru că nu există cale de ieşire, „pruncii singuri, bolnavi şi tuşind ∕ fură nevoiţi să-şi sape drum de cârtiţe ∕ prin marile zăpeziri cu trudă multă” spre a merge într-un oraş cu medici umani. În multe poezii imaginea este aceea a distrugerii, părăsirii şi a aneantizării. Izvoarele fântânilor au secat (Fântâna), la moara de vânt cu scările de scândură şi un bătrân ce-şi „are casa ∕ jos, sub pământ, în temelie”, „nu se mai poate măcina nimic” căci a putrezit de mult timp chiar şi piatra ei rotundă (Elegie), iar barca neagră şi veche din lemn scump altădată, acum e roasă, cu broaşte şi liane, trasă la mal încât „Neantul se vede ∕ Cu colţi de duhoare”. Se vorbeşte de sentimentul straniu în faţa necunoscutului, de rătăcire şi teamă: „Am intrat în codrii unei limbi străine ∕ Niciun copac şi sunet nu-mi pare cunoscut” (Limbă străină). Realitatea e marcată de efortul zadarnic al lui Sisif care, coborând „pe căi ocolite, insolit”, „atent pe brânci ∕ înnăduşit” vede zăcând „în valea mută” acea „dihanie nocturnă-bolovanul” (Sisif). Totuşi, ea cunoaşte şi ipostaza broaştei ţestoase, cu eforturile ei îndărătnice, ieşind biruitoare din toate, simbol al perseverenţei.

Cu volumul următor, Infernul discutabil (1966), Ioan Alexandru amplifica scenariul liric din Viaţa deocamdată, fiind sensibil la degradarea realului, la diform, la brutalitatea şi asperitatea materiei, la discordia elementelor, la urât şi disoluţie. Ritmul muncii nu imprimă niciun idilism satului ardelenesc. Dimpotrivă, la amiază femeile pregătesc mâncarea pe care „o fierb cu plămânii şi o-năcresc cu sudoare”, pe turnuri se văd ciorile oprite din zbor, ulii pândesc puii cloştelor, materia intră în putrezire încât „caii fac viermi în bălegar ∕ şi trebuie să-i scoată bărbaţii ∕ cu pumnul suflecat” (Iulie). Lanurile de grâu nu au nimic maiestuos, fiind apărate de sperietori stranii, dizgraţios alcătuite, făcute „împotriva foamei zburătoarelor”, dovedindu-şi în cele din urmă inutilitatea (Ciuhele). Acest univers arată multe semne ale disoluţiei, degradării şi părăsirii. Fântâna din Zi şi noapte, e aflată într-un loc unde „Nimeni n-a călcat vreodată pe acolo”, iar rugina „începe a se depune ∕ pe apele acestea întunecate şi reci ∕ ca însăşi neputinţa lumii”. Cimitirul e adăpat cu răcoarea aripilor îngerilor, „turme de capre îl aiurează, turme de porci îl prostesc”, iar „fântânile ţiuie de singurătate” (Aici).

Există grozăvii nemaivăzute: în lac broaştele toamna „s-au copt acolo dedesubt ∕ şi le soarbe răguşeala pământului” (Broaştele), în adâncurile pământului „fierbe zeama de cucută ”, iar „Femeia-n somn ∕ toarnă otravă în urechile poruncii”. Este o lume à rebours unde „Orfeu întoarnă capul să scape de Euridice ∕ Zeus refuzând sexul-naşte singur (...) ∕ fluturii albi se încrucizează cu omida” (Platou). Se vorbeşte şi de locul ce ascunde „tiparul erorii”, ignorat însă, căci „cine are ochi de văzut” (Locul faptei), de efortul uman în căutarea raţiunii.

După etapa expresionistă în care teritoriul liric era spaţiul tra­di­ţional al lumii rurale, îndeosebi transilvane, s-a putut vedea un Ioan Alexandru abordând ştiuta lirică de reflecţie existenţialistă, înalt spiritualizată, cu simboluri biblice şi sugestii din Rilke şi Heidegger, prin volumul Vămile Pustiei în care unii au identificat cea mai însemnată înfăptuire a poetului. Pustia, cu multiple aluzii, definită în Ce este pustia? ca „pergament ceresc ∕ Întins între Izvor şi Mare”, a putut fi văzută ca „spaţiul neantizării fiinţei (al « pustiirii »), egală cu un proces de esenţializare, de recuperare a esenţei” (Ion Pop), iar îmbarcarea ritualică pe corabia menită a o traversa ar fi tocmai călătoria simbolică a spiritului spre spaţiul esenţelor şi în căutarea propriei identităţi. Eugen Simion observă în studiul introductiv că „Pustia este spaţiul poetic imaginar din această fază de trecere (întoarcere spre origini, spre ceea ce este esenţial şi primordial în existenţă): de la apocalipsa modernă spre temeliile spirituale ale universului şi, în chip fatal, ale existenţei omului”.

După Vămile Pustiei, Ioan Alexandru relua din acest volum simboluri augmentându-le în Imnele bucuriei (1973) cu intenţia construirii unei mitologii autohtone, cea a Daciei, cu figura faimoasă a lui Orfeu ca punct al începuturilor, remarcabilă prin vizionarismul imaginilor. El va scrie apoi cinci volume de Imne dedicate provinciilor româneşti şi un altul, Imnele Iubirii (1983). Imnele, care ocupă peste o mie de pagini din primul volum al ediţiei şi vreo 1100 din al doilea, sunt apoteozări ale firii lucrurilor, iar aceasta înseamnă, cum spune Al. Ruja într-un studiu din Ipostaze critice (2001) „apropiere de tiparele existenţiale, de mume, de esenţele mereu dăinuitoare în Pa­trie”. În spiritul lui Pindar şi imnologiei bizantine a lui Roman Melodul la care se adăugau sugestii din Heidegger şi Hölderlin, autor şi el de Imnuri şi Ode, Ioan Alexandru evoca Patria pentru altitudinea şi permanenţa emblemelor spiritualităţii româneşti, Istoria fiind un teritoriu însemnat al acesteia. Aceste apoteozări filtrează şi atitudini ale lui Eminescu în privinţa istoriei româneşti, ale Şcolii Ardelene în misionarismul ei, precum şi ale lui O. Goga şi Cotruş. Imnele cuprind un domeniu larg, de la realităţi ale Patriei precum lumina, cerul, pământul, stejarul, teiul, pelicanul ş.a. la figuri emblematice ale istoriei naţionale, personaje anonime din lumea satului (Lelea Anica, Lelea Teodosia, Ionul Danii), locuri simbolice ale istoriei şi culturii noastre etc. Această vastă construcţie în care poetul a crezut sincer are ca fundament credinţa că poetul este un nou întemeietor de lume, pentru că el numeşte lucrurile prin logos, destinându-le cunoaşterii tuturor. De aceea, Al. Ruja observa că,,Poetul rămâne un sacerdot al cuvintelor, acestea sunt sanctificate datorită valorii lor demiurgice, de a recrea în spaţiul Patriei valorile ei de nemurire”.

Imnele au fost văzute de unii ca fiind partea cea mai caducă şi inactuală a poeziei lui Ioan Alexandru din cauza chtonismului, religiosului şi spiritului istoriei naţionale, teme opuse modernităţii. Eugen Simion încearcă să răspundă la acest sensibil aspect spunând în esenţă că modernitatea nu depinde de temă, ci de modul ei de tratare, antimodernii putând fi şi ei moderni. Nu tradiţionalismul şi apartenenţa poemului la sensibilitatea istoriei romantismului ar fi după critic inconvenientul, ci „caracterul lui vehement discursiv, retorica învolburată şi repetitivă, adiţiunea mecanică de fraze sfătoase şi de viziuni (să le spunem astfel grele, apăsătoare sau, dimpotrivă, luminoase, previzibile, demonstrative şi unele şi altele”. Se evaporează din ele expresivitatea lirică, muzica ideilor, graţia versurilor”. Totuşi, alături de aceste poeme discursive, ori „previzibile, demonstrative” ar exista în Imne un lirism durabil, aflat în „micile poeme elegiace, sentimentale, autoportrete, evocări, peisaje – ca stări de suflet –, în fine, delicate poeme muzicale, iscusit desenate” care ar fi „strofe vaporoase, scrise parcă în pauza dintre două imne profetice, menite să cutremure pilonii lumii corupte de păcat”. Ediţia critică integrală a lui Alexandru Ruja oferă prilejul revizitării fără prejudecăţi a tuturor Imnelor lui Ioan Alexandru, ca şi a întregii sale poezii, iar această revizitare merită cu prisosinţă.

NOTĂ:

* Ioan Alexandru, Opere, I - II. Text ales şi stabilit, note, comentarii, variante, cronologie şi indici de Alexandru Ruja. Introducere de Eugen Simion, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015