RESTITUIRI

Horia Truţă

Osânda şi moartea violentă a lui Horia, Cloşca şi Crişan
(O evocare)

La 14 decembrie 1 784, Revoluţiunea a încetat, iar doi dintre căpitani, Horia şi Cloşca s-au retras nu departe de Someş, în pădurea Scorojetului din munţii cei mari ai Albacului. Nefericiţii fugari căutaţi acum pentru tâlhărie, şi-au durat pentru moment, în plină iarnă, o colibă din crengi şi pământ. Se apropia Crăciunul. Nu bănuiau că la Arada chiar pe vremea Liturghiei Naşterii Mântuitorului, şapte gornici aleşi de pădurarul Melzer, după o scurtă examinare a planului, au plecat în căutarea lor. Uitând de înfricoşatul jurământ de credinţă, depus în faţa lui Crişan şi a mulţimii adunate la Pârâul Turcului, s-au pus în slujba duşmanului. Cu de la sine putere s-au slobozit de vorbele spuse cu mâna pe Sfânta Scriptură, gest care trebuia, aşa cum suna textul, „să le lege limba şi fapta nelegiuită, oriunde domnea puterea lui Dumnezeu cel în trei feţe, prea sfânt şi drept, sub ceriul senin, în tunete, în fulgere, în ploaie, în neauă şi în grindină”. Nu s-au temut că trădând, pedeapsa blestemului se năpustea pentru totdeauna nu doar asupra lor, ci şi asupra fiilor, nepoţilor şi urmaşilor acestora, care vor fi lipsiţi pentru totdeauna de scumpul sânge al lui Cristos. Au ignorat că lepra, ameţeala, abcesele, piatra şi toate durerile boalelor cele crunte îi va cuprinde pe toţi şi că în veci de veci nu vor avea parte de lucruri bune nici în viaţa asta, nici în cealaltă. Nu vor vedea Ierusalimul ceresc, iar sufletele lor vor fi chinuite de toată Gheena. Convinşi că vor fi plătiţi împărăteşte, aşa cum li s-a promis îndeplineau acum perfidul plan al vice-colonelului imperial Kray ca „cioara să scoată ochi ciorii” şi s-au pus în ascultarea poterei de sub comanda tinerilor ofiţeri Vajda şi Jeney. Cu gândul la bani, două zile întregi scotociră codri pe poteci ascunse, puţin umblate, dar de ei ştiute. Armata le urma paşii de la distanţă, aşteptând semnalul convenit. Norocul le-a surâs în dimineaţa celei de a treia zi. Mergând pe nişte urme lăsate în zăpada proaspătă a nopţii, l-au găsit pe Cristea Nicula, unul din păzitorii lui Horia. Prin silă acesta i-a îndrumat spre ascunzătoarea căpitanilor care şedeau sub un brad găunos, lângă focul mocnit. Acolo, Ştefan Trifu şi Nuţu Mătieş, cu ajutorul celorlaţi gornici i-au prins şi i-au dus legaţi mai întâi la Abrud, iar de acolo, chiar a doua zi după Anul Nou, în închisoarea din Alba Iulia unde au fost depuşi în fiare. Tot în acele zile, pentru nişte vorbe de ocară strigate în Abrud la adresa nemeşilor a fost arestat şi popa Crişănuţu.

Ziarele au anunţat evenimentul însoţind scrisul cu ilustraţii fante­ziste. Deşi nimeni nu i-a văzut şi nu ştiau cum arată la faţă, portretele lor nu lipseau din pagini. Unele gazete scriau că pe drum, lui Horia i s-a aşezat pe cap o cunună din nuiele de forma unei roate, altele susţineau că încoronarea s-a făcut cu un comănac din hârtie pictată cu furcile şi roata. Erau şi dintre acelea care susţineau că totul este o minciună, inclusiv prinderea lor, că oricum pe capii revoluţiunii nu-i cunoştea nimeni şi în locul lor putea fi oricine. Şi fiindcă poporul de pe lângă Mureş, continua să se îndoiască de prinderea lor, la o lună de la încarcerarea în Alba Iulia, în 5 februarie, Horia şi Cloşca, însoţiţi de o escortă puternică, au fost transportaţi şi expuşi public, timp de două săptămâni, prin Vinţul de Jos, Şibot, Binţinţi, Orăştie, Deva, Şoimoş, Bobâlna, Geoagiu, Inuri, Vulper.

Cel de al treilea căpitan, George Crişan din Cărpiniş a fost prins la o lună după Anul Nou, în 30 ianuarie, tot prin trădare. Îmbrăcat în haine zdrenţăroase de cerşetor, Crişan rătăcea prin munţi dintr-un sat în altul, cu armata pe urma lui. O ceată de nouă ţărani din Şaza Lupşa, instigaţi de Popa Moise (Chiorul) l-au dibuit şi capturat într-o casă din Mogoşu. A fost escortat la Alba Iulia de 50 soldaţi şi 10 husari comandaţi de locotenentul Neustadter.

Interogatoriul celor trei fruntaşi ai Revoluţiei, făptuit de comisia aulică reprezentată prin contele Antoniu Jankovits, a început la 26 ia­nuarie şi s-a încheiat după o lună. În acest timp ura şi pofta de răzbunare a nemeşilor creştea de la o zi la alta. Comitele Albei, baronul Kemeny, nu a întârziat să-i ceară stăpânirii pe căpitani, pentru ai pedepsi el, apoi Mihai Bruckenthal guvernatorul Transilvaniei, avea pretenţia să fie el însuşi judecător. După ei, cruzimea justiţiei nici nu era deajuns pentru a pedepsi asemenea ticăloşi, indivizi josnici care precum animalele erau lipsiţi de virtuţi, adevărate capete criminale, iar împăratul şi nemeşii trebuiau să-şi recâştige gloria şi demnitatea măcinate de re­voluţie. Atâta pradă, flăcări şi ruină n-a făcut vreodată în Transilvania nici în vechime Turcu sau Tătaru, iar nu acum când ţara era mai puternică, mai bună şi înţeleaptă. Se mai spunea că acuzaţii erau deja constataţi drept aprinzători evidenţi, omorâtori cruzi, jefuitori de case, rebeli, tulburători ai ordinei publice şi multe altele, iar paloşul era prea blând pentru ei. Chiar şi la Deva execuţia cu pierderea capului prin sabie, a peste cincizeci ţărani prizonieri s-a făcut pripit, prizonierii fiind demni de o pedeapsă mult mai severă. Ce mai conta că acolo, fără să mai cerceteze cazul, au tăiat capul lui Şandru Murariu din Şibot, doar pentru că fiind curios, privea la un foc mare care cuprinse conacul din Binţinţi. Tot aşa, băieşul Antoniu Schreiber din Viţelu a fost exe­cutat deoarece armata aflase asupra lui două lămâi, ce le primise de la un român care prădase o florărie.

Mai înfiorătoare a fost sentinţa dată de Andrei Forray, vicecomitele Aradului care după executarea a patruzeci persoane prin tragere în ţeapă, frângere pe roată, tăierea mâinilor şi a capului, ardere şi ridicare în furci, a continuat persecuţia prin bătaie crâncenă a tuturor locuitorilor din sate, ce le cădea în cale: bărbaţi, femei, copii, vinovaţi şi nevinovaţi, condamnându-i la un număr nefixat de bastoane, bice şi vergi.

Ura nobililor era mai mare decât vina, iar pedeapsa trebuia să depăşească îndoit fapta. Se temeau că judecătorul nu va lovi din plin, asemenea divinului care nemilos stârpeşte păcatul. Se ştia doar, că uciderile prin tortură, cunoscute din strămoşi erau spectacole de învăţături morale, iar poporul trebuia să le păstreze vie amintirea. De aceea tâlharii urmau să-şi sfârşească viaţa în pedepse dureroase, scormonite de mintea bolnavă a unor gealaţi, suferinţe pregătite cu migală şi aplicate treptat. Caznele la care erau supuşi lotri erau înfiorătoare. Despuiaţi de haine bieţii îndurau dureri pe care iadul încă nu le inventase. Osândiţii vedeau cu spaimă, vatra focului mocnit împodobit cu fiarele supliciului, aranjate ca într-o fierărie: ciocane de dife­rite mărimi, cleşti, ţepuşe, curele, cuţite, roţi, pietre şi altele, al căror rost nu era cunoscut decât de cei iniţiaţi. La sosirea condamnaţilor mulţimea se agita zgomotos, cu strigăte moralizatoare care treptat se transforma într-un vacarm asurzitor. Curând însă, vaietele puternice, articulate la început, ieşite din trupurile vlăguite şi murdare ale osândiţilor, acopereau murmurul asistenţei. Pe măsură ce gealatul lucra, ele se transformau în gemete, din care nu se mai desluşea, decât teribila dorinţă de a se sfârşi totul. Aerul prăfos, îmbibat de sudoare şi sânge, se lăsa greu peste mulţimea încremenită de spectacol: ţâţe arse şi trase, mâini tăiate, picioare zdrobite cu roata, obraze însemnate cu fierul înroşit, piepturi turtite, fâşii din piele smucite de pe umeri în jos, spre şale, răni însângerate stropite cu var nestins, sau fiare înroşite, unghii smulse. Vara, roiuri de muşte nerăbdătoare la ospăţ se agitau în mişcarea lor dezordonată. Cu trupurile înţepate, arse şi zdrobite, oamenii aflaţi în ceasul morţii, cereau iertare pentru lucrurile săvârşite şi pentru cele pe care nici nu şi le-au imaginat. În timp ce, cu ultime eforturi le strigau celor care le priveau agonia să fie oameni cu frică de Dumnezeu şi Împărat, să nu facă pe lumea asta decât fapte bune, călăul le curma vorba, luându-le viaţa cu o lovitură scurtă în piept. Animale pripăşite prin preajmă, nerăbdătoare de ospăţ lingeau petele roşii, în timp ce lumea se retrăgea îngrozită iar călăul şi ajutoarele sale se ocupau de resturile sângerânde, ciopârţându-le pentru a fi înfipte în ţepuşe înalte sau roţi de car şi puse la vedere, după care ştergându-şi şi orânduind-şi fiarele, aşteptau plata.

Cei bătrâni vorbeau că la Offenbaia, lângă Cluj pentru că a violat o femeie de şaptezeci de ani, un criminal a fost dezbrăcat şi biciuit, iar atunci când în rănile ce şiroiau cu sânge, călăul a înfipt fiare înroşite în foc, acesta a scos nişte urlete de neînchipuit. Mai departe i-au fost tăiate mâinile şi i s-a smuls cu un cleşte o bucată din şold. În sfârşit a fost decapitat şi după ce i-au bătut un ţăruş în corp, cadavrul a fost aruncat într-o groapă de curând săpată şi aşternută cu var. La spectacol asistau băieţi, fete şi o mulţime de oameni maturi, găsind în aceste cazne dreapta judecată, luînd aminte la un asemenea exemplu. Se mai zicea, că străbunii nobililor, cunoscând natura acestei plebe, au judecat drept, că numai prin pedepsele cele mai severe o pot aduce la ascultare. Mai ştiau că ginta românilor este ingenioasă în a inventa mişelii spre frauda legii iar pentru ca să scape nepedepsiţi, nimic nu le plăcea mai bine să zică, decât că delictul l-a făptuit mulţimea. Mai ştiau că puterea românilor e perversă, iar principiile religiei creştine n-aveau cum să le cunoască, dacă nici popii lor nu le ştiau, încrezându-se mai mult în superstiţii şi obiceiuri păgâne. Cei mai mulţi locuiau singuratici, împrăştiaţi prin munţi şi toată economia lor, era cea din jurul casei. Dintre toţi, cei din comitatul Zărandului, unde domnea Horia cu tâlharii săi, erau cei mai sălbatici. Prin felul lor, aşa s-au separat de Transilvania, încât nimeni şi nici o administraţie nu putea străbate acolo. Pentru faptele lor netrebnice, nici moartea nu-i înspăimânta, cu atât mai puţin închisoarea sau alte pedepse mai uşoare. De aceea ei, înainte de a fi omorâţi, trebuiau să fie supuşi caznelor celor mai grele şi asemenea lor să fie pedepsiţi în mod exemplar preoţii, precum primarii şi juraţii lor, care sub pretextul religiei i-au învăţat că trebuie să-i piardă şi să-i extermine pe unguri. Mai ziceau, că nici dacă s-ar concentra rigoarea tuturor legilor criminale din imperiu, nu ar fi de ajuns pentru a-i pedepsi pe români aşa cum merită. Doar cu astfel de metode e posibil ca în patria iubită să fie găsită cea mai dulce pace şi nicidecum să-i mai treacă cuiva prin minte ca în Transilvania s-ar putea ca nobilii să se teamă de supuşii ei.

La mijlocul lui februarie, sinuciderea violentă a lui Crişan i-a mâniat şi mai mult pe nemeşii însetaţi de răzbunare. Ca să poată muri, acesta a scos zelos o piatră din zidul celulei, a legat-o de nojiţa opincii şi atâta a sucit-o până ce singur şi-a împiedecat respirarea, apoi s-a culcat pe piatră cu faţa la pământ ca să nu i se desfacă legătura. Găsindu-l vinovat de rebeliune, la 14 februarie, contele Iankovits a pronunţat sentinţa asupra cadavrului ordonând ca leşul întărit de ger să fie târât la locul tradiţional de supliciu şi acolo, gâdele să-i taie capul şi să-i despice corpul în patru bucăţi. Resturile sângerânde au fost duse de furgoanele armatei şi ridicate în câte o ţeapă şi pe roţi, îngrozindu-i pe consătenii din Cărpiniş, pe moţii din Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni.

Pe timpul procesului, împăratul Iosif al II-lea a decis să-i răs­plătească printr-o premiere festivă, pe cei care au liniştit rebeliunea. Pentru aceasta, la 5 februarie 1785, zi de târg săptămânal, în piaţa din Zlatna a fost instalat un pavilion de artilerie, tapetat în interior, împodobit cu ramuri de brad şi portretul împăratului Iosif al II-lea. Pe o masă acoperită cu covoare, au fost aşezaţi în trei farfurii de argint, banii, diplomele şi medaliile oferte ca recompensă pentru prinderea capilor răsculaţilor. Începând cu ora nouă dimineaţa, ţăranii înşiruiţi în piaţă, au putut intra în cort, păşind prin faţa premiilor pentru a le privi şi asculta poveţele unor funcţionari imperiali care le vorbea limba română. Alături a fost instalat un cor de muzicanţi cu ţambale şi trâmbiţe. După cuvinte de dojană şi ameninţări, au fost citaţi cei premiaţi şi în salvele tunurilor li s-au atârnat medaliile în piept, cu menţiunea că sunt din aur şi de valoare nepreţuită. După acest ceremonial, la vederea publicului, fiecăruia din cei distinşi li s-au numărat banii din farfurii, în timp ce clopotele sunau în biserică. Acolo, preoţii şi protopopii împreună cu poporul, reprezentanţii fiscali şi armata, înălţau rugăciuni pentru sănătatea Înălţatului Împărat, aducând mulţumiri pentru bunătatea sa neţărmurită. Primul a fost chemat Iosif Adamovici, protopopul din Abrud, apoi pe rând au păşit în cort ceilalţi premiaţi, la înfăţişarea fiecăruia sunând ţimbalele şi trompetele. A urmat un zgomotos Vivat Josephus Secundus, rămânând toţi mişcaţi de recunoştinţă şi respect omagial. Dar recompensele nu s-au oprit aici. Vicecolonelul Kray a fost înaintat la gradul de colonel, locotenentul Vajda a ajuns căpitan, iar Ioan Petrovici, episcopul Aradului a primit 800 fl. Tot atunci, comuna Ţebea, singura din tot Zărandul, care nu a luat parte la revoluţie, a fost scutită pe timp de un an de impozite, preotului Ioan Mariş, fiindu-i dată o medalie de aur şi un adaus de 200 fl. la salar.

La 26 februarie, pe faţada clădirii corpului de gardă din Cetatea Alba Iulia, contele Iankovits, a afişat sentinţa de condamnare la moar­te a lui Horia şi Cloşca, ca tulburători prea îndrăzneţi ai liniştei şi siguranţei publice, agitatori, amăgitori, căpitani ai omorurilor şi aprinderilor scelerate, ei înşişi comiţând tâlhării şi prădări violente. Pentru crimele enumerate, urma să fie duşi la locul tradiţional de suplicii şi acolo să li se frângă cu roata toate membrele corpului, pentru ca în felul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte.

Sentinţa a fost îndeplinită în ultima zi a lui Făurar luni, 28 februa­rie 1785, pe platoul numit La Furci, din oraş, în faţa a peste 6000 de spectatori, militari, nobili din comitat şi ţărani anume aduşi din sute de sate pentru a vedea şi lua aminte cum se pedepsesc nişte tâlhari. Primii doi conducători ai ţăranilor răsculaţi odată cu toamna lui 1784, au fost aduşi asemenea marilor ticăloşi, legaţi, fiecare în câte o căruţă. Tristul convoi a oprit lângă eşafod, în careul format de armată. Alături de ei înainta cu puteri depline, trufaşă şi de neînvins, chiar moartea întruchipată de călăii aduşi special. Nicolae Raţu preotul din Maieru, care i-a însoţit până la locul supliciului, le-a luat în scris ultima lor dorinţă, testament scris în limba română şi înaintat contelui Iankovits. Horia şi-a început declaraţia zicând că pe oamenii care l-au prins: Matieşu Nuţu, Matica Onu, fratele său Gheorghe, Trifu Ştefan, cei doi feciori a lui Andrei Neagu, pe Simion şi fratele său, îi iartă cu toată inima. A mai fost notată lista şi destinaţia bunurilor personale, datoriile, sumele lăsate pentru pomenire, alte rânduieli şi porunci pentru familie. Cloşca, a amintit moşiile zălogite, banii şi produsele date cu împrumut, bruma de avere lăsată moştenire.

Primul a fost urcat la execuţie, Cloşca. Despuiat brutal de şuba murdară a fost întins şi legat în belciugele podelei. Scândurile înnegrite de vreme, erau reci, acoperite cu o pojghiţă subţire de gheaţă. Sub privirea lui Horia, ferecat şi ţinut în picioare, pe măsură ce gea­latul lucra, frângându-i oasele cu o roată grea, vaietele puternice la început, s-au transformat în gemete, care ieşeau tot mai slab din trupul vlăguit şi mânjit cu sânge. Peste douăzeci de lovituri i-au dat până şi-a sfârşit viaţa. În tot acest timp părintele Nicolae Raţu, l-a ţinut pe Horia pe după cap, alinându-l cu vorbe de încurajare. Acesta a înfruntat moar­tea cu fermitate. Asupra lui erau aţintite privirile tuturor. Încins cu lanţuri, nu a cerut graţia împăratului şi nu a dat semne de spaimă în faţa ororilor despotismului. După prima izbitură în glezna piciorului drept, a vrut să spună ceva, dar călăul i-a curmat vorba, luîndu-i viaţa cu o lovitură scurtă în piept. În acel moment popa Nicolae Raţu, care până atunci s-a ţinut tare nu a mai rezistat tensiunilor momentului şi a leşinat fiind ridicat de câţiva enoriaşi şi dus acasă cu carul.

Sentinţa trebuia însă dusă până la capăt, aşa cum a fost formulată de instanţă. Le-au fost tăiate mai întâi capetele, iar trupurile zdrobite au fost despicate, în patru bucăţi şi aruncate în corfe de cai, pentru a fi duse şi aşezate la răscruce de drumuri, în locurile cele mai umblate. Inimile şi intestinele urmau să se îngroape la locul supliciului.

Seria condamnărilor nu s-a încheiat cu această execuţie. În aceeaşi zi, lângă podul ce ducea spre poarta Cetăţii din Arad, au fost omorâţi alţi rebeli. Ultimul a urcat pe platou, Petre Beciu, conducătorul răsculaţilor de pe Criş, ingeniosul capturator al subprefectului Andrei Forray, de la conacul din Săvârşin. Alţi prizonieri au fost predaţi şi judecaţi de comitatele Arad, Alba, Cluj şi Hunedoara.

În 15 octombrie 1922, eşafodul celor zdrobiţi cu roata, a devenit altarul încoronării, iar Ferdinand I, cel dintâi rege al României În­tregite, le-a proslăvit martiriul. Crima lor a fost cea a libertăţii, iar pedeapsa lor o mare nedreptate. Cruzimea nobililor a fost mult prea mare. Înăbuşind revoluţia, ei au vărsat mult mai mult sânge decât ţăranii răsculaţi.

Mai târziu, în 1937, pe un obelisc, prin care urmaşii iobagilor din 1784 cinsteau memoria înaintaşilor, avea să apară inscripţia: Smerită închinare lui Horia, Cloşca şi Crişan.