RESTITUIRI

Iulian Negrilă

Liviu Rebreanu – metafora luminii

„Şi Dumnezeu zise: «Să se facă lumină; şi fu lumină. Şi văzu Dumnezeu lumina, că bună este; şi Dumnezeu numi lumina, ziuă; şi întunericul îl numi noapte. Aşa fu seară şi fu dimineaţă – ziua întâi!»” (Geneza I, 1 – 5)

Ipostaza negativă a realităţii şi egoismul absolut le reprezintă întunericul, în timp ce lumina este un ocean de iubire, altruism la cote absolute. Lumina a res­pectat hotărârea biblică a creaturii sale şi s-a retras în afara ei, apărând întunericul, care a devenit realitate. Prin negarea luminii s-a plăsmuit întunericul.

Toate existenţele sunt creaţii ale luminii care străbate şi umple fiecare lucru. Întunericul există doar prin nega­rea luminii. El nu poate exista fără lumină, pentru că doar lumina fiinţează prin sine însăşi.

Dualitatea lumină – întuneric, reprezintă viaţa şi moar­tea. Lumina umple de viaţă, de pace, de bucurie, de cunoaştere, în timp ce întunericul e domeniul diavolului; el mimează actul creator al lui Dumnezeu, în sens contrar. Negând creaţia şi întreaga lumină, diavolul a confecţionat o realitate din nefiinţă, a creat moartea, întunericul.

Cele două concepte se găsesc permanent în jurul nostru, viaţa pendulând între lumină şi întuneric. Pe de o parte lumina umple de viaţă, de pace, de bucurie şi cunoaştere, pe de alta, întunericul este simbolul morţii şi al păcatului întronat prin Lucifer, marele răzvrătit, iniţiatorul şi promotorul răului.

Contrapunerea lumină – întuneric se găseşte reflectată în opere lite­rare remarcabile. Un important scriitor român care foloseşte cu succes acest mecanism este Liviu Rebreanu. Întregul său roman Pădurea spânzuraţilor (1922) are ca lait-motiv lumina şi, fireşte, opusul ei, întunericul, cu diferitele lor nuanţe.

„Sub cerul cenuşiu de toamnă” – îşi începe autorul romanul, se întindea „braţul cu ştreangul” spre „câmpia neagră”,... „arbori arămii” şi neobişnuinţa „să spânzure oameni aşa, aproape de întuneric”. În acest peisaj sumbru sunt văzute „crucile albe”.

Se pregătea executarea prin spânzurătoare a locotenentului ceh Svoboda. Priveliştea alternativă lumină-întuneric se mută din exte­rior, în interiorul fiinţei umane, romancierul dovedind reale posibilităţi de analist psihologic: „...flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă”.

Metafora luminii se relevează în diverse ocazii, de la starea vremii, înfăţişarea împrejurimilor şi până la interiorul sufletului personajelor. Savoboda se pregătea de execuţie: „...lăsa gâtul alb, subţire şi lung... Apoi, cu o „licărire de bucurie..., cu privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată” – toate parcă vesteau o mare izbândă.

Scena execuţiei comportă o gamă mare de metafore ale luminii; „În ochi lucirea stranie, arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă... privirea îşi păstra lucirea însufleţită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece...”

O dată cu moartea soldatului: „Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot mai grăbite”. Natura era în consonanţă cu starea sufletească a celor prezenţi la acţiune.

Mai sugestivă este metafora care încheie primul capitol al romanului: „Pe câmp... siluete negre se mişcau de ici-colo... Numai spânzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar... Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ!”... Repetiţia aceasta fixează sugestiv biruinţa morţii, negarea luminii, deşi întunericul nu poate exista fără lumină, care fiinţează prin sine însăşi.

Pe măsură ce dramatismul faptelor creşte, scriitorul are posibilitatea să folosească alternanţa lumină – întuneric cu numeroasele sale semnificaţii: „Întunericul zugruma satul... Casele negre străjuiau sperioase uliţa...” În acelaşi timp, „...câte-un ochi de lumină galbenă, plăpândă... şi întunericul umed înecăcios îi strângea în cleşte inima...”

Într-un moment neaşteptat, aproape surprinzător se iveşte o casă „...cu ferestrele luminate” – semn de ivire a vieţii în acea atmosferă de război – „ardea lampa cu flacăra gâtuită, în timp ce ochii ofiţerului rămăseseră pironiţi „în tavanul cu grinzi negre şi crăpate”.

Obsesiile culminează cu imaginea lui „Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi, în acelaşi timp, mângâietoare, ca o sărutare de mamă...”, care-i apăru în timpul rugăciunii când cerul se deschise în faţa lui Bologa.

Credinţa din sufletul lui îi lumina faţa şi la douăzeci de ani era „înăltuţ, foarte zvelt, ca o frunte albă foarte frământată...”. O dată cu plecarea pe front a lui Bologa, acesta a afirmat că „nu mai crede în Dumnezeu”, în timp ce mamă-sa îi scrie ca Dumnezeu „...să-ţi lumineze sufletul şi cărările vieţii...”. Dar, sufletul său se întuneca constant.

La un moment dat, intervine în discuţie problema reflectorului. Reflecţia adâncă a lui Bologa încearcă să lămurească lucrurile:

– „Lumina! suspină Bologa. Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina... Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi fost în stare s-o înăbuşe...”

Ochii spânzuraţilor „străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie”. Moartea strălucea în ochii spânzuraţilor, apoi devenea întuneric.

Reflectorul rusesc lumina cu intermitenţe. Îl veghea din observatorul tranşeelor şi se gândea că dacă l-ar doborî, generalul Karg i-ar aduce mântuirea.

Alternarea lumină – întuneric este un moment important care are nebănuite semnificaţii, pentru că „...razele muriră şi ochii lui Bologa se umplură de întuneric”. Bologa era înfăşurat în întuneric şi tăcere „... în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o aşteptare fără scop. În fundul sufletului însă simţea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare...”.

Reflectorul fusese nimicit. Bologa urma să lupte pe frontul românesc şi se hotărăşte să dezerteze. Între timp e rănit.

La reîntoarcerea din concediul medical fu numit la Curtea Marţială.

Bologa încercă să dezerteze, dar fu descoperit de locotenentul Varga. În acel moment, „o fâşie de lumină muri în potopul de întune­ric...”.

Bologa reflecta: „Frumoasă vreme, aşa-i?...”

Edificator este tabloul final când „făcliile nu mai fâlfâiau aşa de sfâşietor. Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ce atârna de sus… Detaşarea treptată de lumea aceasta devine totală abia în clipa când pământul s-a smuls de sub picioare şi… se lasă îmbăiat şi luminat de strălucirea cerescă!”