logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Radu Ciobanu

 

 

 

Sub semnul seninătăţii

 

logoDestinul literar al doamnei Dana Konya-Petrişor suportă – mutatis mutandis – o asemănare cu cel al Ninei Berberova: debut în exil şi la o vârstă venerabilă. Dar nu numai atât. Cărţile d-sale au prilejuit cititorului avizat aceeaşi revelaţie eruptivă a unui talent surprinzător, constând într-un melanj genuin de forţă narativă, cu predilecţie evocatoare, apetit pentru comentariu şi autoreflexivitate şi o pregnanţă stilistică foarte personalizată, lipsită de „fasoane”, colocvială şi totuşi de o eleganţă reconfortantă azi, când noţiunea de demnitate a stilului e împinsă în derizoriu. Ultimă descendentă a ilustrei familii Negruzzi – d-sa o numeşte „trib” – a avut de suportat, implicată direct, toate mizeriile şi barbariile regimului bolşevic în variantă românească, inclusiv consecinţele unei origini atât de „nesănătoase”. Şcoala a apucat s-o înceapă la Şcoala de fete „Sfântul Iosif”, şcoală de maici, germană. „Atmosfera în şcoala aceea – povesteşte memorialista de azi – era departe de a fi fost una monastică. Măicuţele, fie ele tinere sau bătrâne, erau de o veselie deosebită. Niciodată în viaţă nu am mai aflat vreun mediu înconjurător încărcat de atâta bucurie de viaţă. Femeile acelea îmbrăcate în negru, cu vălurile lor cernite, erau mai voioase decât noi, copiii, şi ne antrenau şi pe noi în această atmosferă de râsete şi cântece.” Dincolo de înzestrările sale native, de un optimism ireprimabil, atmosfera aceasta stă fără îndoială şi ea la originea seninătăţii şi surâsului aproape perpetuu care luminează paginile acestei scriitoare târzii. Un rol decisiv l-a avut, desigur, şi educaţia, cei şapte ani de acasă, căci, spune d-sa „Până în ziua de azi, mul­ţumesc părinţilor mei, acolo unde s-ar afla, pentru educaţia pe care mi-au dat-o. Pentru un copil sosit după doisprezece ani de aşteptare, născut într-o familie despre care se poate spune că era cel puţin înstărită, educaţia ar fi putut fi catastrofică.” Adică răzgâiată, precum a odraslelor parveniţilor de azi. A avut parte însă, din fericire, de o educaţie austeră atât din principiu, cât şi obligată de sărăcia tot mai multila­teral dezvoltată adusă de era comunistă. Retrospectiv, cu seninătatea-i constitutivă, d-sa vede şi avantajele unor astfel de împrejurări: „Tare bine mi-a prins această educaţie şi mai târziu, când a trebuit să mă mulţumesc cu puţinul pe care-l aveam.” O lungă perioadă apoi a fost nevoită să se adapteze la puţin, la greu, la urât, reuşind însă întotdeauna să se menţină la linia de plutire graţie unuia dintre sfaturile Tatălui: „Fata mea, să nu uiţi niciodată să le zâmbeşti oamenilor când spui un bună ziua, un mulţumesc sau orice alt cuvânt cuviincios. Şi nu uita, în general, că un zâmbet nu costă nimic, dar poate fi un dar pentru cineva.” Dar, în cel mai înalt grad, semnificativ pentru spiritul acestei cărţi, e însuşi motto-ul pe care autoarea l-a ales din Abbé Pierre (necunoscut nouă): „Un zâmbet costă mai puţin decât electricitatea, dar dă tot atâta lumină.”

Accesul la şcoli de elită fiindu-i interzis, a urmat o şcoală profesională de construcţii, a şi profesat apoi în domeniu, pentru ca târziu să se poată înscrie la Fa­cultatea de Filologie. Ar fi vrut la Drept, dar acolo erau încă în vigoare restricţiile pentru cei „nesănătoşi”. Iar când i s-a ivit ocazia prielnică, „a fugit” în Franţa. Unde a început de la zero o nouă etapă crâncenă de acomodare la alte realităţi, cu bucuria libertăţii, dar nu lipsită de pasagere deziluzii şi confruntări, cum nici de frumuseţea sobră a luptei oneste care-i îngăduie acum aceste rememorări desfăşurate sub semnul unei sapienţiale seninătăţi. Să mai adăugăm că, pe lângă studiile filologice, un rol de seamă în procesul enigmatic de formare a personalităţii sale artistice de azi, îl va fi avut şi un alt „amănunt”: după un, poate, prematur mariaj ratat, destinul Danei Konya a intrat mai târziu în fericită conjuncţie cu cel al altui greu încercat de nemerniciile comuniste, scriitorul Marcel Petrişor, devenind astfel doam­na Dana Konya-Petrişor.

Tot ceea ce am încercat să rezum până aici, pedestru şi reducţionist, doamna Dana Konya -Petrişor povesteşte năvalnic şi pasional în memorabilul volum De pe mal de Prut, pe malurile Senei *, carte pe care o prietenă a autoarei a numit-o „cu afecţiune” un Talmeş-balmeş. Şi chiar aşa este, dar farmecul ei rezidă tocmai în această lipsă de predictibilitate a naraţiunii, urmând traiectoria fluturelui, dintr-un nucleu narativ în altul, prin asociaţii de idei – care „sunt foar­te ciudate uneori” – reînvie o întreagă lume extraordinar de diversă ca tipologie şi apartenenţă socială sau etnică. Textul are aparenţa unui jurnal, dar însemnările sunt datate lunar. Ele încep în septembrie 2011 şi se încheie în octombrie 2014. Scriitorii consacraţi târziu în literatură – precum doctorul Axel Munthe, bunăoară – ţin îndeobşte să-şi ia ca măsură de precauţie asigurarea cititorului că nu sunt scriitori, contrazişi apoi prompt de realitatea propriilor scrieri, întru totul eclatante. Tot astfel ţine să ne asigure şi Dana Konya-Petrişor: „Ştiţi... nu sunt scriitor, sunt doar un om care a simţit nevoia de a descâlci un pic nebănuitele iţe ale memoriei.”

„Iţele memoriei” sunt într-adevăr cât se poate de sinuoase, impresie întreţinută de absenţa oricărei preocupări pentru o sistematizare cronologică, dar şi de interferenţa lor cu notaţii de jurnal care fixează prezentul. Astfel, o întâmplare prezentă – aşteptarea decolării într-un aeroport, de pildă – declanşează amintirea altei călătorii, când s-a întâmplat ceva ce duce acum la evocarea altui episod sau personalităţi, sau la o reflecţie apropo de... Începând cu prima pagină, se declanşează un efect de domino... literar de neoprit vreme de trei ani, până când, logica artistică a impus un punct final: „Sala de îmbarcare a aeroportului... care aeroport oare? Nici nu mai ştiu, Otopeni sau Roissy? Parcă m-aş trezi dimineaţa în pat... care pat? Cel de la Bucureşti sau cel de la Fontenay? Viaţă de nomad...” Şi câte nu se întâmplă într-o „viaţă de nomad”, evenimente vitale sau „păţanii” care-şi revelează doar în timp semnificaţiile şi se cer relatate, comentate. Definitorie pentru tipul de memorialistică al doamnei Dana Konya-Petrişor este că, deşi a trecut de nenumărate ori prin episoade indezirabile sau de-a dreptul horror, d-sa reţine cu predilecţie „clipa fermecată”, reflectând asupra rezonanţei morale pe care aceasta o poartă. D-sa este o moralistă senină, amărâtă sau luminoasă, după împrejurări, dar niciodată tentată de moralizarea tezistă, ticăită şi posacă: „Au existat figuri care au trecut meteoric prin viaţa mea, dar şi-au lăsat amprenta, fie chiar şi numai printr-o amintire frumoasă care se iveşte din când în când, dintr-un colţ de memorie, unde a zăcut ani sau chiar zeci de ani de zile. O imagine, un sunet, un parfum, orice madeleine de Proust pot să evoce, într-o străfulgerare, un lucru sau o clipă fermecată exact atunci când avem mai mare nevoie de aşa ceva.” Iar în ziua de azi, atât în contextul global, cât şi în climatul nebulos al patriei, unde revine ori de câte ori poate, oricum des, d-sa simte mereu „o mare nevoie de aşa ceva”. Aşa se face că, în faţa celor mai diverse agresiuni ale oamenilor sau ale vieţii pure şi simple, de la năvala în toiul nopţii a securiştilor care răstoarnă casa cu susul în jos şi în final pleacă cu cineva din familie, până la şirul de morminte care tot creşte în urmă, d-sa şi-a format un sistem propriu de apărare constând în retragerea în sine şi în recursul la amintirea clipelor luminoase şi a oamenilor stenici pe care i-a întâlnit pe „drumul haotic” al vieţii sale: „De fapt, cred că am marele noroc de a-mi aminti foarte rar şi numai în anumite ocazii [...] de lucrurile triste pe care le-am trăit [...] Cred că e una din sursele mele de infinit optimism şi nezdruncinată încredere în speţa umană.” Încredere care, în faţa realităţilor patriei natale, mai mult decât ale celei adoptive, stau uneori să se năruie. Sub acest aspect e absolut antologică relatarea întâlnirii cu Cioran şi concluzia ei: „Îmi amintesc unica mea întrevedere cu Emil Cioran. Recunosc că interesul pentru prietenul său Petre Ţuţea era profund şi sincer. Dar, după ce i-am dat toate detaliile despre acesta, au urmat două ore de monolog prin care cel mai mare stilist francez a încercat să mă convingă că orice s-ar întâmpla „la Roumanie est un pays foutu” (România este o ţară terminată). Mi-am promis solemn că n-am să mai repet niciodată experienţa şi nu l-am mai vizitat. Văzând ce se întâmplă acum în ţara noastră, ajung să-mi spun că bătrânul sceptic nu era chiar nebun...” (subl. RC). Teribilă concluzie. Cum de a ajuns la acest scepticism o fiinţă atât de optimistă şi încrezătoare în specia umană, ce a putut-o aduce aici? Au adus-o mentalitatea comunismului rezidual împerecheată grotesc cu cea a capita­lismului rapace şi consumerist, realitate tristă, dezesperantă, împotriva căreia doamna Dana Konya-Petrişor nu-şi poate reprima pornirea, altfel firească la orice om normal, de a deschide câteva fronturi polemice. Se intercalează astfel în fluxul narativ o seamă de veritabile mici eseuri suscitate de realităţile sulfuroase ale patriei române, pornind de la întrebări „de occidental tâmpit”, unele generice, cum ar fi „unde a dispărut umorul românilor?” sau „oare de ce a dispărut ceea ce altădată se numea eleganţă?”, până la profunde consternări punctuale, cum ar fi cea privind sistemul sanitar „conceput parcă pentru a rări rândurile oamenilor.” Un copios subiect de comentariu este mitocănia agresivă, ducând la o veritabilă şi savuroasă fiziologie a mitocanului, pe care spaţiul nu-mi îngăduie s-o reproduc, cu exemple concrete din sfera parveniţilor analfabeţi dar snobi, care-şi exhibă ostentativ opulenţa venind la teatru cu câte un SUV 4x4. Dacă aici se poate afla şi o sursă de amar amuzament, mini-eseul dedicat apărării limbii române nu e decât o sursă de tristeţe şi zadarnică revoltă: „Ieri, la Paris, am făcut cunoştinţă cu o persoană foarte civilizată şi chiar educată şi cultivată, sosită din ţară. Care nu mi-a fost uluirea când, înainte de a ne despărţi, m-a întrebat... care este locaţia mea. M-am cutremurat, dându-mi seama că procesul de distrugere a limbii române devine ireversibil.” Căutând cauzele, doamnei Dana Konya-Petrişor i se pare a le fi aflat în televiziune: „Ascultând orice canal al televiziunilor româneşti, am priceput totul. Nicăieri nu am mai auzit o mai mare scălâmbăială de limbă ca pe micile ecrane din ţara noastră.” Aşa e. Televiziunea e unul dintre marii şi multilateralii poluatori. Dar în materie de limbă nu e unicul. Mai e presa scrisă, mai e internetul, unde – vorba lui Umberto Eco – orice imbecil are dreptul „să se exprime”, şi mai e insul care, scriind în neştire, se trezeşte graţie unor comisii de validare cu criterii facultative, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Am primit zilele trecute un aşa-zis roman, care, la urma urmelor, cu puţină bunăvoinţă ar putea fi socotit pasabil, dar care e aneantizat de stilul hidos. Niciun personaj nu mai mănâncă, nu mai bea, toate servesc, uneori mai şi consumă. Nimeni nu mai merge, nu mai umblă, toţi se deplasează, bineînţeles înspre o locaţie ş.a.m.d. Nenorocirea e că nu e un caz izolat şi că se găsesc şi „critici” care elogiază asemenea rebuturi, găsindu-le virtuţi „abisale”. Îmi cer iertare pentru această digresiune, dar revolta Doamnei Dana Konya Petrişor e contagioasă.

Am insistat asupra fondului ideatic al acestei cărţi pentru că e esenţial prin cuprindere şi actualitate. Farmecul ei rezidă însă şi într- un al doilea palier, cel epic, care aduce în pagină culoarea, dinamismul, pitorescul, o întreagă lume cu bunele şi relele ei, pe care cititorul va avea plăcerea să le descopere singur. Aş mai adăuga doar că în acest palier al cărţii se conturează şi o altă dimensiune a personalităţii autoarei şi anume aceea de homo viator, care anunţă apariţia din acest an al celui de al doilea volum al d-sale, Hai-hui prin lumea lui Dumnezeu **, în care doamna Dana Konya-Petrişor se dezvăluie în ipostază de călătoare în varianta hoinară, întru totul opusă variantei turistice invazive şi poluante. O carte, aşadar, de asemenea captivantă, dar în altă cheie, care dă expresie singurei bucurii de nepreţuit a zilelor noas­tre, aceea de a putea călători liber, a cărei savoare n-o pot percepe însă pe deplin decât cei care timp de patru decenii au trăit doar într-un „lagăr socialist”. Din păcate, se pare că şi această libertate e azi din ce în ce mai periclitată, mai restrictivă, mai condiţionată. Cu atât mai captivantă această a doua carte – care impune un comentariu aparte – întrucât în paginile ei se simte bucuria neîngrădită şi surâzătoare a deplinei libertăţi.

 

NOTE:

* Dana Konya-Petrişor, De pe mal de Prut, pe malurile Senei. Iaşi. Editura Junimea [Memoria clepsidrei], 2014.

** Dana Konya-Petrişor, Hai-hui prin lumea lui Dumnezeu. Iaşi. Editura Junimea [Colocvialia], 2016.