logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Romulus Bucur

 

 

Pariul de o clipă

 

logoCîndva, pe la sfîrşitul adolescenţei, într-o străfulgerare de spaimă, am inventat formula „bard judeţean”. Într-o poezie, bineînţeles. Înţelegeam prin asta, atunci, ceea ce vedeam în jur – tot felul de artişti (poeţi în primul rînd), boemi, toţi geniali, toţi neînţeleşi, neapreciaţi la justa lor valoare (în primul rînd nepublicaţi), acest lucru întîmplîndu-se pentru că, vezi bine, stăteau undeva într-un fund de provincie şi n-aveau pile undeva la centru, oriunde ar fi fost acesta. Rezumînd (şi generalizînd): marginali, complexaţi, provinciali, situîndu-se între veleitari, minori şi, uneori, autori valoroşi, neinteresaţi (aproape) deloc de promovarea proprie.

Cînd îţi cade în mînă cartea unui autor necunoscut, sau bucurîndu-se doar de o restrînsă notorietate locală, cum e cea de faţă*, îţi pui întrebarea de ce stau aşa lucrurile, din cauza autorului, sau a unor împrejurări dincolo de controlul său? Mai departe, e vorba de opţiunea sa, sau de valoarea modestă, a lui şi/ sau a cărţii? Și se poate întîmpla să-ţi reevaluezi opţiunile de felul celor formulate în primul paragraf al acestui text.

Citind-o, răspunzi la o parte din aceste întrebări şi îţi pui numaidecît altele. Clar, Costel Simedrea nu e un mare poet. Dar cine poate spune asta cu siguranţă, în afară de posteritatea noastră, dacă şi cîtă va fi? La fel de clar e că vorbim totuşi de un poet. De cineva care, vorba lui Kavafis, e cetăţean al republicii literelor. La fel de clar e că în literatură e nevoie de autori de toate dimensiunile, la fel cum marii arbori au nevoie de iarbă, tufe arbuşti etc. pentru ca o pădure să existe. La fel, în orice meserie e nevoie în primul rînd de meseriaşi cinstiţi care să-şi facă treaba, de-abia dintre ei selectăm maeştrii şi marii maeştri. În vechiul sistem al breslelor, de ucenici, calfe şi meşteri. În artele marţiale, elevi, elevi avansaţi, maeştri, mari maeştri. În ceea ce priveşte ultimele două categorii, statutul e discutabil. La fel, cine ne spune că maestrul local dintr-un sat uitat de lume, sau izolat în vîrful muntelui e cu adevărat (mare) maestru, retras acolo pentru a medita şi exersa în solitudine, sau doar un discipol cinstit, care practică şi transmite mai departe ceea ce ştie mai bine?

Am invocat acest ultim exemplu pentru că poezia lui Costel Simedrea e una de factură tradiţională. Una în care în prim plan nu se află originalitatea cu orice preţ, ci un meşteşug practicat onest. Unde eşecurile se cumpănesc cu izbînzile, şi unde progresul vine încet, cu paşi mici.

Acestea fiind spuse, putem trece la detalii mai particulare. Chiar dacă putem cu uşurinţă observa modele – şi o să mă refer doar la cele cu relevanţă în istoria mare a literaturii române, Bacovia, Macedonski, Philippide în ipostaza de traducător al lui Baudelaire, Fundoianu, cel din Privelişti, Charles Cros în traducerea lui C. Abăluţă, Pillat, citat cu un poem într-un vers, însă e mai mult decît atîta, şi mulţi alţii – senzaţia nu e de neplăcută pastişă, de influenţă ilicită, ci, mai degrabă, de aer de familie; sunetului cunoscut i se adaugă (cel puţin) nuanţe noi, la fel ca, să zicem, în jazz, unde cîte o reluare a unei piese într-o nouă interpretare o repune în valoare într-un fel nou. Nu trebuie, de asemenea, să trecem peste stîngăciile de versificaţie, asupra cărora autorul însuşi formulează de la bun început un caveat : „Mă iartă de mai şchioapăt, vreodată, câte-un pic./ Și dacă nu-mi dai mâna, să-mi fii de ajutor,/ Măcar nu da cu biciul! Nu ţi-am făcut nimic!”. E de văzut dacă ele constituie o chestiune de lucru asupra textului, ori o particularitate a poetului, pe care trebuie s-o luăm ca atare.

Imaginea obsedantă e cea care dă şi titlul volumului (reluat şi în titlurile a două poeme), cea a oului de cuc, interpretată în spiritul mitologiei (rural-)urbane, al unei prezenţe nedorite (şi nefaste), cu imagini uneori remarcabile: „Un cuc ne pune ouă în ceasornic”, sau „În pendule vechi,/ Un cuc solitar pune ouă triste”, „La piept, în buzunar, îmi plânge-un ou de cuc…”.

Ce trage în jos această poezie e naivitatea. Una a întrebărilor („Cumplit bate vântul… Doamne, de ce bate?”) şi una a versurilor, alt nume pentru încă insuficienta decantare a experienţei poetice, pentru confuzia dintre ‘poetic' şi poetic: „Furându-mi mireasma din tei”, „Azi, zborul în păsări îmi moare”.

Ceea ce contează, după cum se spune limpede chiar din prefaţa cărţii e mai degrabă atmosfera decît poemul finit, gata să fie săpat în piatră pentru eternitate. Vocea poetului rămînînd o clipă în memorie, o nuanţă infinitesimală, o trăire aproape evanescentă. De aceea, cînd dăm peste un poem care durează mai mult de acest pariu de o clipă, bucuria e cu atît mai mare:

„Nici nu mai scriu, creionu-i frânt./ Bucăţile de timp, pustii…/ Ne-ncenuşăm… şi bate vânt,/ Și vom uita să fim copii.// E frânt şi visu-n jucării,/ Rămân poveşti neterminate,/ Începe anotimpul gri,/ Ne-ncenuşăm… şi vântul bate…”

Costel Simedrea e poet, şi aceasta e ceea ce contează.

 

 

*Costel Simedrea, Ouă de cuc, Timişoara, ed. Eubeea, 2016.