LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

Marele vostru prieten – Domnul Raul Sihastru*

Este vorba mai ales despre prietenul nostru, al tuturor, din imediata apropiere, a cărui viaţă în pante şi serpentine configurează o minunată sihăstrie, din care, câteodată revine printre noi, sprijinindu-se de toiagul său spiritual, iar noi, parcă nici nu-l vedem, sau parcă repede uităm că într-adevăr l-am văzut. Să fie el un nedreptăţit? N-aş prea crede! Pentru că sihăstrie înseamnă bună temelie.

Domnul Raul Constantinescu, poet, profesor, antropolog, folclorist, animator de presă literară, a editat mai multe cărţi, în special în genul liric al poeziei, la edituri cum ar fi: „Dacia”, „Signata”, „Modus P.H”., „Emia”, „Paula”, „Limes”, şi poate altele. Titlurile sunt discrete şi circumspecte: Aventură în marele refuz, Neantia; Neviaţa lumii; Rostirea lui Zalmoxis; Heralzii tăcerii. Periplu prin neant a apărut la „Tracus Arte”. Cea mai recentă este cea apărută la Limes, intitulată Vivisecţii. Înseşi titlurile cărţilor pot deveni subiect de reflexie. Noi ne luăm în seamă doar câteva modeste însemnări despre acest mare septuagenar care, ca un făcut, a editat numai după anul 2000.

Vivisecţii apare cu o prefaţă semnată de cunoscutul poet clujean Mircea Petean. Prefaţa are titlu grăitor: Un nemodernist însingurat. Frumoasă alegere asta, cu „un nemodernist”, că destul ne-au deranjat „postmoderniştii” urechile noastre delicate. Şi mai scrie Mircea Petean: „Căci Raul Constantinescu chiar e un mare însingurat, retras în chilia sa de anahoret, care a văzut dansul cuvintelor şi a rămas obsedat de fantasma Poeziei, pe care o slujeşte de o viaţă...”. Prefaţatorul identifică, între alte fru moase precizări, cele trei căi ale poeziei lui Raul Constantinescu.

Nu este uşor să scrii despre un asemenea poet de seamă. Cunoscându-l ca mine ai fi tentat să scrii aproape un roman, deoarece l-am cunoscut de la începuturile sale, liceale; pe urmă l-am cunoscut în studenţie. Făcându-se dumnealui sihastru, s-a făcut multă vreme ascuns privirilor mele.

Spre a proceda într-o corectă hermeneutică, cităm şi din Precuvânt, care aparţine poetului. Cartea e cu aparatura completă. Partea de „precuvânt” este un îndemn cam aspru: „Şi dacă poţi scrie şi tu despre propria-ţi luptă, scrie nu pentru glorie, lauri sau bani, nu pentru laude şi orbitoare jocuri de artificii, ci pentru a nu trece prin viaţă indiferent cu ochelari de cal aidoma celor cu ochii minţii orbi ori precum surzii lui Goya din Caprichos, cu lacăte la urechi...” Pac!

Finalul Vivisecţiilor este din „Referinţe critice”. Sunt cam treizeci de asemenea referinţe, dacă nu mai multe. Şi totuşi, poetul ar trebui să ocupe un loc mai în faţă în topul literar contemporan. Dar aşa se întâmplă. Criticul literar, poetul şi istoricul literar Gheorghe Mocuţa consemnează: „Lunga disciplină a lecturii şi a tăcerii, a credinţei în creaţie şi creator, trece până la urmă în urzeala unei versificaţii în care tradiţia şi neomodernismul se contopesc în căutarea răspunsului la teme esenţiale”. Criticul Augustin Cozmuţa remarcă „maniera cerebrală”, „accentul mai mult pe idei decât pe vibraţia sentimentelor” şi „depăşirea subiectivităţii”.

Înainte de a invoca acele atitudini critice să cităm din poet. Nu înainte de a spune că el este un reflex al literaturii române de la Varlaam, Dosoftei, prin Budai-Deleanu, Heliade-Rădulescu, Ion Barbu şi mai departe. Un contemporan desăvârşit. Suntem acum contemporani cu Miron Costin, Varlaam, Dosoftei? Habermas: „nebuloase roiuri de stele ritmează-n valul mareei./ O, cum trec lumi prin lumi fără ţintă anume/ şi-nainte tot vin antilumi din nelume.../.../ flori de cactus păsări-liră fluturi oameni pier spume...” (Panta Rhei)

Hai, aşadar, să pierim Vivisecţia e disecţie, operaţie, experienţă făcută pe animalul viu în scopuri ştiinţifice. Din curiozitate, Da Vinci, marele copil din flori al Renaşterii, era să-şi rişte viaţa, pe bază de atari disecţii.

Vivisecţiile lui Constantinescu indică un poet în impenetrabilă armură, amintind de cavalerii vestitelor turniruri din Walter Scott, dar şi de cavalerul tristei figuri al lui Cervantes. El taie pe cord deschis: „din sfintele-i patru cămări taina veşnicei zbateri a firii” (Vivisecţii). Descoperirile provoacă figura paradoxului,, oximoronul, figură aspră, dificilă: „paradisiacul infern” (idem). Corporalitatea-spiritualitate este formula dramei lui Raul Constantinescu. Un spiritualist consacrat se ştie da de partea fratelui nostru întru Epicur, trupul: „trupul din toate părţile lovit subminat izbit ţintit atacat jupuit/ primitorul nerostitul sălaş al divului suflet” (Vivisecţii). „Divul” este vocabula poetului pentru divin. Trupul,este osândit la o suferinţă care aboleşte semnele de punctuaţie”. Un limbaj poetic aparte, de o amabilă ironie şi pseudoretoric.

Poetul este pe muchie de cuţit: „partea mea nemuritoare/ nu-mi aparţine nicicând...” (Corpul secţionat). Problema e veche de când lumea: muritor/ nemuritor. Ce este şi ce nu este? Pe urmă ce mai facem? Cine decide? Ce promite Gebeleizis sau ce-am vrea noi să promită? Mai cu seamă că noile generaţii de poeţi habar n-au de domnul respectiv. Poetul degustă, între toate acestea, cu har, delectarea lexicală: „albelor oase flori, fiori/ prin sinapse scrisul lumini –/ pulsar doruri legi jurăminte –/ răsărinde praguri de cuvinte,/ ancestral vis darul vieţii” (Izvorul lumii). Consecvent viziunilor cosmogonice care persecutau nopţile eminesciene, Raul Constantinescu se străduieşte a emite şi controla conceptul „netihn”. De la pace, tihnă, odihnă, la neodihnă, tihnire, netihnire, la întregul lanţ ce ar putea să urmeze de ne-am adresa heideggerienilor şi celorlalţi pe tema extensibilă: „netihn vis darul vieţii”. Chiar mai la vale de big-bang. Poate cealaltă vale, alta decât cea pe care am fi tentaţi să o avem în vedere. Dacă Ion Barbu cu al său „joc secund” căuta să se ghideze în peştera consacrată a lui Platon, Constantinescu pare a presupune peştera următoare.

*

Profund ancorat în actualitate, deplin sincron cu mişcarea cea mai recentă a liricii, poetul cultivă fascinaţia inactualităţii metodice, farmecul antichităţii îndepărtate, al arhaicului, originarul, ca un temerar căutător de perle, spiritualitatea mitului, a primordialului. A se vedea aprecierile lui Ion Itu şi A.I. Brumaru la acest capitol, „ţara edenică situată undeva între Hyberboreea, Tracia, Helada, Egipt sau Babylon, loc auroral presărat cu piramide şi cu lumi subpământene”. Ceea ce pe Nichita Stănescu îl tenta ca un condiment liric de efect, este urmărit de Constantin, Matei, Romulus, Raul Constantinescu (prenume şi pseudonime ale autorului) în cunoştinţă de cauză.

Într-un mondo fiasco este configurat punctul zero: „orbul punct zero Cronofag răsucind tentacule-n delir continuu împresoară inimi sori orbi cuvinte flori smog vâscos indivizi gelatină saprofite micelii imunde orbenii amprente cerului...” Netimpul lui Constantinescu este simultaneitate, contemporaneitate paradoxală cu Herodot, egiptenii, babilonienii, perşii, etc. (traci, sciţi).

Există în buddhism un curent al creaţiei neîntrerupte, în virtutea căruia suntem contemporani cu trecutul îndepărtat şi cu viitorul. Fascinaţia originarului la Raul Constantinescu este afinitate cu acest buddhism: „În peşteră, nu doar tu vei mai fi singur,/ însăşi memoria vie a toate ce-au fost ce sunt ce fi-vor vei fi” (Eternul pur început). Doar o neostoită sete de a cunoaşte poate antrena o atare febră, frenezia infinitului sau apetit al trecutului. Concluzia ar fi: ca o cosmogonie perpetuă viaţa: nod gordian prin labirintul iubirii fără sfârşit/ întrepătrunşi nemurim în fire de iarbă (Stele şi noi suntem...)

*

Abandonând mirajul hieroglifelor şi tărâmurile fantastic-utopice, reale, sperate, imaginare, revenim la sfântă zădărnicia, sentimentul labilităţii de sine al omului, adică tot la poezie, în viziunea filiformă a lui Raul Constantinescu. O bijuterie estetică, deoarece rezumă condiţia eului liric la expresia grafică a frumoasei vocale i : „un/ i/ fir/ de/ iarbă/ sunt/ o frunză/ o petală/ o stamină/ un bob/ de polen/ o achenă de păpădie/.../ un/i/ invariant/ în vânt...” (Un i)

Personaj tragic-misterios, care a-nghiţit durerea cu linguriţa, de nu cu picătura chinezească, poetul Raul Constantinescu este o enciclopedie de culturi, dar şi una de stiluri, ceea ce rar se întâmplă să întâlnim. Mereu stăpân pe ceea ce scrie. Umorul său binevoitor poate face legendă. Deşi a scris, între alte poeme, un REQVIEM POEŢILOR DISPĂRUŢI... Lumea noastră literară s-a obişnuit să treacă uşor, cu nedemnă uşurătate, indiferenţă pe lângă poetul Raul Constantinescu. Dar aşa au fost lumile literare de când lumea. Pentru că zice poetul, în textul său VIAŢA FUM PĂRERE : „Viaţa? fum călătorie-n amăgire efemeră/ trecere prin adunări scăderi de elemente/ pe-o nevăzută spirală de spirale”. Din păcate, amăgirea durează.

Aş semnala cititorilor, între ale poeme despre care s-ar putea discuta cu deplin folos de discuţie, PROIECTUL MUŞNEVE, pe urmă INFERNUL DE FIECARE ZI, acela cu „Albe negre uniforme gri”. Dovadă că acest mare poet inactual, este, când vrea, mai actual decât actualii noştri invizibili, citim textul De-a călare pe situaţie..., care, deşi a fost scris în „epoca de aur” (1973), este mai actual ca oricând: „Noi suntem în gâtlejul fiarei,/ în ochiul meduzei,/ noi suntem călare pe situaţie;...”

În deplină cordialitate cu reavănul cititor, acest poet exotic, anahoret şi sihastru, nu omite o clipă să-i adreseze un AVE! Poate de aceea am şi intitulat cele de mai sus cum le-am intitulat. Nu uitaţi, am scris despre un Poet. Pentru că asta e viaţa: fior de iele zboară-n cânt şi joc/ ceaţă fuioare şerpuie foc,/ suave febre fecioare/ voci de izvoare” (Joc de iele)

* Raul Constantinescu, Vivisecţii, Limes, Cluj, 2015