LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

Despre gramatematicologie*

Existau la noi în a doua jumătate a secolului trecut, partea fin de si è cle, tineri intelectuali înclinaţi spre mai multe domenii ale culturii. Bine instruiţi, ei se interesau, în virtutea preocupărilor specializate, de artă, filosofie, ştiinţă etc. Modelele lor, mai mult ca sigur, mari polihistori ai culturii române, între care B. P. Haşdeu şi Mircea Elade.

Dintre aceştia, unii s-au împlinit cu asupra de măsură, iar unul dintre ei este contemporanul nostru Vasile Gogea. Opera sa impune o vastă bibliografie, alcătuită din volume proprii, antologii, volume colective ş.a.m.d.

Deşi este recomandat ca prozator, eseist şi, de asemenea, ziarist, nu trebuie omis din cartea de vizită filosoful, istoricul şi moralistul. Dar nici poetul. Pentru că recenta carte, Din gramaTEMAtica, se recomandă ca una dintr-un şir de cărţi de poezie ale acestui scriitor pluridisciplinar.

Se poate spune că Vasile Gogea a început ca autor de proză scurtă. Una dintre prozele sale scurte, interesante, că-ţi venea să o reciteşti mereu, nara călătoria cu trenul a unui tânăr care parcă venea acasă, din armată, în permisie. Prima victorie cu ecou este romanul Scene din viaţa lui Anselmus (1990), premiată de Filiala U.S.R. Braşov. Ioan Bogdan Lefter considera această carte o „evanghelie pe dos a unei lumi pe dos”. Parcă zicea „cutremurătoare”. Marele critic, prozator şi teoretician literar Gheorghe Crăciun vedea în Vasile Gogea „un personaj camilpetrescian”, a cărui „unică tristă bucurie” era aceea de „a vedea idei”.

Polivalent, cum spuneam, autorul nu a neglijat genul liric, fiind şi autorul a câtorva volume de versuri, între care şi cel de faţă, intitulat în spiritul unui avangardism ponderat, într-un seducător mod lexical, după cum se ştie: „propoieziţii” sau „gramaTEMAtica”.

Recenta gramatematică este distribuită în două părţi mari cu numeroase sub diviziuni: I. Exerciţii simplificate de calcul propoziţional poetic; II. Aplicaţii la frontiera de nord a memoriei. Titlurile sunt stranii exerciţii lexico-matematice sau gramatico-lexicale.

Ridicarea la putere este o parabolă despre adevăr şi minciună, a căror diferenţiere ironică este elaborată pe principii curat matematice, în temeiul operaţiunii din titlu: „Adevărul/ ridicat la pătrat/ rămâne egal/ cu sine,/ fiind Unu –// Doar minciuna,/ fiind un şir infinit/ natural, totuşi// poate fi ridicată/ la pătrat,/ la cub…// La Putere!” Să fie, aşadar, Puterea, iremediabil întemeiată pe minciună? Pentru că 1 x 1 = 1. Fie dumnealui, acest UNU, omul în picioare, imaginea falsului în erecţie, Principiul, Creatorul, Fiinţa sau Revelaţia, Transcendentalul etc. Poate, Adevărul. După cum susţin cărţile.

Tot astfel, în Funcţii…, cu plauzibilă trimitere la: exerciţii, ecuaţii, funcţii sintactice, fie ele în propoziţii sau fraze, poetul, cu originală ingeniozitate, regăseşte umanul, socialul, în cele două discipline. Încât cititorul va oscila între funcţie şi disfuncţie: „Niciodată/ funcţiile/ unei propoziţii/ subordonate// nu vor putea/ exprima/ funcţiile/ unui om subordonat.// Şi, cu atât mai puţin,// disfuncţiile unui om insubordonat” (Funcţii… I). Poetului nu-i scapă nici picanteria spiritului ludic superior: „Adjectivele,/ târfele vocabularului,/ fac literaturii/ aceleaşi servicii/ pe care/ femeile de stradă/ le prestează oraşului” (Funcţii… II). Sub rezerva interzicerii unor cărţi şi a legalizării bordelului. Dar sărăcimea nu-şi va permite luxul unui bordel, se va mulţumi cu nobilele „târfe ale vocabularului”.

Împărţirile sunt un triptic sapienţial: „Ia seama,/ împarte bine,/ nu corect!// Şi, mai ales, nu uita:/ orice vei împărţi,/ fie binele,/ fie răul,// va spori!” (Împărţiri… III).

Vasile Gogea sugerează cititorului o altfel de poezie. Înţelepciunea propoeziţiilor sale, integral citabilă, a cărei tăietură fină pare a fi executată cu lama de ras, nu ocoleşte sentimentul, intimitatea lirismului. Dăm, aşadar, peste Zecimale… duioase: „Mult timp/ după alungarea din Sighet/ (nu împlinisem şase ani)/ am purtat două umbre…” (Zecimale…).

Sugestive sunt Inecuaţiile şi Banda lui Möbius, Şirurile, sau Paranteza… : „Ca un soldat/ sau/ un întreg batalion/ abandonaţi/ de generali şi/ înconjuraţi/ de o divizie/ ori/ chiar de o întreagă armată.// Fără ordin de luptă/ şi/ fără/ opţiunea capitulării” (Paranteza… I).

Cu certitudine, nu trebuie omis Substantivul : „Comun: va fi/ cu mare artă/ şi asiduitate/ întărit/ cu contraforţii/ tuturor atributelor/ Propriu:/ invadat va fi/ mereu/ de valurile/ barbare/ ale invectivelor.” Alegeţi ce fel de substantiv vă place.

Diferenţiată stilistic de prima, fără a periclita unitatea cărţii, partea a doua a culegerii exprimă ataşamentul pentru un spaţiu, Nordul originar. Cu economie de mijloace, la modul aproape patetic, este exprimată drama tărâmului-mit, în poemul Marea defrişare. Lumea pădurilor, alter ego al originilor, este periclitată grav şi, în cele din urmă, ameninţată cu dispariţia, într-o epurare tragică a fiinţei. Istoria se manifestă ca un rău progresiv.

Un crâmpei de poem aminteşte parcă pagini din romanul Despărţirea de Matiora al scriitorului Valentin Rasputin.

Poetul aduce istoria la rampă: „Şi mai apoi,/ au năvălit barbarii din est/ cu drujbele,/ şi le-au defrişat şi livezile cu mere,/ cu pruni, cu nuci,/ cimitirele/ prea pline de cruci,/ pentru că nu-şi plăteau cotele.”

Ce-au tăiat drujbele e bun tăiat, acum e important ceea ce urmează. Pentru că acum e acum: „Acum,/ silvicultori universali,/ încearcă,/ în numele unor iluzorii/ câmpii edenice,/ să ne taie şi ultimul arbore:/ cel genealogic.” Viziunea este a iremediabilului: „scoarţa creierului/ nu va mai fi/ decât/ un/ deşert al uitării” (Marea defrişare).

Se mai poate citi în Aplicaţii. La Frontiera de Nord a memoriei, între altele, interesantul poem Livada cu poeţi. Livada e o listă consistentă de poeţi care toţi au prenumele Nichita. Există chiar un Nichita Grigurcu. Fericiţi cei ce nu sunt pe listă.

Aşteptând un an nou este un alt poem excepţional despre marea singurătate, ca, de altfel, Umbra copilăriei, fie ea, mai ales, I. La Sighet, unde s-a născut, la 7 august 1953, poetul Vasile Gogea: „Brusc,/ aşa cum vine iarna,/ mi-a rămas mică umbra/ copilăriei// Cred că am crescut mai mult/ decât poate arăta ea.// De o vreme/ mă strânge tare de tot …” La ce s-o mai duci la transformat? Poart-o cum este.

* Vasile Gogea, Din gramaTEMAtica, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016