LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

Viaţa, obiectele, memoria*

Poetul Ioan Pop Barassovia: „sunt în iad fără să fiu drac”, este unul din cei mai interesanţi poeţi. Sub cel puţin un aspect, îl depăşeşte chiar pe unul dintre poeţii mei preferaţi, Tudor Arghezi, pentru că Ioan Pop Barassovia şi-a făcut debutul literar individual în 1998, la frageda vârstă de 51 de ani, la „Paralela 45”, cu Intrarea în aer, o culegere de poeme semnificative, dintre care aş chiar cita: „Un omuleţ s-a oprit în colţ/ dă din colţ în colţ/ i se spune lordul,/ alături un câine negru unii cresc copii/ alţii cresc câini” (Mişcare atentă); „de atâta aşteptare mi-au ieşit picioarele/ prin picioarele scaunului” (Sala de aşteptare); „Pentru ăştia şi pe patul de moarte trebuie să fii vesel” (Emisiune); „scriu cu deşteptătorul” (Figuri monumentale); „Acum/ între căni sparte şi linguri/ e vremea rostirii” (Peisaj lexical). Prietenul nostru Gheorghe Crăciun, după ce vom cita şi altele, la textul de faţă, ar zice: „poezie tranzitivă”.

Intrarea în aer apărea cu o postfaţă scrisă de marele Alexandru Muşina, care scria că Ioan Pop Barassovia „reface în şi prin poem dimensiunile infinite – exi stenţiale (…) ale celei mai banale clipe trăite”. La rândul său, cita: „e de lucru/ după fiecare schimb de locuinţă/ de la periferie spre periferie/ apoi capul tău este alcătuit din alte obiecte de bucătărie.” Nimic de zis, şi în debutul editorial colectiv, de la Editura Dacia (1984), poemele domnului Barassovia sunt excepţionale.

Memoria, orice s-ar spune, este şi ea „sentiment al prezentului”. Tocmai asta a descoperit Dan Culcer în poezia barassoviană. Anxietatea dă şi dumneaei bine în poezie, ca şi dumnealui sarcasmul, altfel nu scria Petru Poantă la capitolul Ioan Pop Barassovia despre „peisaje anxioase” şi „intenţii sarcastice”. Parcă un tânăr Andrei Cioată se referă la „o poezie ascunsă, misterioasă” şi la o „inteligenţă lirică debordantă”.

Factura lirică a lui Ioan Pop Barassovia este în prezentul simbolist al obiectelor care debordează de surâsul ironic, şi, de ce nu, câteodată sarcastic. Poetul are un spirit de observaţie demn de secolul al şaptesprezecelea. Vede tot şi spune ce vede.

Printre „persoanele dispărute” (vezi volumul Persoane dispărute) se numără şi Primul om viu : „prin pereţi cad cuvinte izolate termic/ toţi şi-au pus termopane în blocul epavă/ eşuat pe marginea străzii rulante/ umblă cu stomacul gol/ spun că stomacul n-are fereastră// prin burta goală văd/ primul om viu din viaţa mea.” Asta da, afront la îmbuibaţii zilelor noastre!

Cea mai bună replică la sinistrul regim în care trăim este aici: „Păşind pe drumul spre nimic/ în frigul violet unde şobolanii/ ies din grajduri şi canale/ …/ la container aurolacii/ scormonesc în gunoi şi au găsit/ cornuri şi lapte/ …/ gunoiul e un magazin universal/ în el găseşti de toate” (Rozători). Ei, ce n-am da noi să vedem senatori care „pasc iarbă”, după cum scrie poetul. Şi, culmea, era să omit poemul Rozători.

Având lehamite de regimul socialismului biruitor, Barassovia s-a gândit că ar fi mai bine să fugă-n America, dar, ironia sorţii, a eşuat pe o pată de ulei, fracturându-şi un picior. Bine că a scăpat cu viaţă. Regimul actual îi inspiră versuri despre „exilul în propria ţară ”. Şi nu orice ţară, o ţară „care zace pe patul de moarte”. De-ar mai trăi poetul Geo Bogza, nu s-ar sătura să admire versurile „unchiului Jean din America ”: „se strecoară prin beciurile sparte de hoţi/ cu vile jeepuri şi nepoţi/ se întinde pe ţevile sparte şi calde/ în timp ce întreţinerea se scumpeşte” (Cântec solemn). Zâmbetul ironiei rămâne singurul imbold, singura încurajare: „Ăştia nu apucă mai mult/ de trei ierni/ dacă s-ar afla în Brazilia/ ar trăi veşnic” (idem).

La acest poet nu ajungem cu terminologii sofisticate. El este anchetatul anchetator din umbră căruia nimic nu-i scapă. Personal, îl cunosc bine şi cred că are umor în toată tevatura realităţii. Scrie despre ce ştie, despre lucruri şi spaţii familiare. Despre obiecte şi oameni, obiecte ale nenorocirii. În Braşov există o stradă pe care m-am plimbat de multe ori, o stradă care în sine este un poem, Strada Toamnei. Poate de aceea şi scrie poetul mai la vale: pe Strada Toamnei obrazul uns/ cu ulei de rapiţă se evaporă în aerul transparent/ prin capul de sticlă ochii umezi ai blocurilor/ văd sunetele prin care plutesc/ cu mâinile legate la spate// pe avioane sunt lipite ziare cu articole/ despre pensionari/ dacă am muri la cincizeci de ani/ ăştia ne-ar da diplomă de onoare” (Zbor deasupra oraşului).

În rest, mai nimic, şi ceva rimă interioară: „foşnetul rotund al tristeţii în pungile dimineţii” (Zbor deasupra oraşului).

Poetul nu face decât să execute decupaje arzătoare din ziarul realităţii: „începând cu 1 noiembrie anul curent/ vi se întrerupe curentul/ vine iarna jos în vale ca un avertisment/ veţi plăti taxa de debranşare şi rebranşare (…) e adevărat că nu mai primim apă caldă/ îmi spăl părul în frigider şi/ ligheanul strigă la mine/ îmi spune că gâtul de lemn al iubitei/ a înfrunzit când am fost scos din priză/ ea cântă noi suntem câini noi suntem câini” (Preaviz). Dar ce de câini fericiţi la casele altora!

Poezia acestui poet se citeşte uneori cu sufletul la gură – ca un ziar fierbinte: „văd în jur chipuri osoase cu boturi lungi/ oare mai sunt oameni aceste fiinţe?/ …/ Blestemul sărăciei înconjoară zidurile/ caselor părăsite de un popor/ care a scris tăbliţele de plumb/ de la Sinaia…” În fine: „cântecul de jale fumegă în cei plecaţi/ şi nu se mai întoarce nicio speranţă/ pe acoperişuri. Mi-am pierdut mama/ care între timp a devenit câine labrador/ ofer recompensă” (Persoane dispărute).

Acest poet al realismului capitalist ar dori să încheie „impersonal”, dar persoana ultragiată îl admonestează să scrie despre sine: „mi-am înghiţit mâinile după ce/ mi-am mâncat picioarele/ pe mine însumi mă devorez/ …/ sunt treaz şi dorm pe obrazul/ plin de riduri ca nişte ziduri crăpate/ prin care palmele îmbătrânite/ caută locul unde am fost./ Am ajuns afară din persoana/ dată dispărută şi în sfârşit/ beau o cană cu benzină…” (Impersonală). Bea, băiete, că eşti valoros, dar apoi să nu uiţi să bei un pahar mare de vodkă, şi încă o cană… de lapte. Şi plimbă-te cât mai des pe Strada Toamnei.

* Ioan Pop Barassovia, Persoane dispărute, Editura TransArte, Bucureşti, 2015