LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu

Secvenţe în tonalităţi crude

Dumitru Crudu este la ora actuală un scriitor bine cotat. Îl recomandă fronda teoretic-literară (a lansat în 1998, împreună cu Marius Ianuş, Manifestul Fracturismului în ziarul „Monitorul de Braşov”), opera (poezie, romane, piese de teatru, publicistică), premiile literare (atât pentru cărţi, cât şi pentru spectacole realizate după piesele de teatru) şi traducerile în alte nouă limbi. Îi lipsea din palmares, printre altele, proza scurtă. Mai ales că acum e în vogă ca scriitori consacraţi, mai ales poeţi, să cocheteze cu zona epicii de frontieră, de scurtă respiraţie. Mulţi îşi fac iluzii că astfel câştigă vizibilitate, se ştie că poeţi sunt câtă frunză şi iarbă şi e dificil să atragi atenţia având în vedere cerbicia criticii literare. Numai că agora literaturii e disputată, şi în acest domeniu, de concurenţi de cea mai bună calitate (vezi Revista de Povestiri şi Iocan). Nu e cazul lui Dumitru Crudu care, repet, a scris până acum roman, dramaturgie şi continuă să scrie poezie (anul acesta, în aprilie, în săptămână Doinaş, l-am auzit spunând versuri din cele două volumele apărute în 2015, La revedere, tată şi Strigăte de sub apă).

Cele 47 de povestiri din volum* se constituie în tot atâtea oglinzi/oglinjoare purtate în medii de viaţă cunoscute atât la noi, cât şi peste Prut. La întâmplări participă oameni obişnuiţi (de genul „cu geantă şi cu şapcă [...] maronie în mână”) surprinşi în grevă, la proteste în masă, la nunţi cu sau fără mafioţi, la înmormântare, în perioada alegerilor, în conflicte cu vecinii, în spitale, în avion, în tren, în cafenele, în baruri, pe terase, la vernisaje şi lansări de carte. Că este vorba de „întreaga forfotă a vieţii de azi” pledează cele trei dominante ale textelor: goana după bani, hoţia, beţia care îi face să uite de sărăcie pe cei cu „buzunarele ciuruite” şi cafteală. Doi tineri recurg la furt pentru a face rost de bani, să scape de mizerie şi să înceapă o viaţă nouă. O poveste se brodează în jurul unei genţi găsite sub o masă dintr-un bar în care este descoperit un morman de euro (într-o zi în care fuseseră acolo doar pictori şi scriitori, aluzie evidentă, nu-i aşa?). Un funcţionar de la bancă refuză să se urce în troleu pentru a supravieţui până la salariu. Iulia şi Radu îşi amână nunta la care visează de patru ai, din lipsă de bani. Un tip, găzduit de un prieten, pleacă furând cardurile şi toţi banii din casă. O pensionară jubilează atunci când, de ziua ei, fură la cântar şi „trage o ţeapă” şi celor de la Apă-Canal, răzbunându-se în acest mod pe cei care umflă preţurile. Pentru bani se comit şi crime, aşa cum o face un mercenar care, după ce ucide ucrainieni, vine în Bălţi să-i caftească şi pe moldoveni. Hoţii îl ucid şi pe un scriitor care a avut nesăbuinţa să glumească spunând că ar fi câştigat un premiu literar la Roma. Sau cum o fac nişte golani care-l omoară pe Ivan, vărul lui Colea (à propos, Colea e cel mai simpatic erou/ antierou din carte).

Se bea mult în poveştile lui Dumitru Crudu, alcool, vin, bere, vodcă mai ales şi cafea pentru ieşirea din mahmureală. Cu prietenii, de bucurie, de necaz. Vladimir bea atât de mult, că nu mai ştie ce face, atunci când o ia la fugă spre Soroca, iarna, pe viscol. Colea (surprins în carte în mai multe ipostaze) vinde o cruce de fier pe care n-a făcut-o el, să-şi cumpere băutură. A doua zi vine să-i ceară împrumut mortului, crezându-l viu şi nevătămat. După miting, manifestanţii se opresc la terasă şi se grizează bine. Până şi un medaliat de preşedintele ţării „nu se putea ieri ţine pe picioare şi zigzaga prin local ca sub fierăstrău. Era aşa de beat că nu mai ştia nici cum îl cheamă” (p.25). Un poet faimos pe bune era atât de beat, că începu să-i tragă clopotele unei tipe, protejata unui furios mafiot din Chişinău, poreclit Scriitorul, care îi administrează o bătaie pe cinste.

În celelalte proze, întâmplările sunt la fel de verosimile: un student o seduce pe amanta profesorului, un soţ nu poate spăla vasele din cauza lipsei apei calde, o secretară e înlocuită de o intrigantă, un călător face alergie la filmele de groază rulate în autobuz, un câine dispare la vamă, un amic moare exact la ora când doi prieteni vorbesc despre el, un tânăr jandarm e obsedat de plecarea de acasă a soţiei, un doctor se face vinovat de moartea unui pacient, un securist fuge de răzbunare. La fel de actuale sunt relaţiile dintre părinţi şi copii, încurcăturile de la vamă, impactul violenţei asupra psihicului uman etc. Povestea din Nu ştiu cum, dar am reuşit să fug îmi aminteşte de cea din romanul Mângâieri străine al lui Ian McEwan. În top 3 al preferinţelor mele rămâne povestirea care dă titlul cărţii unde personajul scapă de bătaie pronunţând „la brodeală” numele lui Troţki; cea care explică circumstanţele naşterii Manifestului Fracturist şi povestea în care un cineast şi un poet se infiltrează la o nuntă ţigănească. Aceasta din urmă vorbeşte despre condiţia umilitoare a artiştilor în societate (în altă poveste, la un miting, un poet încearcă să vândă manifestanţilor noua sa carte de poezie).

Autorul e un povestitor înzestrat, deşi subiectele sunt mărunte, dar nu banale. Cel care spune povestea e când protagonist, când martor al întâmplării, când narator cât se poate de selectiv. Nu se mizează pe finaluri ciudate, fanteziste. Poveştile se termină uneori abrupt, alteori sunt de-a dreptul anoste. Este vorba, cred, despre un procedeu voit al unui autor, care nu prizează la mofturile livreşti. Limbajul e savuros, presărat de expresii şi cuvinte regionale, de termeni argotici : cu piperul în nas, ţucălarul, a lasă cu aţa mămăligii, dulandragiu, a lua în unghii, jarcalete, a trage targa pe uscat, fârlifusul etc. Povestirile mustesc de umor de calitate. Par exemple, în O dup ă-amiază în sala de biliard, personajul, tulburat de băutură, nu-şi poate aminti cum a ajuns la greva şoferilor de autobus care iau cu asalt primăria : „Nici vorbă, mi s-a mai întâmplat mie şi altădată să mă deconectez şi să mă trezesc în altă parte. O dată, am mers în staţie ca să iau un troleu spre casă şi... m-am trezit înotând în lacul din Valea Morilor. După trei sticle de votcă verzui, supte cu paiul, cot la cot cu un rus din Petropavlovsk, e explicabil să nu mai ştii ce-i cu tine. Bine măcar că o am cu înotatul. Acum însă m-am făcut clei doar după două sticle de votcă şi iată că din nou am ajuns în altă parte decât unde îmi propusesem să fiu. [...] Bărboşii din jurul meu ţipau nu ştiu ce. Acum e momentul să aflu ce mă leagă de tipii ăştia. O, iată- l pe gunoierul din curtea noastră. Oare ce naiba caută şi el aici? O, dar iată-l şi pe Vova, cu care am fost coleg de clasă dintr-a întâia şi până într-a patra, şi care s-a întors de curând de la Moscova, unde a trăit în ultimii zece ani. Vova strigă că a luptat pe Nistru. A luptat pe dracu'. Cum să fi luptat, dacă eu însumi am trăit la el în perioada războiului, când încercam să punem pe roate o afacere cu roşii moldoveneşti?” (pp.96- 97).

Cartea a câştigat concursul de manuscrise organizat de Editura Univers în 201 5 şi a apărut în seria care cuprinde cărţi scrise de autori români, volume demne de a face parte din familia extinsă a cărţilor apărute la această editură, alături de autori ca Virginia Woolf, Roberto Bolaño, Kurt Vonnegut, Gabriel Garcia Márquez etc. Ce-ar mai fi de spus? Salutări lui Troţki!

*Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, 2016