LECTURI PARALELE

Costel Stancu

În aşteptarea clipei zero *

Cunoscută cititorilor prin editările sale anterioare, poeta Domnica Pop revine în spaţiul literar cu o nouă carte de poeme-haiku, Ora lactee (Editura Trinom, Arad, 2016).

Poate că un astfel de gen poetic ar presupune mai degrabă o analiză din partea unui haijin, ceea ce eu nu sunt, dar o să încerc a-i descoperi valenţele artistice, făcînd abstracţie de particularităţile mai mult sau mai puţin tehnice ale acestei specii literare.

Ora lactee e o sintagmă ce contopeşte în ea spaţiul şi timpul, le supraveghează lupta, după care le eliberează, mai puternice şi mai hotărîte să se reîntoarcă în matricea primordială a înfruntării lor pentru viaţă.

Căci despre viaţă scrie Domnica Pop, despre alcătuirile ştiute şi neştiute ale acesteia. De la Minutul 60, primul mănunchi de cîte trei haiku-uri, pînă la Clipa 0, cel din urmă. Aşa îşi structurează autoarea cartea: o numărătoare inversă, la sfîrşitul căreia nu aştepţi un dezastru, ci, dimpotrivă, speranţa. O explozie nevăzută şi neauzită, în urma căreia, în loc de producerea catastrofei iminente, înfloreşte un cireş! O bombă cu efect vital, într-un spaţiu incomensurabil, devenit suflet. O amînare a deznodământului, fie el chiar fericit? Doar Clipa 0 este împărţită în grele secunde, celelalte minute trec întregi, dar egale între ele.

Este interesantă această deconstruire pozitivă a propriei existenţe, începînd cu primul poem-haiku: „Calcă pragul drept/ înăbuşind furnica–/ viaţa, în zigzag” (Minutul 60, pag. 9), unde se punctează clar un decalaj spaţio-temporal şi ajungând la „Bătaie cu perne –/anii copilăriei/ pufuri de nori albi...” (Clipa 0, Secunda 9, pag. 78), în care avem imaginea clară a reîntoarcerii în copilărie. Fără îndoială, impresia lăsată de cartea autoarei noastre este aceea a unui şarpe (neveninos?) ce-şi urmăreşte înfrigurat propria coadă, pregătit să o muşte pentru a-ţi închide (definitiv?) cercul existenţial.

Domnica Pop se dovedeşte foarte inspirată în această nouă carte. Sunt tentat să citez copios din haiku-urile sale, scrise după rigorile genului. Un gen în aparenţă rigid. Întotdeauna am avut senzaţia că astfel de micropoeme nu sunt altceva decît nişte spărturi mici în gardul ce împrejmuieşte spaţiul şi timpul dintîi. E drept că puţini pot vedea cu adevărat prin ele. Domnica Pop este o asemenea fericită privitoare în grădina neprihănită, de unde scoate cu mintea şi sufletul imagini ale purităţii şi le dăruieşte cititorului, în forme elaborate: „Nevăzătorul/ ocoleşte formele –/ văzînd Nimicul” (Minutul 59, pag. 10) sau diafane: „Nu sînt acasă/ în nopţile de vară;/ adorm la greieri..” (Minutul 31, pag. 38).

Deşi delicate, poemele-haiku ale Domnicăi Pop, formează împreună o ţesătură puternică, o plasă în care odată căzut vei sfîrşi încîntat de lectură. Fie că e vorba despre impactul (aproape audibil) al efemerului: „Fluture de-o zi;/ pînă piere cu totul/ rupe aerul” (Minutul 59, pag. 10), o secvenţă imundă „Groapă de gunoi;/cioburile oglinzii/ atrag soarele.” (Minutul 53, pag. 16), o ars poetica „M-aş numi aşa:/ un strop de cerneală/ pe apa unui rîu.” (Minutul 45, pag 24), ori spaima de stihiile naturii „Nucul plin de vînt/ vîjîind la fereastră/ – oare va intra?” (Minutul 30, pag. 39), autoarea convinge prin substanţă şi originalitate (criterii esenţiale pentru un haiku!), alăturări inedite de cuvinte alcătuind la ea enunţuri pline de miez.

Talentul său o face să evite confecţionarea unor structuri seci, pur formale. Autoarea mizează, inspirat, pe forţa latentă a poeziei sale, evitînd stridenţele.

Aceste structuri lirice (poemele-haiku) trăiesc prin combustia lor internă, ele sunt acceptate ori refuzate ca tot unitar, nu fragmentar, cum se întîmplă adesea cu alte genuri poetice. Un haiku ori e, ori nu e! Rezistă sau nu. Nu-l poţi dezmembra şi separa ce-i bun de ce-i rău în alcătuirea lui. Nu există cale de mijloc. Căci haiku-ul, aidoma unui boboc de floare, se deschide sau nu în timp ce îl citeşti. Iar grădina poetei noastre este plină de astfel de boboci, care aşteaptă înflorirea şi degustătorii de arome rare.

Poezia sa generează o diversitate de stări sufleteşti: optimism, frumuseţe armonioasă, eternal ori ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii, dimensiunea atemporală a artei, frumuseţea naturii, a inteligenţei umane, un anume patos al lucrurilor, tristeţe a singurătăţii, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugător, frumuseţe austeră, melancolie, dezolare, misterul singurătăţii, al însingurării, simplitate adâncă a formei literare, eleganţă, naturaleţe, ş.a. Fără aceste ingrediente, efectul final, adică celebrarea vieţii în toate ipostazele sale, nu s-ar realiza.

Uneori poemele par veritabile instantanee ale realităţii, asemănătoare fotografiilor: „Roşii căzute/ în noroiul grădinii –/ pete de sînge.” (Minutul 6, pag.63); altădată au o dinamică blîndă, liniştitoare: „Bruscă ninsoare –/ pîinea cerşetorului/ se-mbogăţeşte.” (Minutul 3, pag. 66).

Şi toată această zbatere duce la Clipa 0 : „Nimic/ Totul/Nimic” (pag.69). Ea e eternă, o împarte fiecare cum vrea. Nu e nici repede, nici înceată. Nici reală, nici imaginară. E Clipa şi atît! Momentul inedit cînd îţi poţi rememora, trecutul, dar şi viitorul. Acum, şarpele îşi muşcă, mulţumit, coada.

Ora lactee a Domnicăi Pop este o stea singuratică ce răsare deasupra insulei misterioase unde, spun piraţii sufletului, Dumnezeu a îngropat o părticică din comoara poeziei Lui.

* Domnica Pop, Ora lactee, Editura Trinom, Arad, 2016