LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

Rătăcitorul şi umbra sa*

Încercând să aflu cât mai multe informaţii despre autorul cărţii (de pe net sau citind prefaţa lui Sorin Lavric), mi-a venit în minte expresia omul orchestră. Pentru că asta pare a fi şi Igor Isac: un om înzestrat cu multiple talente. Am văzut că domnia sa este, în egală măsură, pictor şi grafician, restaurator de icoane bisericeşti, sculptor, muzician, scenarist, regizor, scriitor, dar şi un neobosit călător. Cu un cuvânt, un neliniştit, ca toţi creatorii.

Igor Isac s-a născut în comuna Olişcani, satul Şoldăneşti din Republica Moldova. Este absolvent al Liceului de Arte plastice din Chişinău şi al Universităţii de Arte din Tallinn, Estonia. În anul 1995 a devenit cetăţean român, iar acum locuieşte în oraşul Oraviţa, fiind referent cultural la Casa de Cultură a oraşului.

A debutat în cinematografie în 1990 cu filmul artistic de metraj mediu „Atmosferă încărcată”, cu un scenariu după nuvela omonimă a lui Caragiale, film pentru care primeşte, în 1991, premiul pentru regie oferit de Asociaţia Profesioniştilor din Televiziunea Română.

Înainte de a debuta editorial cu creaţii proprii, a scris (în colaborare cu prozatorul Mihai Moldovan şi poetul Doru Ilana) două jurnale: De trei ori vara (Editura Mirador, 2004) şi De trei ori Oraviţa (Editura Eubeea, 2009). Acestor două volume le urmează alte două (de data asta sub semnătură proprie): Cartea aşteptării (Editura Eikon, 2011), pentru care i se acordă premiul pentru debut la Salonul Internaţional de Carte din Chişinău, şi În umbra destinului, volum de care ne vom ocupa în rândurile care urmează.

În prefaţa la cartea în discuţie, Sorin Lavric vede la Igor Isac „un talent în accepţia congenitală a termenului, o forţă a naturii, căreia artistul nu poate decât să-i dea ascultare”. Şi continuă S.L.: „E ca şi cum ar fi posedat de o putere ce-i răbufneşte împotriva voinţei, supunându-l unei constrângeri, căreia nu i se poate opune”. Cu alte cuvinte, Igor Isac scrie pentru că este obligat, pentru că aşa îi dictează o forţă din afara sa. Dar, oare, nu acesta este sentimentul pe care îl încearcă toţi creatorii, cum că ei nu par a fi altceva decât uneltele? Doar mâna care scrie, nu forţa care creează?

Ca orice basarabean „rătăcitor prin lume” (vezi şi cazul scriitorului arădean Dragoş Ceahoreanu), el pare să nu-şi găsească nicăieri locul său. Oriunde s-ar duce, în orice loc s-ar opri, el se simte mereu străin, mereu în casa altuia. De aici, probabil, şi sentimentul inutilităţii şi al neîmplinirii care îi stăpâneşte pe mulţi dintre basarabenii care au reuşit, mai devreme sau mai târziu, să se repa trieze. Trăirea „mereu cu frica-n sân” îndurată în Basarabia, l-a făcut să se retragă „în umbră”, adică în el însuşi. „În perioada comunistă, în Basarabia adevărul despre propria identitate era profanat şi orice încercare de a-i restabili chipul real era pedepsită”. Şi, veţi vedea citind paginile acestei cărţi, autorul ei chiar a fost pedepsit pentru aceasta, trăind mai apoi, după cum singur mărturiseşte, în umbra destinului, mânat din urmă de trei frici: frica de moarte, frica de adevăr şi frica de iubire.

Textele care compun acest volum cu greu pot fi puse în aceeaşi categorie. Unele sunt autentice file de jurnal, altele par a fi doar exerciţii, încercări de portretizare a celor din jurul său (prieteni sau doar simpli cunoscuţi), iar câteva pot fi uşor plasate în sfera reportajului literar. Ceea ce le salvează însă pe toate este talentul literar incontestabil al autorului lor, ştiinţa lui de a face literatură din lucrurile şi întâmplările mărunte care ne populează tuturor viaţa.

Deşi în paginile cărţii nu dăm de întâmplări senzaţionale sau de scene de un dramatism ieşit din comun, cartea lui I.I. te cucereşte prin simţul observaţiei şi prin acurateţea descrierilor. Autorul ştie „să facă dintr-o întâmplare banală, pagini pline de viaţă”. Ceea ce te cucereşte la acest scriitor este francheţea frazei şi mai puţin „teoretizarea filosofică”. Însă, pe lângă toate acestea, sau, poate, deasupra tuturor acestora, se situează, indiscutabil, marea iubire a autorului pentru semenii săi, pentru oamenii de orice condiţie şi din orice loc. Fie că sunt fiinţe iubite, prieteni sau doar simple cunoştinţe, „personajele” lui Igor Isac sunt tratate cu aceeaşi căldură şi înţelegere, dar şi cu o francheţe rar întâlnită. Autorul vrea să fie sincer cu el însuşi, dar şi cu ceilalţi, tocmai pentru că îi preţuieşte.

Iată, Maria „este mereu înconjurată de acelaşi aer diafan, ce parcă o apără de energia negativă a lumii (...). E bizară. Mereu ceva îi scapă din mână, sau răstoarnă un vas, sau se împiedică de pragul uşii, rănindu-şi piciorul”; moş Borozan „de obicei stă pe iarbă, păzeşte vacile şi citeşte Biblia. E îmbrăcat în aceleaşi haine zdrenţuroase şi miroase puternic a vacă”; prozatorul Mihai Moldovan „e o fiinţă blajină şi un timid nativ. Nu ştie ce-i ranchiuna, pe toţi îi îngăduie în preajma sa, aşa precum sunt, nu l-am văzut niciodată să dea cu pumnul în masă”; Nicu Murgu „e un tip solid, cu mâini butucănoase, cu care şi-a ridicat casa (...) în centrul oraşului. Are o privire tăioasă, de sub sprâncenele lungi te scrutează rece doi ochi negri”. Ş.a.m.d.

Muşcătura unei vipere (întâmplare petrecută chiar în curtea casei sale, şi care îi putea fi fatală) îi dă prilejul să se gândească la moarte. Mi-ar plăcea, spune el, când va fi să plec, ca trupul meu să fie redat ţărânii, pe aici, prin apropiere, la marginea pădurii, acolo unde ia sfârşit grădina de fân şi muntele îşi începe urcuşul. Adică în templul imaginar al melancoliei de unde, în zare, se vede călătorind prin timp prinţul adevărului”.

În textul numit „Mea culpa”, ca mulţi alţi scriitori, I.I. se întreabă de ce scrie, devreme ce atâtea cărţi bune sunt scrise deja. „Scriu, în primul rând, pentru mine, spune Igor Isac. Pentru a-mi regăsi identitatea, rostul în această lume, (în care) sunt, de fapt, un rătăcit. M-am apucat de mai multe lucruri şi pe niciunul nu l-am dus până la capăt. Sunt incapabil de a avea o familie: două încercări ratate şi trei copii, de care m-am cam înstrăinat. De fapt, ce s-a întâmplat şi ce vreau eu de la viaţa asta? (...) Trecutul meu este o povară care, cu trecerea timpului, devine tot mai grea, fiindcă el nu este mort, ci mai trăieşte în mine”.

Dimineaţa, adică începutul zilei, este, pentru autor, începutul unei noi vieţi, al cărei rost vrea să îl înţeleagă. Dar pentru că nu toate aceste noi începuturi îi crează aceleaşi stări sufleteşti, el încearcă să înţeleagă de unde vin, cum vin şi ce rost au ele. „Oare ce-mi pregăteşte ziua care începe şi care, poate, nu se va deosebi cu nimic de cea precedentă? Dar tocmai acest lucru îmi sporeşte atenţia. Trebuie să disting nuanţele inedite şi să discern clipele adevărate”. Deşi pare la fel ca altele, totuşi, fiecare zi e altfel. Poate că aceasta este partea cea mai frumoasă a vieţii: ineditul de neimaginat şi de neînţeles nu numai al fiecărei zile, ci chiar al fiecărei clipe.

De mirare de cât de puţine lucruri are nevoie scriitorul pentru a se simţi fericit, împlinit, împăcat. Lumina calmă a dimineţii, prospeţimea unui început de vară sau întâlnirea cu un cunoscut pot să îl scape de „forţa distructivă a efemerului”, de „dictatura lucrurilor mărunte care ne fură viaţa şi ne-o toacă în nimicuri”. Cu mărturisită umilinţă, el primeşte „câte ceva din infinita lecţie a aşteptării oferită cu delicateţe de arborii sau plantele din jur”.

Pagini de jurnal, în adevăratul înţeles al cuvântului, sunt cele prilejuite de călătoria în Marea Britanie sau în Grecia. „Străzile şi pieţele londoneze sunt aglomerate de oameni şi maşini negre, care se mişcă, frenetic, în diverse direcţii. E greu de ghicit sensul acestei îmbulzeli. Poate, mai degrabă, n-are nici un sens. Dar, desigur, ea, mulţumea bezmetică, îşi devoră, lacomă, clipa ce i s-a dat”.

Despre condiţia celor care se declară români în Republica Moldova scrie în „Între Don Quijote şi Raskolnicov”. În Basarabia acelor ani, doar „prin simplul fapt că te credeai român, deveneai pentru regim, în scurt timp, persona non grata. Şi autorităţile, în asemenea cazuri, ca să nu se complice prea mult, de obicei, izolau persoana respectivă într-un ospiciu”, unde se urmărea, programatic, strivirea personalităţii omului, neantizarea lui. Pentru a le da cu tifla autorităţilor, Igor Isac face un gest care îl caracterizează pe deplin: se internează singur, cu bună ştiinţă, într-un astfel de „institut”, iar când iese de acolo, „cu certificatul de idiot în buzunar”, poate să se simtă, în sfârşit, liber.

În umbra destinului este, în ultimă instanţă, cartea unui om care fuge de propriul destin, dar fără să reuşească, pentru că el, adică destinul, se ţine, ca să zic aşa, scai de om, ca umbra din atât de cunoscuta ghicitoare, pe care o ştim din copilărie: De ce nu poate scăpa omul, orice ar face? De umbra sa.

De umbra destinului său, ar spune Igor Isac.

* Igor Isac, În umbra destinului, Editura Eikon, 2015