LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru

Imaginarul prolific şi concreteţea captivă*

La noi, după revoluţie au apărut un număr mare de lucrări beletristice tratând aceeaşi temă: condiţia scriitorului/ intelectualului în totalitarism. E vizată (şi acuzată) îndeobşte subordonarea ideologică şi, implicit, limitarea/ amputarea libertăţii de expresie şi de expansiune a individului constrâns a se mişca şi a se rosti într-un spaţiu bine circumscris şi supravegheat. Şi cum această restricţionare a drepturilor fundamentale este proprie oricărui sistem dictatorial, ea generează, firesc, sentimentul de neaderare, de opoziţie, iar în final – de revoltă făţişă. Sens în care seismele şi convulsiile comunitare nu întârzie să apară, ducând, de regulă, la eliminarea unor paradigme consacrate şi instaurarea altora. Acuma, cât de oportune şi de viabile sunt unele sau altele, numai istoria o va dovedi. Până una alta, însă, omul va sta mereu în bătaia tuturor uraganelor, întrebându-se, buimac, cu ce a greşit, cu ce a păcătuit, de e veşnic urgisit, veşnic remodelat şi folosit pe post de cobai în contul unor experimente social-politice cu epilog incert, dar cu consecinţe deseori ireparabile în plan personal şi obştesc!?

Una dintre cărţile care dezbate statutul artistului în eră totalitară este şi Întâlnirile mele cu Orlando. Scrisă de Cornel Nistea, ea s-a întrupat în anul 2012, la Editura Unirea, Alba Iulia.

Nararea la persoana I-a are avantajul angajării mai profunde a eului în textul literar, de unde şi o redare mai pronunţată şi mai nuanţată a trăirilor. Desigur, există şi reversul – pericolul împotmolirii într-un intimism fad şi plictisitor prin raportare prea deasă (şi ostentativă) la sinele hipertrofiat. În cazul de faţă, însă, nu ne paşte această primejdie. Un dozaj atent distribuit împiedică evadarea în exces introspectiv sau eşuarea în exacerbarea monomană a propriei însemnătăţi. Aici, în perimetrul acesta, autorul etalează un echilibru remarcabil, aidoma dresorului ce temperează şi stăpâneşte cu precizie torentul vocabulelor în drumul lor spre inimă şi adevăr.

Romanul e centrat pe doi protagonişti: prozatorul Horaţiu, care e şi narator, şi pictorul Orlando. „Sunt de formaţie boem, ce m-aş face dacă aş avea soţie şi copii, s-ar termina cu cariera mea de artist”, mărturiseşte el. Adiacent lor, apare şi un tandem feminin – Diana şi Anamaria. Iar mai târziu – Katerina. Ca „un excentric înzestrat de Dumnezeu cu ceva talent”, Orlando îşi trăieşte etapa creatoare înconjurat de femei.

Între ei se derulează un permanent dialog, fiecare cu viziunea şi stilul său de viaţă: „Nu prea ne-am sincronizat concepţiile, ba dimpotrivă”, recunoaşte Horaţiu. Conversaţiile bilaterale sunt tot atâtea ocazii de aprecieri negative ori pozitive apropo de artă. Sens în care, Horaţiu constată cu amărăciune: „Nu de aceeaşi părere e şi critica literară care refuză să-mi citească ce-am publicat în ultima vreme. Domnule, le este o lene grozavă să citească... (...) Dacă ar fi să scrie azi un tânăr din cale-afară de talentat o capodoperă, nimeni nu l-ar băga în seamă. Destinul ăsta l-am împărtăşit şi eu. Critica literară autentică nu mai există (...), iar criticii mai noi se ocupă doar de prieteni. Nu mai am nicio speranţă să fiu băgat de cineva în seamă... Tu ai fost un răsfăţat al criticii şi nu-mi înţelegi revolta... Ai expus tablouri în mai toate muzeele de artă din ţară, ba ai evadat uneori şi peste graniţă, împotriva restricţiilor...” (pag. 54)

Inserţiile teoretice ale eroilor sunt de substanţă în drumul lor spre necesara limpezire estetică. Componenta livrescă aglutinează cumpătat cu experienţa originară, rezultând un „balet” intelectual suplu şi atractiv. Există o dinamică aparte a textului, în care fiecare frază începe bine şi se finalizează la fel. Iar între cap şi coadă, acţionează acele vocabule-motorii care „îmbrâncesc” unitatea sintactică înainte, rostogolind-o în toate sonorităţile ei.

Deşi referirile la feminitate, seducţie şi erotism sunt multiple, ele nu exced zona decenţei. Nu avem acea vulgaritate, chiar trivialitate şi eros dezmăţat întâlnit atât de frecvent în cărţile unor confraţi mai tineri. Şi care au impresia că o proză valoroasă nu poate dăinui fără scene de împerechieri la „podea” sau de alte exhibiţii şi ciudăţenii ţinând mai degrabă de latura întunecată, patologică, a fiinţei. Nimic din toate aceste devieri şi dezechilibre comportamentale menite a şoca lectorul cu orice preţ şi de a-i induce falsa idee că anormalul, morbidul şi scabrosul constituie categorii estetice de prim rang. Un excelent simţ al proporţiilor ghidează mâna romancierului, care presară ingredientele redactării la locul şi la timpul potrivit. Şi o face cu acea iscusinţă (şi bună-cuviinţă) a creatorului înzestrat, care ştie că lucrurile cu adevărat importante vin din adânc, din profunzime, nu de la suprafaţă, unde diferenţa dintre aparenţă şi esenţă e atât de şubredă.

Fiecare (re)întâlnire a celor doi protagonişti – Horaţiu şi Orlando – constituie pretextul, pentru autor, de a-şi etala preferinţa stilistică ilustrată prin tehnica rememorării. De altfel, întregul roman este o reamintire, o recreere a trecutului ce se reconfigurează sub ochii noştri. Secvenţial, el împarte epocile, alcătuind un liant temporal ca linie de demarcaţie şi inoculând senzaţie unei ficţiuni când consumate, când actualizate sau în devenire.

O faună pestriţă de indivizi – de la artişti la politicieni, delatori, activişti, femei cu statut incert ş.a.m.d., populează generos filele tomului. Se invocă şi numele unor literaţi de marcă, cu inevitabilele picanterii şi colportări pe seama lor. Nu lipsesc nici exemplarele protipendadei – corifeii zilei, aserviţii puterii, profitorii şi detractorii de toate genurile şi calibrele. Chiar şi metresa plasticianului Orlando e o impostoare, întrucât „(...) dacă a pus pensula cu culoare de câteva ori pe pânzele alea!... N-am fost împreună cu ei acolo, n-ai văzut că fetişcana asta, studenta lui, nu ştia ţine pensula în mână încât i-o purta Orlando precum învăţătorul mâna unui copil de clasa întâi care învaţă să scrie...” (pag.118)

Pictând cu predilecţie nuduri, Orlando traversează şi perioade neprielnice, fiind acuzat, de politicieni, de „imoralitate”: „Acolo sus s-a constituit o pleiadă de revoltaţi: Cum adică, tovarăşilor, omul ăsta să ne seducă femeile sub pretextul că face artă?...” Desigur, nu e vina artistului că nevestele demnitarilor (24 la număr) asaltează atelierul pictorului, unde, cu nedisimulat aplomb, pozează despuiate în faţa şevaletului. Asistăm aici la momente de un comic evident generat de falia dintre moralitatea clamată oficial, pe de o parte, şi repeziciunea cu care consoartele se dezbrăcau, pe de altă parte. E un comic de situaţii ce are şi alte conotaţii, întrucât, prin extrapolare, vizează întreaga suprastructură găunoasă, ipocrită şi mistificatoare.

Prezenta carte nu ne prilejuieşte doar întâlnirea cu Orlando, ci şi cu... Cornel Nistea! Sau invers. Oricum am privi lucrurile, un fapt e cert: autorul croieşte o sinteză interesantă între real şi imaginar, proiectându-le în planul fecund al conştiinţei ziditoare. Plasând în avanscenă personajul Orlando, romancierul se explică, în fond, pe sine, reflectându-se ca într-un cristal cu irizare fină. Ceea ce nu (poate) spune naratorul la persoana I-a, afirmă nonşalant celălalt, adică Orlando – o copie a scriitorului. Opiniile converg aşadar, de unde transpare ideea esenţială: arta ca simbol absolut al înzestrării particulare sublimate şi ca perpetuare în Necuprins.

Trimis în Cehoslovacia, într-un „parteneriat ştiinţific”, Horaţiu nimereşte în siajul „Primăverii de la Praga”. La revenirea în ţară, după un stagiu de câteva luni şi o frumoasă (şi intempestivă) poveste de dragoste, Horaţiu asistă ca martor la evenimentele având ca fundal realităţile cotidiene din România comunistă. Nu e un opozant frontal, de „stradă”, al regimului, însă cochetează cu ideea dizidenţei, fiind mai degrabă un „rezistent” decis să-şi exprime indignarea şi protestul în paginile unei cărţi. Scop în care culege impresii şi informaţii menite a da contur cât mai temeinic (şi veridic) volumului ce se vrea un rechizitoriu amplu şi dur al „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Citirea câtorva fragmente din romanul Destine, la „Europa liberă”, are drept consecinţă retragerea tuturor titlurilor din librării şi biblioteci. Iar în finalul tomului, la reîntâlnirea cu Orlando, naratorul conchide: „Ne descoperim, cred, victime amândoi ale sistemului. Problema nu era o noutate, dar acuma ea se acutizase. Constatam că, dincolo de creaţie, victimizarea era cel mai puternic liant care ne unea. În discuţia cu el uitasem că mai era ceva care ne despărţea, un ceva pe care nu-l puteam defini decât extrem de vag, chiar dacă în atâtea rânduri mi se părea că trăiesc certitudini”. (pag. 311)

Cu interdicţia de-a mai picta nuduri – ca expresie a artei „decadente” – Orlando împărtăşeşte aceeaşi soartă a aneantizării prin excludere. Iar Horaţiu pătimeşte şi mai rău. Intrat în vizorul Securităţii, i se confiscă toate manuscrisele şi notele de jurnal, apoi e declarat „iresponsabil” şi internat cu forţa la ospiciu. După o perioadă petrecută la închisoarea-spital (unde se croiau experienţe medicale pe pacienţii mai recalcitranţi), iese de acolo şi, la presiuni externe, e expulzat în Franţa, la Paris, unde rămâne 15 ani.

Pe urmă, revine în ţară, fiindcă „– Întâmplarea face să fiu român, Orlando, simţeam că locul meu e aici, nu departe de locurile în care am copilărit”. (pag.311)

Cornel Nistea este un psiholog fin, avizat, sondând abil subteranele sufleteşti ale semenilor şi, mai departe, departajându-i după criterii în care etica joacă un rol însemnat. Aparent cinic, de-o francheţe uneori surprinzătoare, protagonistul-narator trăieşte la tensiunea maximă a emoţiei creatoare. Roman al condiţiei artistului în cadru potrivnic, Întâlnirile mele cu Orlando mixează imaginarul prolific cu concreteţea palpabilă, obiectivă, rezultând deseori un halo` în care demarcaţia dintre plăsmuire şi efectiv dispare. O mână energică, un ochi pătrunzător şi o perspectivă estetică elevată fac din această lucrare o remarcabilă întrupare editorială a vremurilor noastre.

* Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando, Editura Unirea, Alba Iulia, 2012