LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru

Abisurile vocabulelor

E o bucurie când, după „tone” de versificări pline cu limfă, secreţii şi alte turbulenţe hormonale, nimereşti şi un volum de poezii „normale”. Adică fără acele stridenţe şi contorsionări ce ţin mai curând de vătămarea corporală decât de expresia sensibilităţii consacrate a liricii dintotdeauna. A acelor poeme filtrate în primul rând prin fagurii emoţiei profunde, ziditoare, şi mai puţin prin jocul intempestiv-aleatoriu al cerebralităţii tensionate artificial. Şi care dă invariabil acele „liricoidisme” cinice, trase de păr, în care sentimentul e substituit cu reacţia viscerală prezentată ca exemplu de izbândă artistică şi de racordare la mode şi curente în vogă astăzi. În mare vogă, dar, în fond, atât de discutabile şi de vremelnice. Ceea ce rămâne, însă, e trăitul veritabil, fiorul adânc şi datul personal. Pe scurt – amprenta propriei individualităţi necontaminate de toxina imitaţiei cu orice preţ (şi risc) sau cu setea afirmării în regim de „urgenţă”. Căci, în marea lui durere (şi înţelepciune), doar poetul neconvertibil poate grăi astfel: „Aici,/ nu mai ştie/ nimeni/ să vorbească/ cu nuferii,/ să le mângâie/ albul descânt.../ Toţi urlă/ îmbelşugat/ cu ochii/ pe sticlă/ pisată.../ Aici,/ au uitat toţi/ să mai adoarmă/ în fânul/ copilăriei/ pe sfârcul/ înserării.../ Şi,/ mai ales,/ să îmblânzească/ cuvintele/ ca pe nişte răni,/ oblojindu-le/ zilnic.../ A vorbi/ cu nuferii/ e ca şi cum/ ai mângâia/ cuvintele/ cu lacrimi...” (A vorbi cu nuferii)

Impregnat de omenesc, de natural, poemul acesta îl are ca autor pe Ion Căliman. Stihul face parte din volumul Euforia vâltorii, care a apărut la Editura timişoreană Mirton, 2016.

Ceea ce captează atenţia, încă de la primele strofe, e senzaţia de cumpănă. De aşteptare în nădăjduire. De repliere în „gol” provocată şi susţinută constant de intimitatea contrariată. O atmosferă cernită umple spaţiul recepţiei, dar nu în nuanţă strict demoralizatoare, ci în una păstrând, la minima „cotaţie”, alternativa: „De vreme/ ce ard,/ cuvântul mă creadă,/ nu-n dangăt umil,/ ci-n rugul/ abrupt,/ stau până-n gât/ de strajă/ în livadă/ s-aud/ cum iarba/ plânge/ dedesubt;/ Cum strigă/ suliţa/ ţâşnită-n cer/ pe cele patru/ feţe,/ sângerând/ lumina.../ De vreme/ ce ard,/ mă apropii/ de ger,/ cum bruma/ dimineaţa/ înlănţuie grădina...” (De vreme...)

Întrupată din multiple sinteze afective, lirica lui Ion Căliman resuscită temele esenţiale ale existenţei. Predomină, totuşi, elementul temporal – prelingerea sa implacabilă şi gravă mixată cu eternul jind al (pe)trecerii şi al estompării. Al destrămării, la urma urmei, căci toate converg într-acolo, la răspântia dintre „a fi” sau „a fost”: „Spre nimeni/ trec,/ spre nimeni/ urcă ceasul,/ cobor sfios/ în pacea lui.../ Dar el nu e,/ ci numai o părere/ că-n inimă/ se adânceşte-un/ cui/,/ că trage/ cineva la vâsle/ către ţărm/ că se adună/ lanuri de corali/ sub frunte/ şi pescăruşii/ cad/ cu aripile/ ninse/ în liniştea grădinii/ fără fructe...” (Părere)

Poetul pare împăcat cu ursita-i „inferioară”, de simplu contemplator al spectacolului numit Viaţă. Infinitele ei ipostaze, meandre şi ciudăţenii, îi induc ba puseuri de melancolie, ba tentative de răzvrătire în surdină sau momente de bilanţ introspectiv cuprinse în aura resemnării extinse. Există şi clipa abandonului, a disperării, când „Pironit/ întru ningere,/ lacoma umbră/ a vidului/ sparge/ ferestrele logice/ ale târgului/ de cuvinte.../ Totu-i abstract,/ fumul doar ţine/ loc de cerneală... (...)” (Treptele vidului)

Recurentă, deznădejdea alimentează constant bazinul meditaţiei doldora de reprezentări în nimb crepuscular. Aici, sensibilitatea bardului atinge apogeul transfigurării – imaginea poetică fiind în deplină consonanţă cu simţirea-i răscolită. Şi totuşi, de undeva, de „sus”, el priveşte faptele şi lucrurile cu o anume reconciliere, dezvoltând un gen de fatalism „somnolent”, ce exclude atitudini radicale. Tocmai echilibrul afişat împiedică derapajul în versificaţia nihilist-resentimentară, care aşază în prim-plan ego-ul supradimensionat şi nu combustia afectivă prefigurând reuşita. Ca tălmăcitor al propriilor vreri şi nelinişti, poetului nu-i rămâne decât să constate că „Aici se petrece/ timpul,/ în pendula aceasta/ bătrână,/ aici voi adormi/ şi eu/ târziul,/ cu macii/ sângelui/ în mână... (...)” (Ochi în tânguire)

Descoperim în creaţia lui Ion Căliman, stilistic vorbind, suficiente influenţe folclorice. Redarea lor cadenţată, în „cascadă”, potenţează recepţia – tabloul rezultat fiind astfel mai uşor de reperat şi de înţeles:

„(...)Treci nămolul/ către zbor,/ pasărea/ cântă-n ulcior,/ parcă-i apă,/ parcă-i stea,/ parcă-i strop/ din nimenea... (...)” (Mesaj)

Nici cultul strămoşilor nu-i este indiferent, sens în care poemul Curajul de-a rămâne munte e emblematic: „Dintr-un târziu/ de munte/ în care ne-a fost/ prispa/ coboară-n strai/ de cetini,/ c-un neam/ de oseminte,/ Burebista... (...)” Dar cel mai mult îl ispiteşte substantivul „cuvânt”. Un termen ce apare (aproape) obsesiv în perimetrul volumului, ilustrând – dacă mai era nevoie – însemnătatea lui în arhitectura cărţii. Ion Căliman e atras irezistibil de vocabulă, chiar fascinat de proprietăţile şi omnipotenţa acesteia. Ca element ziditor, cuvântul înglobează calităţi particulare, magice, la umbra căruia se leagă şi se dezleagă „a lumilor taine”. Nimic nu mişcă în afara lui – de unde şi strădania de a-l „captura” şi de a-l „domestici” pe cel mai interesant şi mai sugestiv, ca garanţie a maximei expresivităţi artistice. Altfel spus – vocabula crucială, parola de esenţe, tonul primordial... Şi toate astea în registrul unei (relative) simplicităţi, căci adevărurile mari nu transpar neapărat din ziceri docte, ultrarafinate, ci şi din oralitatea şi naturaleţea populară.

Cu Euforia vâltorii, Ion Căliman ne oferă un buchet de poeme zămislite nu doar cu rigoarea minţii, dar, mai ales, cu largheţea inimii. Prins în urzeala cuvintelor, el le alege pe cele mai potrivite, alcătuind „meniul” preferat al hranei sale spirituale. Un „meniu” din care nu putea lipsi ingredientul principal: natura umană nepervertită. Adică, omenescul, firescul atitudinii şi al expunerii. De aici şi interogaţia cu accent dramatic: „Ce aş putea/ face eu,/ acum,/ legat aşa,/ de mâini/ şi/ de picioare,/ cu botniţa asta/ pe gură,/ când/ înaintea privirilor/ se deschid/ hăurile nelocuite/ ale cuvintelor?!... (...)” (Strigăt zadarnic)

Tocmai din abisurile nepopulate ale vocabulelor, poetul absoarbe esenţa stihurilor sale care mustesc de sevă şi semnificaţii. Sentimental ori lucid, contemplativ sau chiar ludic, dar niciodată cinic, Ion Căliman „umblă” necurmat la rădăcina cuvintelor, înşirându-le apoi pe mosorul primitor şi fascinant al lirismului de bun-augur.

* Ion Căliman, Euforia vâltorii, Editura Mirton, Timişoara, 2016