LECTURI PARALELE
Anton Ilica
Producţia de dorinţe şi „intrarea pe mai multe uşi”*
Estetizarea cultului narcisiac prin care corpul devine metaforă ocupă încă spaţiul textual al retoricii sentimentale. Nominalizarea plăcerilor tactile întreţine un univers ficţional în care parada poetizărilor forjează imunitatea toleranţei pentru excese, evitând vulgarizarea doar dacă cititorul îşi ia îngăduinţa de a intra în universul lirismului pe mai multe uşi. De altfel, lectura unui text liric rămâne întotdeauna o manipulare, în sensul în care „producţia de dorinţe” a autorului este cotlonită în dosul sensurilor ori sub pletora unor imagini dezgolite de semnificaţii capricioase. Textele lirice concentrează un apetit personal pentru seducţii, distilate de autori într-o morfologie emoţională, ascunzătoare de capcane şi referenţialitate.
Lucia Bibarţ, de pe-acum desvrăjită de aleanurile inocente ale adolescentei, propune – în poetizări tactile (2016) – o paradă a sentimentalismului într-o formulă concentrată de „story telling”. Frământând (şi fermentând) sensurile emoţionale în mixaj cu cuvintele speriate de mediocritate, Lucia Bibarţ şi-a regăsit identitatea în „Poezie”:
„Mă deşir/ în fâşii/ de simţire şi carne,/ Socotind între graniţele propriei/ dimensiuni./ Cu voluptate, uimire,/ Cu încredere şi fragilitate./ Mă descopăr …/ La fel de firesc,/ glorios şi mirabil/ precum te descoperi/ viu,/ Femeie, Soţia, Mamă, sunt Poezia.” (Eu sunt Poezia). În simptomele identificării, autoarea îşi redescoperă feminitatea vie în „femeie, soţie, mamă”, conducând interesul degustătorul de versuri spre o feminizare a discursului. Vezi şi textul Lăsaţi femeile să intre în cetate!, în care sentimentul este dirijat spre elemente care au amprentat feminitatea într-un volum anterior:
„Ai tras fermoarul peste sufletul/ tău/ Și m-ai închis/ Cu şuviţe, irişi şi forme,/ Între./ Dar aproape”.
Suntem motivaţi „să redeschidem” încă o uşă de intrare în volum, care să ne deconteze interesul pentru referenţiali. Cine sunt oare „referenţialii” într-un volum liric, dacă nu propriile experienţe refulate (şi defulate) în cuvinte? Inflaţia de iluzii şi avantajele nefericirii (sau dezavantajele fericirii) pot deveni – la un moment dat – actanţi într-o experienţă lirică. Un cititor îşi pune (dacă şi-o pune!) întrebarea: ce urmăresc eu prin lectura unui volum de poezie? Descrierea (specifică a) unei experienţe emoţionale sau arta scrierii în a disimula sensurile!! Uneori textele poetice au nevoie de un creion, aşa ca pentru „dezlegarea cuvintelor încrucişate”. Alteori piruetele lirice induc reţele labirintice de sensuri. Reprezentarea – prin formula „vitrinelor de metafore” – a unor experienţe personale găsesc în reprezentarea prin limbaj un rafinament meşteşugit de figuraţie. Lucia Bibarţ chiar atrage cititorul (vai, bietul cititor!, deplâns de prozatorul Gh. Schwartz) într-o esoterică incantaţie la limita amuzamentului gratuit: „Te îmbrăţişez împotriva împotrivei, împotriva împotrivirii” sau „Tiranicul dacă/ în mine debarcă…”
Liricele „poetizate tactil” au – totuşi – o mare doză de erotism: „cineva… mi-a sărutat? Noptatic stelele/ de pe frunte/; (domnul meu), „tu simţi cât de devreme,/ neaşteptat, surprinzător/ M-am aşezat în inima ta?”). Alteori, tabloidele erotice au un referent, cum ar fi cel identificabil în Iubiri plasticate, Cromatici coapte, Îndepărtatul meu, apropiat („Miroşi a poezie, de departe!? A poezie, sentimente şi-a vopsea”), Se lasă seara ori Uitate.
Dincolo de sentiment(alisme), poezia e o formă de exprimare. Ea distilează o stare prin intermediul semnelor grafice, iar Lucia Bibarţ ştie să le mascheze subtil sensurile, atât prin obturări de discurs, cât şi prin răsuciri de cuvinte („nu pot infini”, „mă pământizez”, „împreunătatea” ş.a.). Subtilitatea exprimării dar şi disimularea ei generează supleţe şi eleganţă lirică:
„Oare dacă aş fi/ Ai putea transforma/ prezenţa mea/ în poezia neprezenţei mele?” (Oare)
În fine, un tragism cumpănit străbate răsfirările textului, derivat din teama de senectute, de diminuare a energiei sentimentale şi de obosire a tensiunii lirice:
„Uneori, mă tem că voi/ pierde competiţia/ cu mine însămi …,/ că voi atinge linia de final/ a dăruirii …” ori că într-o zi „forând în zăcământul/ din mine, nu voi mai/ găsi nimic preţios de oferit”. (Uneori)
Multe s-ar mai putea rosti despre (oricare) volum liric, fiecare text alcătuitor fiind o experienţă condensată într-o tuşă sentimentală. Mai explicit, fiecare unitate versificată reprezintă o autentică variabilă narativă.
Faţă de volumele precedente (Zâna Pădurii, Sirena Surena, Noduleţ, Șuviţe şi irişi), Poetizări (le) tactile propun o altă morfologie semantică şi o nouă abordare a climatului liric. De această dată, cuvintele au valenţe rafinate printr-o tehnică a răsucirii acoladice a sensurilor, iar unităţile lirice poartă amprente discrete de aleanuri filosofice, sub forma reflexivităţii erosului şi productivităţii de dorinţe râvnite.
* Lucia Bibarţ, poetizări tactile, Editura Tiparniţa, 2016