logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

 

Mircea M. Pop

 

 

Secvenţe literare germane

 

 

O vacanţă de neuitat în Grecia

 

Născută în 1955 la Lipova, judeţul Arad, Carmen-Francesca Banciu pleacă în 1991 în Germania împreună cu cei trei copii ai ei, unde avea o bursă DAAD şi din 1992 trăieşte în Berlin ca scriitoare liber profesionistă.

A publicat până acum un volum de proză scurtă precum şi câteva romane, iar în 2015 i-a apărut Vânt uşor în Paradis*, carte care însumează 75 de texte, de dimensiuni diferite, de la şase rânduri („Fiecare apus de soare e altfel”, „Ilios se culcă”) la patru pagini („Fericirea Karelia”, „Iarăşi printre oameni”) sau chiar cinci pagini („Akrogiali, aici şi acum”, pp.45-49).

Venită din Berlin în Grecia, autoarea locuieşte într-o casă singuratecă la marginea satului Mani din peninsula Peloponez, proprietatea unor prieteni pictori din Lübeck. Elementele auditive, vizuale şi olfactive predomină în carte.

Autoarea descrie amănunţit flora şi fauna specifice ţinutului.

Întâlnim lăcuste, muşte, şopârle, o pisică cu patru pui, păianjeni, fluturi, ţânţari, grieri, râme (după ploaie), buburuze, fluturi de noapte, miriapozi, ploşniţe, un câine, cicade, un scarabeu şi multe furnici.

În ce priveşte flora, apar oleandri, crânguri de măslini, eucalipţi, curmali, cătină mică, mimoze, chiparoşi, grozamă, cedri, oregano, mărăciniş, struguri, viţă de vie şi portocali.

Autoarea stă uneori pe terasa cu privire la mare şi scrie despre răsărituri şi mai ales minunatele apusuri de soare, despre căldura insuportabilă a amiezii,despre luminile din oraşul Stoupa, fumează cu nesaţ ţigările Karelia şi îşi aminteşte de eclipsa de soare de la 11 august 1999.

„Cântecul cicadelor face ca tot ţinutul să vibreze” (p. 21), afirmă autoarea cu încântare.

Călătoreşte în împrejurimi cu maşini de ocazie. Papanaikos, preotul local de 200 kg, care asculta cu plăcere muzică rock, o duce în repetate rânduri cu maşina sa. Autoarea afirmă cu umor: „Eu să scuip în sân. Şi să merg nouă paşi înapoi. Ca să nu am ghinion. Aşa se zice în ţara mea natală” (p. 43).

De fapt România mai apare în economia cărţii: „Ţâţa caprei le zice în ţara mea natală” (p. 26) – despre struguri.

Aflăm că Patrick Leigh Fermor a fost căsătorit cu o prinţesă moldoveancă din casa Cantacuzino şi că au stat înainte de război mult timp în România. „Să le fie ţărâna uşoară”, încheie autoarea relatarea cu aceste cuvinte în română. Iar în altă parte: „Cireşe se numesc în România” (p.91).

Mai cunoaşte apoi o suedeză care are cabinet de masaj şi a angajat o româncă de care este tare mulţumită.

În cafenele şi în vecini cunoaşte autohtoni, cum ar fi clanul Karamanis. Dacă înainte grecii mergeau în America, acum vin în Germania, în Anglia, în UE. Pentru tineret şansele în ţara natală sunt critice.

Cu autostopul ajunge autoarea chiar şi în mica peninsulă Monemvasia, unde a văzut lumina zilei Yannis Ritsos. Acum lângă casa din deal de acolo este o statuie care priveşte veşnic marea.

Autoarea se înţelege cu oamenii uneori în germană sau engleză şi, mai greu, chiar în greacă.

Pe plajă urmăreşte familiile de turişti, mai ales perechile, şi scrie printre altele, despre două mame care aveau tatuate versuri pe tot corpul.

Chiar şi mitologia greacă este prezentă în carte: două lăcuste sunt botezate de ea Clytemnestra şi Oreste iar războiul insectelor i se pare asemenea celui peloponez.

Nici ploaia de vară cu muzica ei nu lipseşte din carte.

Adesea întâlnim propoziţii scurte, uneori repetate.

Pe alocuri ne duce cu gândul la Calistrat Hogaş al nostru, doar că acestuia îi plăcea mersul pe jos…

Uneori textul devine adevărat poem:

„Tăcerea face bine.

Eu sunt aici ca să tac.

Cel puţin pentru o vreme.

Tăcerea face bine.

Eu mă hrănesc din tăcerea mea.” (p. 97)

Au memorabilele rânduri din final:

„O ştiu.

Nu există început. Şi nici sfârşit.

O ştiu.

Nimic nu se pierde.

Nimic nu moare.

Doar se transform.

O ştiu.

Şi mereu uit iarăşi” (p. 159)

 

În carte sunt incluse şi douăsprezece poze făcute de către autoare.

În concluzie, un adevărat manual de vacanţă, care te îndeamnă să voiajezi şi să meditezi asupra celor văzute.

 

 

 

Despre boală la modul literar

 

Richard Wagner, născut în 1952 în localitatea Lovrin/ Banat şi stabilit din 1987 în Berlin, cel care este prezent pe scena literară cu romane, volume de versuri şi eseuri bine documentate, a publicat anul trecut o carte ciudată, intitulată Domnul Parkinson **.

Cartea este în format relativ mic (12/19 cm) şi constă din patru părţi inegale (I. Ameţeală, II. Honeymon – în engleză – Luna de miere, III. Domnul Parkinson şi IV. În pătratul negru) şi este scrisă la persoana I.

Autorul la vârsta de doar 51 de ani are probleme cu piciorul drept şi citează din lucrarea medicului James Parkinson din 1817 intitulată „Un eseu despre parkinsonism”.

Boala ia numele medicului, în 1895 medicul francez Ėdouard Brissaud vorbeşte despre „maladie de Parkinson” (p.16).

În 1919 în teza sa de doctorat tânărul medic Konstantin Treatikoff vorbeşte „despre substanţa neagră a creierului, despre dopamin, care ehilibrează motoricul” (p. 17).

Interesante sunt observaţiile pe care autorul le face în paralela cancer-parkinson.

Aflăm cu părere de rău că „Parkinsonul nu este vindecabil” (p. 35).

„Ironia academică” (p. 41) pe care o cultivă un personaj i se poate atribui la fel de bine şi autorului.

Aflăm că boala aceasta a avut-o şi papa Ioan Paul al II-lea, Voitila, la fel Muhammad Ali, campionul mondial de box, Peter Hofmann şi scriitorul elveţian Jürg Federspiel.

Actorul Michael J. Fox a creat fundaţia pentru cercetarea parkinsonului şi autobiografia lui este cea mai citită carte despre Parkinson din lume.

Boala aceasta a avut-o şi Wilhelm von Humboldt.

Uneori apar afirmaţii derutante: „Se spune despre bolnavii de Parkinson că sunt fără răbdare şi fără înţelegere. Aceasta nu-i adevărat. Şi nu este nici minciună” (p. 72).

„Domnul Parkinson încurcă corpul şi lasă capul să pivească” (p.99), pentru ca mai departe să afirme: „Parkinsonul este o boală pentru singuratici” (p. 123).

Interesantă este apoi următoarea observaţie: „Spitalul mi se părea deodată un hotel în care musafirii au de împărţit camerele” (p. 126).

Cu privire la această carte a lui Richard Wagner, Walter Engel în recenzia sa afirmă: „Deci nu o carte de ştiinţă, nu un buletin medical sau măcar un îndrumător, ci un text cu pretenţie literară sprijinit pe cunoştinţele ştiinţifice ale autorului după cercetări fundamentale şi nutrit cu propriile trăiri şi experienţe, ca persoană afectată” („Deutsch-Rumänische Hefte/ Caiete germane-române”, Anul XIX, 2016, Nr. 1, p. 29).

Este vorba despre o „povestire autobiografică” constată acelaşi recenzent, autorul cărţii fiind de doisprezece ani bolnav de parkinson.

Prin atmosfera creată, cartea îi aminteşte recenzentului german de Procesul lui Kafka.

„Richard Wagner povesteşte fără amărăciune dar şi fără înfrumuseţare şi urmăreşte cu toate speranţele şi recidivele evoluţia acestei boli încăpăţânate care rupe în două trupul şi spiritul”, scrie pe supracoperta interioară a cărţii.

 

 

* Carmen-Francesca Banciu, Leichter Wind im Paradies, PalmArtPress, Berlin, 2015, 160 p.

** Richard Wagner, Herr Parkinson, Knaus Verlag, München, 2015, 144 p.

 

 

 

* Carmen-Francesca Banciu, Leichter Wind im Paradies, PalmArtPress, Berlin, 2015, 160 p.

** Richard Wagner, Herr Parkinson, Knaus Verlag, München, 2015, 144 p.