PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Obsesia „experimentului” antic sau despre începuturile umanităţii împlinite

Am parcurs, reflexiv, rafturile bibliotecii mele, căutând răspunsuri la fel de fel de întrebări. Unele, oarecum eclozate din vechi lecturi superficiale, stăruie obsesiv, alături de altele, contorsionate, cu un ferm semn al interogaţiei, şi care, cu siguranţă, vor fi destul de vizibile în perimetrul imediat, atât de neliniştitor, al bibliotecii.

O întrebare cu o tentă puternică îmi vine în minte obsesiv: De ce antichitatea, patinată de mii de ani, în mii de texte, revine mereu, devenind corolar al valorilor absolute, necontestate, nici chiar de cei mai aprigi susţinători ai expresiei cotidianului, ai zilei, ai clipei? Ulise străbate mileniile de la Homer la Joyce, şi chiar mai încoace. Enkidu, umbra siderată a lui Ghilgameş, este contemporanul nostru, fraternizând cu eul poetic al lui Nichita Stănescu.

Trecând peste limite, există un spaţiu etern, primordial, al originilor, necontorsionat de mode, ori de experimente, ajungând peste timp, acolo unde numai gândul artistului-poet poate ajunge, şi unde emoţia imaginilor artistice ajută la potolirea foamei şi a setei de cunoaştere. Enchidu, din poemul stănescian, devine, din personaj mitic, un contemporan al nostru, dar şi un personaj care personifică umanitatea în cele mai profunde semnificaţii. Creat de zeiţă pentru a deveni duşmanul lui Ghilgameş-omul, şi fiind un demon care-i îngrozea pe înşişi zeii, coborând în cetate, devine prietenul omului, şi îşi pierde animalitatea. Plânsul lui Ghilgameş redă nevoia omului – de la începuturile lui – de a „rupe” legătura ombilicală cu sinele. Nichita Stănescu ne provoacă la un nou incipit, atrăgând atenţia asupra condiţiei actantului liric, des­coperind dialogul „sinelui cu sinele”: „Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te căci ele sunt absurde”. Poemul modernului Nichita uneşte contrariile, Ghilgameş devine partea interioară a eului, Enchidu reprezentând partea exterioară.

Poemul homeric Odiseea, ne oferă un Ulise care simte umilinţa celui care se întoarce acasă pe un drum necunoscut. Insul nu este un aventurier, ci un căutător dependent, subordonat forţelor care ac­ţionează în afara lui. El este un om pios şi care se supune destinului. Zeii de deasupra lui, cu puterile lor magice, îl aruncă în valuri, dar şi într-un joc hilar şi ironic. Pluteşte deasupra poemului, în sinele cititorului, o puternică şi neliniştitoare nevoie a unei ordini, asemenea celei de deasupra zeilor. Penelopa este aceea care îl scoate din ghearele naivităţii şi a letargiei. Ea este, cu adevărat, o pământeană pură.

James Augustine Aloysius Joyce (ce nume poetic! – exclamaţie admirativă, n.n.), poet şi scriitor referenţial, irlandez, în romanul său Ulise – care este un fel de amalgam de ghicitori, metafore şi alegorii, de cele mai multe ori de nepătruns – ne fascinează cu o „călătorie” de o zi din vara lui 1904, cu ocazia sărbătorii naţionale numită Bloomsday. Ştim că trăirile şi visele lui Stephen sunt fragmente din biografia auto­rului, din perioada studenţiei în Franţa. Personajul – cel care călătoreşte persuasiv, şi care parcurge, de fapt, o antiistorie – este purtat peste tot în istoria nefactuală a Irlandei, când se încearcă, în ramă, o formulă a creaţiei epice – şi care se verifică plenar în roman – dorindu-se învierea spiritului irlandez, rezultând, în fine, o istorie mincinoasă. Dar ce minciună! Personajele, stridente, alături de Stephen Dedalus, ar fi Malac Mulligan (Ţapul), un spirit irlandez autentic, ar fi Buck, individ fatidic, care reprezintă ce poate fi mai rău la un irlandez, precum şi Leopold Bloom. Vizibila asemănare dintre destinul lui Leopold cu al lui Ulise din Odiseea, sau asemănarea dintre Molly şi Penelopa, dau cheia romanului. Răsturnarea de logică, parcurgerea în invers a i/moralităţii personajelor, deruta calculată a mitului celui care călătoreşte şi caută absolutul, duc personajele în derizoriu. Copiii lui Bloom din Ulise -le lui Joyce sunt fantasmele personajului din Odiseea lui Homer. Sfârşitul romanului e pus sub semnul întrebării… Ce va face oare Leopold? Îşi va ierta nevasta, având în vedere ce ştie el despre ea, dar şi ce ştie ea despre el? Mircea Ivănescu, venerabilul traducător al romanului, stins, şi ducând cu el multe enigme referitoare la stilul autorului romanului modern, se exprimă, dând ca certitudine ironia lui Joyce: „Indiferent dacă paralela cu Homer a fost urmărită deliberat, sau a însemnat doar o «schelărie» ajutând tehnic la construcţia romanului, personajele şi situaţiile de aici trebuie înţelese, practic totdeauna, prin referire la cele homerice. LaJames Joycee vorba de un model de inversiune comică, prin care anumite personaje raportabile la cele din Odiseea apar în Dublinul secolului al XX-lea cu grijă transformate la modul pedestru, în primul rând amuzant, şi de aici, la modul grav, subînţeles, satiric, amar ironic, spre a fi condamnate.”

*

Abordări privitoare la numeroasele recursuri la antichitatea clasică se strecoară în fluiduri atemporale, nesecvenţiale, accentuând actualitatea marilor teme antice. Biblioteca ne spune multe. Apostolul Pavel plânge la mormântul lui Vergilius, care este, în acelaşi timp, şi cel care îl însoţeşte pe Dante în Infern. Copernic descoperă sistemul heliocentric, urmare revelaţiei produsă de Academicele lui Cicero. Mai înspre noi, Schiller se entuziasmează prin Karl Mohr, personaj din Intrigă şi iubire, admirând fanatic eroii lui Plutarh. Orfeu, erou şi poet antic, este referenţial şi emblematic pentru toţi poeţii lumii. Benvenuto Cellini a sculptat un Perseu ţinând capul Meduzei, Renoir este extaziat de frescele de la Pompei, Mendelson Bartoldi şi Enescu compun magistral opere după tragedia lui Oedip. Multe, multe şi nenumărate alte exemple. „Spiritul Antichităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi caracterului, şi izvorul simţului istoric” spune Eminescu.

Biblioteca celui care stăruie să se con­vingă de aceste realităţi, mai mult decât convingătoare, nu poate să ignore două lucrări, am putea spune aplicate, precum o mănuşă, pe mâna cititorului. Acestea sunt: Despre calitatea umană de Traian Ştef (Editura Paralela 45, 2000) şi În dialog cu anticii de Alexandra Ciocârlie (Editura Cartea Românească, 2014). Cu siguranţă sunt numeroase alte studii, multe pertinente, despre „chestiune”. Acestea două mi s-au părut, însă, cele mai apropiate de postamentul pe care stau principiile interferenţei dintre obsesia „experimentului” antic şi începuturile umanităţii împlinite. Eseurile şi interpretările din cele două cărţi, constituie, împreună, corolare complete ale acestei in­terferenţe, cărţile celor doi înscriindu-se într-un demers care iese din tipare. Prima, sobră şi avizată, „atacă” această interferenţă epistemiologic, cu dese speculaţii originale, atingând cu sobrietate secvenţe fundamentale din literatura universală, pe când a doua însumează comentarii în special pe marginea dramaturgiei române, cu substrat, ori cu origini în mitologiile antice, clasice, greco-romane.

Traian Ştef nu ocoleşte acest dat imuabil al certitudinii că antichitatea, în special cea homerică este punctul de pornire a ceea ce mai târziu va deveni marea literatură. „Nostalgia clasicismului antic grecesc cuprinde Europa din timp în timp cu efecte creatoare de mare forţă, cum s-a întâmplat în Renaştere şi mai târziu prin Hölderlin şi Nietzsche. În ce priveşte omul modern, cu ştiinţă de sine, are mai des prilejul şi mai multe motive să-şi contemple existenţa între coperţile unei cărţi decât în realitatea cotidiană. Timpul şi energia lui sunt supuse tot mai acut determinării economice şi sociale”. Un ele­ment plin de constanţă şi de consistenţă este cel al „calităţii umane”. Pornind de la conceptul de nostos (în elină: „întoarcere”, „revenire”), T. Ştef supune această stare, pe care G. Liiceanu o defineşte în Tragi­cul ca pe o „poveste a omului”, dându-se o tentaţie hermeneutică, de reinterpretare, subliniind ceea ce şi G.L. o spune: „ Odiseea nu este o epopee a rătăcirii, ci una a întoarcerii”.

Stabilind coordonatele „limitelor calităţii umane” T. Ştef „se sprijină” pe un binom al antichităţii eline: Ulise ca simbol mitic şi Alexandru Macedon ca simbol la istoriei. Ambii călători: unul revenind dintr-o experienţă a beligeranţei şi unul îndreptându-se triumfal spre idealul absolut, al cuceririi pământene. Odiseu nu corijează „accidentul” plecării. Plecarea spre Troia este drumul tânărului plecat şi reîntors la vîrsta maturităţii. La reîntoarcere, eroul mitic îşi găseşte fiul la vârsta plecării lui, când se încheie acest ciclu al călătoriei ciclice. „Întorcându-se, el nu corijează un accident, plecarea, ci arată cum se ia în stăpânire ce ai avut”. Alexandru Macedon, în schimb, parcurcând drumul unei „aventuri fără întoar­cere”, înmagazinează simboluri ale unui alt mit, acela al performanţei drumului spre necunoscut. Necunoscutul devine, iată, ireversibil. Cei doi parcurg drumul umanităţii care se continuă şi astăzi. „Alexandru pune la încercare forţa bine condusă de om. Odiseu pune la încercare virtutea umană.” Autorul eseului, defineşte această dualitate, acest binom al „plinătăţii de sine şi care se exprimă politropic, dar care păstrează umanul în limitele naturii sale”. Odiseu iese din carapacea mitică a Iliadei, dând omului acea putere de a se întoarce. Originile simbolizează, prin experienţa lui, forţa umanităţii.

O strălucită concluzie (oare nu e prea puţin spus?!) o re/formulează T. Ştef într-un Solilocviu… care se deschide sub un generic emble­matic al lui Pindar: „ Nu năzui, suflet al meu, către nemurire, Ci istoveşte câmpul posibilului ”. Ulise priveşte spre viitorul lui, care s-ar putea să fie prezentul nostru: „Care este deosebirea dintre «a şti» şi «a fi sigur»? Mai degrabă am simţământul că sunt sigur decât că ştiu. Ştiu că mă pot şi înşela, asta o recunosc, dar nu îl am pe acel «ştiu» care spune că nu mă pot înşela. Ar însemna să fiu asemenea unui martor la tribunal pentru care jurământul a devenit un gest convenţional şi «a şti» adică «a fi văzut», «a fi fost de faţă» îi dau dreptul la a spune că e sigur, că nu ezistă nici o îndoială că aşa s-ar întâmpla lucrurile”, spune T. Ştef, printr-un la fel de emblematic silogism. Undeva, autorul eseurilor are revelaţia întâlnirii cu marile mituri. Singurătatea campestră din anii tinereţii lui, a „distilat” rafinamentul literar al eseistului, cu gândul secund şi încrezător că nu se va „dizolva”, generând, iată, prin lecturi consistente o „rezistenţă chibzuită”, având revelaţia unui erou-simbol; Ulise „este dintre aceia care-şi fundamentează existenţa pe un gând, singurul care nu suportă metamorfoza. Echilibrat, pentru că se cunoaşte şi-i cunoaşte şi pe ceilalţi, putînd să distingă posibiliul de imposibil, versatil pentru că poate să împletească la nevoie adevărul cu minciuna împăciuitoare, să se prefacă şi să-nşele, inteligent pentru că poate să pătrundă realitatea unei clipe, viteaz pentru că are onoarea celui care se opune cu preţul vieţii (vitejia se sprijină pe curajul care ştie, este în vecinătaea acelui gând originar, comunicând cu destinul), prudent pentru că gândul o ia înaintea sandalei, drept pentru că ştie să cântărească fiecăruia ce merită, curajos până la contemplare”.

*

Petru Creţia a intuit cel mai bine că oamenii, chiar supuşi destinului, au puterea de a alege, de a fi liberi; „Iar atunci când Soarta îi cons­trânge să aleagă doar într-o cale sau alta, se simt liberi s-o aleagă, chiar când e mai crâncenă, pe cea hotărâtă de ei în numele unei ierarhii de valori… În aşa măsură încât zeii se sperie uneori că oamenii, prin puterea şi curajul lor, ar putea să le încalce voinţa. Mai mult, zeii, ei înşişi îngrădiţi de soartă, se tem din când în când că forţa omenească ar putea frânge cercul ei de bronz şi săvârşi ceva hiper moron, mai presus de hotărârea sorţii” (Catedrala de lumini, Humanitas, 1997). Aceste cuvinte întăresc un dat de care marea literatură universală a ţinut cont întotdeauna. Şi anume că toate marile realizări artistice, îndeosebi literare, în evoluţia lor, nu au avut cum să se excludă de pe acest parcurs trasat iniţiatic în marea literatură clasică.

Biblioteca literaturii române îmi spune că românii şi-au făcut o cultură similară celei elenistice, adoptînd şi prelucrând genuri şi toposuri culturale născute în Elada. Roma este, în viziunea autorilor români, o extindere în timp şi spaţiu a miturilor egeene. Un amalgam feri­cit de personaje se impun, mai ales pe scenă, unde drama reprezintă punctul forte al creaţiei cu sorginte directă din Antichitate: Romulus, Lucreţia, Horaţii, Curiaţii, Iulius Caesar, Brutus, Antonius, Cleopatra, dar şi Enea, Didona, Alexandru.

Literatura română, îndeosebi dramaturgia, cum spun, a ilustrat, în evoluţia ei, cum nu se poate mai bine, acest traseu. Alexandra Ciocârlie dovedeşte cu asupra de măsură acest lucru. Parcurgând documente iniţiatice pentru studii despre Juvenal şi Cartagina, cercetătoarea „despovărează” investigaţia critică de „statutul muzeal” a procedurii de cercetare. (Dan Cristea, în prezentarea lucrării, ne atenţionează asupra contemporaneităţii aspectelor din trecut, aducând în acelaşi timp din nou – dar pentru a câta oară! – problema temeliei formaţiei spirituale care se găseşte tocmai în acest spaţiu constituit de literaturile greacă şi latină). Tânăra eseistă arată cât de mult dramaturgii români, de la Vasile Alecsandri la Vlad Zografi, s-au inspirat în dramele lor din temele Antichităţii. Parcurgând cu minuţiozitate şi acribie nu mai puţin de 23 de drame scrise de autori români, eseista se poziţionează pe aceleaşi postamente ca Alice Voinescu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, maestrele tinerei cercetătoare, aşezând acest fenomen, într-un armonios racursiu comparatistic. Alexandra Ciocârlie, în buna tradiţie a cercetării literare, are convingerea că „mereu reînnoita întoarcere a dramaturgilor din toate timpurile la sursele teatrului antic (cel care, spunem noi, declanşează spirala literaturizării motivelor şi a temelor eposului grec şi roman), arată forţa de supravieţuire a unora din creaţiile clasice, dincolo de schimbările inerente de gust şi de mentalitate ale publicului”. Când Victor Eftimiu în Tebaida abordează mitul păgân, din perspectiva viitoarei apariţii a conceptului creştin al sacrificiului, Alexandra Ciocârlie îşi circumscrie conceptul transliteraturizării, prin însăşi cuvintele autorului dramei, din prefaţa la Atrizii : „o justificare contemporană a faptelor eroilor”, chiar dacă dramaturgul sondează mai multe surse pentru subiectul dramei tocmai pentru a acumula într-un timp concentrat evenimentele ce se succedau, transformând corul antic în personaje vii. „Contaminarea” diferitelor subiecte are rolul îmbogăţirii intrigii principale.Nu vom stărui asupra subtilelor analize pe textele dramaturgilor români. Important este „filtrul” prin care modernitatea, cu origini şi în clasicismul francez, reinterpretează, schimbând deseori datele, generând o nouă optică a sensibilităţii publicului contemporan. Dar ce este mai important este transferul sacrului în domeniul etic ori estetic.

Cele două maestre amintite mai sus, opinează diferit, dar complementar pe tema obsedantă a „experimentului” antic, ca despre începuturi ale umanităţii împlinite. Alice Voinescu, o sensibilă şi subtilă profesoară de istorie a teatrului, atrăgea atenţia asupra sensibilităţii interpretative a actorilor pentru a da forţă şi viabilitate contemporană personajelor. „Zoe Dumitrescu Buşulenga, spune Alexandra Ciocârlie, conturează o tipologie strictă a miturilor Eladei, pe un filtru contemporan : „dramaturgul reprezintă plenar Elada cuprinsă între cer şi marea văzută ca întinsul cunoaşterii şi al libertăţii. Este vorba de spaţiul Kalokagathiei, îmbibat de valorile etice şi estetice care lucrau asupra sufletului grecesc ”. Aici termenul de kalokagathia (gr. kalos, „frumos”, şi agathos, „bun”, „virtuos”) – reprezintă idealul armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică. Drama + mitul + scena cu actorii ei, reformulează conceptul de „teatru viu”, sau, spunând altfel: teatrul dă viaţă, aduce în real mitul.

Obsesia „experimentului” antic, ca umanitate împlinită, rămâne un deziderat al cercetării. Operele literare, nu numai cele drmatice, şi care reaşează permanent mitul pe o plenară piatră indicatoare, nu fac decât să recreeze in eternum un nou mit, într-o spirală extrem de consecventă: aceea a neliniştii omului creativ care intră în panică atunci când mitul îi scapă printre degete.