logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann

 

 

Umbra lui Max Reger la Weiden

 

„ O, suflete! Să nu-i uiţi pe cei morţi…”

(Hebbel, Requiem )

 

logoMax Reger a fost un compozitor, profesor universitar, dirijor şi pianist provenit din Bavaria, unde a trăit între 1873 (născut la 19 martie, la Brand) şi 1916 (11 mai, mort la Leipzig ) şi de la moarte lui se împlinesc o sută de ani. El este socotit cel mai mare organist de la Bach încoace şi, alături de César Franck, în Franţa, cel mai însemnat compozitor romantic pentru acest instrument!

Weiden, din Bavaria, este un orăşel aflat lângă graniţa cehă, în care Reger a trăit 26 de ani ai vieţii şi în care s-a format ca muzician şi, totodată, este şi oraşul de adopţiune al autorului acestui modest articol.

Niciun alt compozitor german din epoca de tranziţie dintre romantici şi moderni nu este atât de intens discutat şi reconsiderat de istoria muzicii şi estetica muzicală ca Max Reger!

Diviziunea în etape a vieţii muzicianului şi aceea a târziului său emul şi admirator, autorul acestor rânduri, prezintă, prin comparaţie, o similitudine şi o simetrie.

Reger şi-a trăit prima jumătate din viaţă la Weiden, pentru ca apoi, după studii, stagiu militar, să ajungă profesor şi dirijor în centre muzicale germane ale vremii.

Autorul articolului, în schimb, şi-a trăit prima jumătate din viaţă în România, unde a învăţat carte, şi cea de-a doua jumătate în Germania, tocmai la Weiden.

Nu e adevărat, cum susţin criticii, că Reger ar fi fost copil-minune. A avut, neîndoielnic, aptitudini deosebite, care au fost remarcate de învăţătorul lui, pe nume Adalbert Lindner, care era şi organistul bisericii locale şi compozitor amator. El reuşeşte să-i convingă pe părinţii micului Max să-l dea să înveţe muzica la un nivel superior. Adalbert Lindner se hotărăşte să reia legătura cu fostul său profesor de la Academia de Muzică din Turingia, faimosul muzicolog Riemann din Sondertshausen. Îi trimite şi manuscrisul primelor două compoziţii ale elevului său: o sonată pentru vioară şi pian şi un cvartet de coarde.

Acestea sunt primite cu multă bunăvoinţă, iar, drept urmare, tâ­nărul Max Reger, la 17 ani, este primit să studieze cu Aribert Riemann în clasa lui din Sondertshausen. Locuieşte pe gratis la profesorul său, fiind îngrijit şi răsfăţat de soţia acestuia ca un fiu. Studiază atât orga, cât şi compoziţia, muzicologia. După un an, familia Riemann şi clasa de studenţi se mută în oraşul Wiesbaden.

La Wiesbaden, Max Reger, studentul preferat, are o iubire adolescentină nefericită. Un abces pe gât, despre care se bănuia că ar fi cancerigen, precum şi convocarea sa militară (care este foarte scurtă) îl dezechilibrează. Începe o viaţă dezordonată, bea, lipseşte de la cursuri, se ceartă cu profesori şi prieteni. Profesorului şi mentorului său nu îi rămâne altă alternativă decât să-i înştiinţeze familia. În urma insistenţelor, Emma, sora lui, vine la Wiesbaden şi-l ia acasă pe rebelul Max. Ajuns din nou la Weiden, în sânul familiei, într-o stare de decădere, dezamăgire şi neputinţă, este considerat de cei apropiaţi un ratat. Singura lui îndeletnicire care are puterea să-l bucure, să-l satisfacă, este cântatul la orgă în biserica Sfântul Mihail şi compunerea pieselor pentru acest instrument. Se întâmplă ca tânărul organist, care a ajuns la un nivel superior în compunerea şi execuţia muzicii de orgă, să-l întâlnească pe Karl Straube, organist titular al faimoasei biserici Sfântul Thomas din Leipzig, deci, urmaş depărtat al lui Johann Sbastian Bach. Este o legătură de prietenie, dublată de stimă şi recunoaştere reciprocă. Legătura va dura pentru tot restul vieţii, şi Straube va fi acela care îi va executa lucrările la Leipzig şi în multe oraşe germane. Tot el va căuta un editor de prestigiu pentru Max Reger, va influenţa receptarea lucrărilor lui.

Max Reger a compus în orăşelul Weiden (4.000 de locuitori în acea vreme) un număr de şaizeci de lucrări, opusul cu numărul 60 fiind o sonată în tonalitatea Re minor, în patru părţi. E interesant că această sonată este prima creaţie a lui Reger cu care autorul acestui articol a făcut cunoştinţă! Am ascultat-o în anul 1971 la radio, şi ţin minte că a fost cântată la marea orgă a bisericii Sfântul Thomas din Leipzig (orga lui Bach!), artistul fiind Otto Kästner. Am avut, ceva mai târziu, ocazia să cumpăr discul (pe care îl am şi în ziua de astăzi) la Bucureşti. Impresia sonatei asupra mea nu mai este azi atât de covârşitoare ca acum aproape cinci decenii. Începutul maiestuos şi sfârşitul, numai aparent optimist, încrezător, şi un interludiu liniştit înainte izbucnirii finale, mi-au rămas întipărite în memorie. Două alte sonate, din perioada incipientă de la Weiden, m-au impresionat mai puternic. Prima, tot în Re minor, poartă numărul opus 19, are o desfăşurare ciudată, este bizară şi a fost prelucrată de autorul ei, în scopul unei şi mai lesnicioase editări, la două piane. Am auzit-o în ambele forme, audiţia preferată fiind aceea cu formaţia denumită„Duo d'Accord” din München. O a doua lucrare iubită din această perioadă este fantezia mediană opus 52 nr. 2 din trei, după un coral evanghelic de Philipp Nikolai, Când morţii se vor scula din morminte. Am avut norocul să ascult bucata (care ţine 12 minute) la marea orgă romantică din domul din Fulda. Tot pe această linie este o altă mare fantezie, pe motive danteşti, care se intitulează Inferno-Fantasie, disperarea care emană din ea fiind asemănătoare atracţiei unei pâlnii negre care te absoarbe în neantul ei. Trebuie neapărat menţionată aici performanţa profesorului german Edgar Krapp din Bamberg, pe orga domului din Passau. Este cea de-a doua mare orgă ca mărime şi intensitate din lume, te copleşeşte, pur şi simplu, o audiţie echivalează cumva cu o călătorie cu o navă cosmică pe o altă planetă.

Variaţiunile pe o temă de Bach pentru pian solo este piesa de rezistenţă a întregii perioade de la Weiden. Executantul preferat este profesorul Kurt Seibert, originar din Weiden, despre care va mai fi „vorba” în acest articol în cele ce urmează. Fascinaţia pe care ţi-o produce, ca ascultător, partea fugată, acel final de vreo 12 minute de erupţie fierbinte, e greu descriptibilă. Am avut aproximativ de douăzeci de ori ocazia (în vreo zece ani) să-l ascult pe stimatul profesor, care este, aş zice, locţiitorul lui Max Reger pe pământ, executând această interesantă bucată, care există şi pe CD!

E cazul să discut aici, pe scurt, relaţia dintre moştenirea muzicală a lui Johann Sbastian Bach, mai ales aceea scrisă pentru instrumentul preferat, orga, şi aceea a lui Max Reger. Acesta scrie: Într-o accepţie sau alta, noi toţi suntem copiii, continuatorii lui Bach! El este părintele întregii muzici, ne inspiră pe toţi! În afara lui Bach, Reger îi înţelege şi îi admiră pe Mozart, pentru el, o minune a lumii, pe Beethoven, pe Brahms, al cărui urmaş direct se consideră, iar dintre contemporani pe Richard Strauss. Multe dintre compoziţiile sale majore sunt variaţii pe temele acestora. De asemenea, Schubert şi chiar Wagner sunt invocaţi în mod creativ de Reger. Voi analiza unele dintre aceste compoziţii.

Dar mai întâi să continuu cu povestea vieţii lui Max Reger. În anul 1901, atunci când târguşorul Weiden a devenit strâmt pentru muzicianul în plină dezvoltare, Max îl determină pe tatăl său, învăţătorul Josef Reger, să se pensioneze mai repede şi să se mute cu familia la München, unde mai aveau rude. Cu toate că nu era recunoscut de critică (o parte a ei îl considera un paseist, creator de lucrări ponosite în forme revolute, cealaltă parte, un modernist de prost gust), totuşi, au fost unii care îi recunoscuseră adevărata valoare. Aşa se întâmplă că i se oferă un post de profesor. Acceptă, situaţia lui materială se îmbunătăţeşte într-atât încât îşi permite să se însoare cu o tânără văduvă, Elsa von Bayensky, de origine nobilă. Adoptă două fetiţe şi îşi începe viaţa familială propice, care compensează neliniştea febrilei sale activităţi de muzician concertant (organist, pianist, dirijor, acompaniator) şi compozitor. În privinţa valorificării propriilor lucrări, îşi dezvoltă un uimitor spirit negustoresc.

În legătură cu relaţia lui Reger cu criticii vremii, iată o verosimilă anecdotă din scrisoarea compozitorului către criticul Göttel, răspuns la articolul acestuia despre el. Citez:„Mă aflu în cea mai mică încăpere a locuinţei mele. Şed, şi ţin în mână articolul Dumitale. Deocamdată, el se află înaintea mea; după scurtă vreme, va fi în dosul meu! Cu stimă: Max Reger.” Umorul său caustic, cinic, uneori grosolan (ca aici), avea o putere penetrantă şi deconcerta!

Puţin mai târziu, Reger, care avea veleităţi şi talente dirijorale, îşi vede visul împlinit: este numit profesor universitar la Conservatorul regal din Leipzig şi, simultan, dirijor la faimoasa orchestră din Meiningen. Pentru această orchestră au compus şi Brahms şi Richard Strauss. Max Reger, acest straşnic băutor, fumător, veşnic oscilant între euforie şi depresie mintală, este un muncitor neobosit. El compune neîncetat, şi în timpul turneelor lui prezintă succesivele lucrări încă proaspete, cu orchestra, la pian sau orgă.

Vreme de un deceniu, compozitorul atât de activ nu a avut serioase probleme de sănătate. După aceea, începând cu anul 1910, atacurile de cord şi alte serioase simptome se înmulţesc; are două prăbuşiri, din care se reface cu mare greutate. În urma unui ultim şi fatal atac de cord, moare la Leipzig, într-o cameră de hotel, la numai 43 de ani împliniţi, lăsând în urmă o operă vastă, diversă şi originală.

Organistul bisericii Sfântul Thomas din Leipzig, prietenul intim şi mentorul Karl Straube, scria într-o relatare despre prietenul Reger, imediat după moartea acestuia:„Zăcea pe pat, într-o poziţie care nu trăda niciun zbucium, cu o expresie a feţei de-a dreptul paşnică, cu ochii larg deschişi, cu ziarul local pe piept. Pe masa din faţa lui erau notele, proaspăt ieşite de la tipografie, ale compoziţiei sale Opt cântece sfinte opus 138, partea I, titlu: Omului îi este dat să vieţuiască doar o scurtă perioadă pe pământ ”… Data: 11 mai 1916.

Altfel decât ar trebui, nu pot decât să enumăr câteva dintre lucrările sale, în diverse ramuri ale muzicii simfonice, de cameră, de muzică bisericească sau orgă solo, corale, lied etc.

În Variaţiunile pe o temă de Mozart op. 132, în care e vorba despre tema mozartiană din Sonata în La minor, impresionează mai ales prin alternarea celor mai diferite variaţii într-un context eterogen. Tema este totdeauna recognoscibilă, deşi orchestraţia, scrisă pentru orchestră de cameră, are tendinţa de a induce în eroare. Fuga finală, compusă în spiritul lui Bach, este de o voioşie fără seamăn. Variaţiuni pe o temă veselă de Adam Hiller, tot pentru orchestră, este de o energie debordantă şi chiar exuberantă. Finalul, aşa cum se obişnuieşte la Reger, este liber şi în acelaşi timp convenţional în formă, fiind cea mai lungă fugă „à la Bach” din opera regeriană. Suita pentru balet (op. 130) şi Suita pentru un balet nobil-cavaleresc sunt lucrări tonice, uşor de înţeles, plăcute.

Tot astfel, Simfonietta, care a fost iniţial prezentată la curtea Ţarului la St. Petersburg, în actuala sală Glinka. La polul opus este lucrarea Prolog simfonic la o tragedie, pe care autorul rândurilor de faţă o consideră cea mai valoroasă creaţie a lui Reger. Şi cea mai sinceră, cea mai contorsionată, mai expresivă. Sora mai mare a amintitei lucrări Inferno-Fantasie pentru orgă solo pe teme danteşti. În această creaţie pentru orchestră mare, şi care se distinge prin cromatismul prelucrării instrumentale, compozitorul îşi priveşte, lucid, neînfricat, propria moarte faţă în faţă. Păcat că niciodată nu am auzit la Weiden, München sau în vreo altă parte această cutremurătoare confesiune şi ştiu că ea se execută extrem de rar. Singura înregistrare meritorie pe care autorul o cunoaşte este aceea a lui Colin Davis cu Orchestra Radioteleviziunii Bavareze. E muzică mare, tragic-eroică.

Foarte cunoscute sunt, în schimb, cele trei suite pentru violoncel solo (le-am auzit recent, chiar în două interpretări diferite) şi o parte dintre lucrările pentru pan solo. Dintre acestea, Vise la şemineul propriu op. 140, alte variaţiuni, de data aceasta la o Berceuse de Chopin, foarte tonice, optimiste. Un solist tânăr, pe nume Joseph Moog, m-a încântat executându-le. Să nu uităm lungile şi complicatele concerte, unul pentru pian şi celălalt pentru vioară. Artişti foarte mari, spre exemplu, Rudolf Serkin (pian), le-au avut în repertoriu.

Cvartetele (6) sunt inegale ca valoare, mai măiestre în privinţa alegerii şi conducerii temelor sunt trio-urile pian-vioară-violoncel, mai ales cel în Mi minor, nr. 2.

Pe un plan superior de realizare artistică se află ultima lucrare compusă de compozitor, care este un cvintet pentru clarinet şi cvartet de coarde. În ultima vreme s-a cântat (eveniment deosebit!) şi la Weiden, în sala Max Reger, această lucrare, solista fiind clarinetista israeliană Sharon Cham, care trăieşte la Hanovra în Germania. Restul instrumentiştilor de mare renume internaţional, prietenii solistei. Cvintetul cu clarinet de Reger s-a cântat în combinaţie cu alte două cvintete cu aceeaşi compoziţie instrumentală, de Mozart şi Johannes Brahms, şi a avut un succes frenetic!

Între ultimele creaţii ale marelui compozitor Max Reger sunt cele două requiem-uri. Primul este inspirat de poezia omonimă a dramaturgului Hebbel, al cărei prim vers l-am luat ca motto la acest articol, iar cel de-al doilea este orchestraţia la un text latin. Primul s-a cântat foarte recent la Weiden (Orchestra Radioteleviziunii Bavareze, cu corul, dirijor Karlheinz Steffens ), concert radiodifuzat. Al doilea requiem, după părerea mea, mult mai tragic şi, de aceea, mai subiectiv, mai personal, nu se execută (de ce?). Discul, semnat de Roland Bader, corul şi orchestra Radioteleviziunii „din Nord” Hanovra, e superb şi cutremurător!

Iată că am ajuns, în final, la prezentarea personalităţii compozitorul analizat, la„cultul Max Reger”, în oraşul Weiden.

Toate clădirile legate oarecum de viaţa lui (locuinţele familiei, şcoala, biserica cu orga pe care a cântat) există, s-au restaurat. O secţie a muzeului local e dedicată lui, camera lui, pianul etc., manuscrisele găsite, sunt păstrate cu sfinţenie.

Există două grupări organizate în jurul operei compuse de Reger, pentru prietenii muzicii serioase din oraş: grupul Propagatorii muzicii de cameră, iniţiat de familia Thomas în întrecere amicală, şi (antagoniştii acestui grup) Zilele Max Reger, toţi împreună propagatori ai acestei muzici. În acest an centenar Reger, concertele şi recitalurile sunt organizate tot anul de către specialişti şi entuziaşti. Fie ca ecourile acestor nobile străduinţe să ajungă, datorită revistei de cultură„Arca”, şi în oraşul Arad! Umbra lui Max Reger din Weiden să se prelungească până la Arad!

Arad, 19 mai 2016