logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Vasile Dan

 

 

Poezia ca jurnal intim *

 

logoReiterez aici o idee pe care am lansat-o la apariţia acestei cărţi de poezie a lui Andrei Mocuţa. Anume că mă uimeşte disponibilitatea literară a unor nume bune de scriitori tineri români (ce-i drept mult mai puţine nume decît, cu uşurinţă, se acreditează). Despre ce este vorba? Noii autori nu mai sînt simpli „poeţi”, „prozatori”, „eseişti”, „critici literari”, ci, cu egală vogă şi nonşalanţă, toţi şi toate deodată. Tratează fiecare gen literar cu relaxare, spre deosebire de promoţiile scriitoriceşti precedente unde citeşti repede un ataşament patetic, exclusiv faţă de genul literar în care autorul scrie. Dacă e poet, de exemplu, atunci poezia lui e un fel de jurămînt de credinţă.

Nu-i cazul lui Andrei Mocuţa care se simte ca peştele în apă în toate: în proză, în poezie, în eseu. În nici una nu e însă un intrus sau un pasager. Cea mai recentă carte de poeme, Voi folosi întunericul drept călăuză, e un jurnal liric din Barcelona, prilejuit de Turnirul de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România la începutul verii lui 2014. Anotimp barcelonez fragil, verde crud. Fiecare notaţie e un poem fin din care nu lipsesc, precum un condiment rar, ironia – autoironia, cel mai adesea –, apoi culoarea exotică a locului saturat de sugestii culturale, mituri, personalităţi şi mentalitate, o anumită frăgezime vibrantă a trăirii. Senzaţia e de viu şi de intensitate adîncă a sentimentului.

Tehnica acestei noi poezii a lui Andrei Mocuţa e următoarea: o confruntare, face to face, a memoriei noastre culturale, devenită cu timpul clişeu, loc comun, cu gustul, sensibilitatea, opţiunea de ultimă oră a intelectualului tînăr sastisit de atîta cultură (supracultură). Orice lucru se poate lua, s-ar zice, în tărbacă: „Am văzut ouăle lui Dali/ în mărime naturală/ pe acoperişul locuinţei/ sale din Figueres,/ însoţite de următorul/ avertisment pentru turişti:// Cine a zis că sunt stăpânul/ acestui morman de rahat,/ când de fapt muştele/ îmi ţin lecţii avansate/ de biomecanică/ în timp ce se strecoară/ învingătoare/ în despărţitura feselor mele.” (Muzeul Dali, Figueres, 5 iunie 2014). Sau şi mai tare: Oda Reginei Estera de pe capota Cadillacului, o arătare uriaşă şi dizgraţioasă ce te întîmpină ca vizitator chiar în Muzeul Dali din Figueres unde aflăm că la subsol îşi doarme somnul cel de veci, după propria-i voinţă, însuşi Salvador Dali: „Decolteul te-ar prinde/ mult mai bine/ dacă ai da jos sutienul,/ iar rochia ţi-ar veni minunat/ dacă ai mai da jos/ din fund (p.13).

În fine, nu cunosc în poezia noastră mai recentă sau în cea veche ceva asemănător, şocant, ceva irevenţios cu graţie dacă mi se permite acest oximoron, îmbrăcînd şi dezbrăcînd de hainele cunoscute personalităţi ilustre şi măcar fals ceremonioase, operele lor de artă peste care a crescut ca un muşchi rutina unor vechi receptări, clişee, şi pe care Andrei Mocuţa le priveşte acum altfel, hâtru şi inocent, nu o dată, cu o ironie crudă. Paradoxal, tocmai din această pricină, place.

 

* Andrei Mocuţa, Voi folosi întunericul drept călăuză, poezii, Editura Cartea Românească, 2016, 71 p.