logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann

 

 

 

Duioasa nimfă Anita şi trofeele vânătoreşti

 

„Cum plâng şi cântă toate…”

(Coşbuc, Cântecul fusului )

 

George Coşbuc şi strălucita soprană de renume mondial Anita Hartig (33 de ani) provin din acelaşi spaţiu geografic şi aparţin, după sânge, cultură şi temperament, aceluiaşi spaţiu spiritual.

Coşbuc este, pe lângă multe altele, traducătorul şi interpretul Eneidei , al Georgicelor şi al Divinei Comedii ! Dar este şi părintele spiritual al Morţii lui Fulger ! Apropo de critica muzicală, câţi cunosc poemul simfonic Moartea lui Fulger al compozitorului, dirijorului Constantin Bobescu, prieten cu maestrul Nicolae Brânzeu, şi, ca atare, iubit şi des întâlnit musafir al Filarmonicii arădene?

Am ales pentru motto – o veche meteahnă a multelor articole de-ale mele – un vers din deosebit de frumoasa elegie a poetului Coşbuc, în care se încrucişează balada, poezia de gen, tragedia, cu hohotul ei de plâns, monologul, cu accentele lui filosofice, pe fondul peisajului rural ardelenesc! Peisajul, care face parte din poem, este acela al Bistriţei-Năsăud şi îmi amintesc cât se poate de bine cum arăta Bistriţa-Năsăud, localitate plurietnică, târg pestriţ şi armonios, acum cincizeci de ani, când m-am plimbat în piaţa bisericii evanghelice, încăpătoare, şi am admirat turnul înalt al acestei ctitorii medievale. Am auzit şi orga, la care cânta un artist local. M-am vânturat prin magazinele târgului, care semănau cu cele din Lipova sau cu mult mai târziu admiratele de la Praga, am îmbucat iuţile mâncăruri din restaurant, am mâncat mere oferite de ţărani, mi-am imaginat figura poetului scriind la Nunta Zamfirei . Am vizitat şi sinagoga evreiască, mult lemn, minunată acustică. Psalmi şi remuşcări dulci-amare, timp încremenit, stând pe loc, şi un cântec străvechi, care mă răscolesc de-atunci mereu… De la George Coşbuc la Anita Hartig, subiectul acestui modest şi lacunar articol.

logoNăscută acum 33 ani la Bistriţa (sau în apropiere?), viitoarea muziciană, fiica unui sas din Ardeal şi al unei românce, şi-a petrecut frumoşii ani ai copilăriei şi adolescenţei în sânul familiei, pe o fermă, proprietate părintească. Această atmosferă, în care toate o înconjoară şi îi trezesc dragostea, gingăşia, înfrăţirea cu natura, joacă rolul principal. Din repertoriul de copil al cântăreţei de mai târziu fac parte multe cântece populare şi de lume, interesul pentru muzică al Anitei, dar şi al fratelui Andreas, viitor preot evanghelic în Bistriţa, trezind-se de timpuriu.

A trebuit, mulţi ani mai târziu, să apară pe scena culturală a lumii operei, ca o zeiţă a vânătorii, Anita. Prezenţa ei în marile instituţii, precum şi Opera din Viena, C ovent Garden din Londra, Scala din Milano, Opera-Bastille din Paris, Liceo din Barcelona, Bolşoi din Moscova şi Metropolitan Opera din New York, în roluri principale, i-a adus aprecierea muzicienilor, publicului şi criticii. Multele trofee pe care le-a vânat, obţinându-le absolut pe merit, aparţin, de astă dată, minunatei Anita şi culturii româneşti – de aici provine şi titlul acestui articol.

Amatorii de amănunte au posibilitatea să lectureze Internetul sau să se delecteze cu înregistrările operelor integrale în Youtube, ori să se mulţumească privind selecţiuni din repetiţii (de unde pot afla multe despre arta ei interpretativă).

Mi-ar fi făcut şi mie plăcere să o pot prin întâlni personal pe Anita Hartig, să pot discuta in extenso cu ea. Dar nu mi s-a ivit ocazia. În locul contactului nemijlocit, trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce îmi oferă televiziunea, Internetul – ceea ce mi se pare mai important sunt interviurile oferite de artistă, de altfel, în trei limbi, stăpânite fără cusur. Maximum de inteligibilitate, participare afectivă, dublată de luciditate.

Întrebată fiind, cu ocazia unui spectacol-premieră cu Boema de Puccini, de către un prestigios critic italian, prin ce şi cum se explică gloriosul şir al cântăreţelor române (citate fiind numele de Darclée, Ana Rozsa-Vasiliu, Maria Cebotari, Virginia Zeani, Eugenia Moldoveanu, Gheorghiu, Ileana Cotrubaş şi Anita Hartig), răspunsul Anitei a fost: cântecul, „starea de cânt”, este inerentă românului, actul cântatului fiind unul natural.

Dacă îmi îngăduiţi să fac diversiunea, înapoi la mottoul din Cântecul fusului de Coşbuc, consăteanul Anitei, puteţi afla, cu maximum de expresivitate, esenţa cântului Anitei în versul poetul bistriţean!

Şi acum, înapoi la eleva de liceu Anita, care are modestul plan de a deveni învăţătoare şi care cântă la serbări şcolare, împreună cu fratele Andreas, muzică populară sau de dans. Ceea ce urmează, în ritm alert, este ca în basme.

O colegă de clasă îi laudă talentul şi o îndeamnă să devină cântăreaţă de operă. Drept argument, îi dăruieşte un CD cu arii din opere cântate de Maria Callas! Anita are şaptesprezece ani şi jumătate. Se pregăteşte peste vară, se duce la Cluj să dea admiterea la Conservator. Are ocazia să vadă Bărbierul din Sevilla la Operă, Figaro fiind minunatul George Petean. Este primită şi mult încurajată la Conservator, cântă opere româ­neşti (de Brediceanu, spre exemplu) sau italieneşti (rolul Musetta din Boema de Puccini). Împreună cu un grup de studenţi clujeni eminenţi, participă la un spectacol la Bucureşti. Acolo e remarcată de o muzicologă, care atrage atenţia directorului Operei din Viena, Ioan Holender, asupra absolut neobişnuitului ei talent. Acesta o invită, fără să şovăie, la Viena. O ascultă (aria ei de prezentare fiind atunci aceea a Mihaelei din Carmen ) şi o primeşte imediat în ansamblu. Se mută, împreună cu prietenul ei, ajuns tot în ansamblu, la Viena, şi rămâne trei ani în cor (sau în roluri mici), râvnind la ocazii să-şi dovedească talentul. Recomandarea plenipotentului director Holender fiind de o mare pondere, soprana Anita Hartig primeşte invitaţii de la marile case de operă şi le onorează, impunându-se drept una dintre cele mai convingătoare şi seducătoare cântăreţe din prezent!

O paranteză: paralel cu Anita, în roluri similare (de eroină lirică), voce foarte asemănătoare, alură de mare tragediană, evoluează o tânără şi fermecătoare interpretă, o bulgăroaică. Numele ei este Sonya Yoncheva , ascensiunea ei artistică fiind tot atât de vertiginoasă ca a Anitei! Am putut asculta şi vechea Traviata şi Rigoletto de Verdi, Boema de Puccini, Carmen de Bizet, şi nu mă pot decide care dintre cele două minunate interprete e mai bună.

În schimb, am putut viziona la cinematograf transmisia premierei în direct de la Opera Metropolitan cu Turandot , cântecul de lebădă al lui Giaccomo Puccini!

În această mare tragedie, un rol pe măsura talentului ei ieşit din comun, cel al sclavei Liu, l-a jucat Anita Hartig. Cu toate că Liu, însoţitoarea prinţului Calaf în drumul său către adevăr şi pentru cucerirea sângeroasei prinţese Turandot, are o prezenţă scenică relativ scurtă, şi numai două arii, cu toate acestea, Anita a convins publicul într-atât, încât ropotele de aplauze care au însoţite au fost puternice. Ultimele ei scene, dialogul final cu Turandot şi sinuciderea ei năprasnică, au fost cele mai impresionante, „toate plângeau şi cântau” (Coşbuc), şi versurile poetului: „Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea?/ Ce-i pasă unei lumi întregi/ De moartea mea?” – au fost atotprezente în premiera din 16 ianuarie 2016!

Există un episod real în viaţa erotomanului Puccini, din ultimii ani, petrecut pe moşia sa de lângă Lucca.

Menajera lui, pe nume Lucia, supranumită Liu, îndrăgostită platonic de stăpân, l-a îngrijit cu devotament. Soţia lui Puccini, cu care compozitorul nu era căsătorit, a suspectat-o pe Lucia, crezând că cei doi au relaţii intime. De fapt, Puccini trăia, într-adevăr, cu sora Luciei (aceasta nu era bănuită). Prin intrigi fără temei, soţia lui Puccini o determină pe Lucia să ajungă să se sinucidă. La autopsie se descoperă că era, de fapt, virgină, neprihănită! – Puccini, ajuns, în urma unei boli incurabile, în pragul sfârşitului vieţii, şi-a adus aminte de acest episod şi a vrut neapărat să includă jertfa lui Liu în ultima lui operă, Turandot . Astfel, moarte lui Liu încheie, de fapt, nu numai această operă, ci întreaga lui creaţie! Permiteţi-mi să vă recomand excepţionalul film artistic-documentar Puccini (1984) de Tony Palmer (autor al filmului Maria Callas ), care tratează pe larg acest episod!

 

Au fost emoţionante cuvintele Anitei Hartig, duioasa nimfă a operei româneşti, în interviul din pauza premierei, în limba engleză, despre sacrificiu şi preţul onoarei!

De la Coşbuc la un alt laureat, William Shakespeare, 400 de ani de la moarte (23 aprilie)! Iată citatul pe care îl port în suflet de jumătate de secol, atât de potrivit pentru încheierea acestui articol:

 

„Există platoşă mai puternică

decât o inimă curată?”

(Henry IV)

 

 

 

Weiden, 4 mai 2016