RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo

Ţara lui Camil Petrescu

Banatul: o geografie variabilă

Aventura lui Camil Petrescu la Timişoara, în Banat, de fapt, a fost captivantă. Viitorul scriitor s-a consumat aici în publicistică, încercând din răsputeri să se adapteze locului şi să-i înţeleagă specificul. Relaţiile cu ceilalţi nu au fost liniştite. După despărţirea de Avram Imbroane, editorul periodicului „Banatul românesc”, din motive de înregimentare politică, Camil Petrescu îşi va păstra independenţa şi va trece în rândul editorilor de gazete. Au existat două publicaţii având înscrisă pe frontispiciu denumirea „Banat”. Una a fost fondată, în februarie 1919, de avocatul Aurel Cosma, devenit primul prefect român al judeţului Timiş-Torontal la sfârşitul lunii iulie 1919. Celălalt „Banat” fusese pus la cale la Bucureşti, ca ziar al refugiaţilor bănăţeni, fiind condus de Cassian R. Munteanu[1], avându-l ca principal proprietar pe Avram Imbroane. Este cel la care a lucrat şi Camil Petrescu, redacţia fiind în mişcare împreună cu trupele româno-franceze, întâi la Lugoj, apoi la Timişoara. Cel venit mai târziu va fi nevoit, pentru evitarea confuziilor să adauge în titlu atributul românesc . Avram Imbroane se va înregimenta în Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu (ca şi Octavian Goga), C. Petrescu refuzând un astfel de patronat politic. După cum notează Aurel Cosma jr., C. Petrescu „era în contra politicii de căpătuială patronată de noul prim-ministru”[2].

În geografia sa jurnalistică se profilează „Ţara”, foaie al cărei prim număr apare pe piaţă în 16 mai 1920. A fost o publicaţie dinamică, implicată şi interesantă, în ciuda faptului că nu a supravieţuit niciun an. În programul „Ţării” era formulat un obiectiv extrem de interesant: „Vom sili pe toţi ceilalţi să-şi ţină frumoasele lor programe şi promisiuni. E destul pentru nişte oameni cinstiţi”[3]. Devine astfel un veritabil „câine de pază”, un gardian al corectitudinii celorlalţi. Activitatea nu va fi uşoară, iar disputele cu puterea politică vor fi la ordinea zilei, prin aspra cenzură aplicată. Aşa cum arată un cercetător, spaţiile albe vor fi multe, deşi editorul anunţase o poziţie în linia celei oficiale: „Dorindu-se a fi o publicaţie independentă, care nu ataca autorităţile, ci doar încerca să observe şi să prezinte puţinilor cititori ai vremii (aprox. 2500/număr) esenţialul din accidental, semnificaţiile amănuntului, poate părea surprinzător numărul mare de spaţii albe, care însoţea aproape număr de număr gazeta, ca urmare a cenzurii aplicate de oficialităţile locale”[4].

Şi în aceste condiţii, C. Petrescu va vorbi despre rolul presei. Dincolo de funcţia de informare, se vor manifesta şi celelalte, însă în Banat precumpănitoare va deveni funcţia integratoare. Este o cantonare şi etnică, şi naţionalistă, instituind valori comune, potenţând însă specificul locului, preamărind efortul civilizator, care nu va fi susţinut doar de români... În acest cadru, misiunea presei se reliefează cu particularităţi. Gazetele sunt ori ar trebui să fie suprapartinice: „Indiferent de culoarea lui politică, un ziar românesc, aici, este o formulă a graiului românesc. Şi nu e manifestare la care un ziar să nu ia parte”[5]. În realitate, vor fi dispute, chiar editorul de la Ţara fiind supus atacurilor unor foşti colegi de la „Banatul românesc”... În acelaşi timp, va fi definit cu precizie mecanismul multiplicării în procesul transmiterii informaţiilor, dimensiune în care C. Petrescu se va dovedi un jurnalist cu noţiuni de sociologia comunicării bine fixate: „Iată o solemnitate săvârşită în prezenţa jalnică a zece-cinsprezece oameni. Ce proporţie i-a la gazetă! Iată un gest ce ar putea trece de atâtea ori uitat: gazeta îl fixează, îl pune în lumină şi îi dă adevărata lui valoare. Viaţa socială capătă un stimulent neobişnuit”[6].

„Noi, bănăţenii” şi Timişoara ca o fantasmă

Atât de impresionat a fost Camil Petrescu de viaţa din Banat, încât şi-a asumat această identitate. Întotdeauna a vorbit de această zonă intuindu-i şi respectându-i specificul, simţind, iar apoi ştiind bine că nu se confundă cu Ardealul (sau Transilvania, deşi istoric nu sunt identice). Până la ajunge la această identificare, ceea ce relevă un sentiment de profunzime, nu doar o asumare declarativă, definind astfel spiritul locului, tânărul jurnalist va efectua câteva drumuri iniţiatice. Primul va fi făcut, în mai – august 1919, în urma trupelor române şi franceze ce vor ocupa Timişoara, după retragerea, căznită şi problematică, a celor sârbeşti. Spre Timişoara se numeşte un articol din această perioadă. Relatarea devine mai mult decât o pagină de gazetă, ceva ce transcende textul mohorât din coloanele de ziar. Literele negre pe hârtia, cenuşie aproape, vibrează, păstrând şi astăzi fiorul generat de trăirea unor evenimente istorice. La fel de importantă se dovedeşte emoţia ziaristului, acesta reuşind să o redea într-un ansamblu publicistic de evocare, reportaj şi memorial. Dar, deocamdată, Timişoara nu este atinsă. Devine o fantasmă tot mai concretă, un tărâm aproape miraculos: nerăbdarea e la apogeu, iar în lipsa unei atingeri reale se derulează o geografie a aşteptării, consemnată riguros în publicistică: „Dar iată că lucrurile se precipită. Sârbii încep evacuarea; ai noştri se pregătesc să intre... acum de-a binelea. Spre Timişoara... pe un petec de hartă, zâmbind de nerăbdarea mea, comandantul batalionului de jandarmi îmi trasează străzi, cartiere, parcuri, un teatru. Pe săptămâna viitoare... în Timişoara”[7]. În acelaşi număr, în articolul Lupte crâncene , plasat la rubrica Negru pe alb , acelaşi autor, comentând informaţiile de pe front, îşi exprima speranţa că Banatul are de câştigat din aceste încleştări sângeroase. Finalul recompune o geografie jurnalistico-militară şi a speranţei: „«Lupte crâncene». Şi acum? Tot nu s-a sfârşit? Şi pentru ce? Dacă ar fi cel puţin pentru Banat”[8].

Ajunge în Banat mai mult dintr-un capriciu, deşi nu putem exclude nevoia de aventură, de a cunoaşte acest colţ de lume. Va relata că a fost convins fiind de trei oameni ai locului refugiaţi la Bucureşti[9], când Timişoara, şi Lugojul, şi Oraviţa erau încă în altă ţară. Întâlnirea, una decisivă, după cum vom vedea e descrisă chiar de autor. Se întâmplă în mai, după miezul nopţii, la Riegler „cea mai luxoasă cofetărie a Bucureştilor”: „La aceeaşi masă cu mine un singur bucureştean, restul sunt trei bănăţeni refugiaţi. Oameni necăjiţi, privesc cu amărăciune în jurul lor şi toată risipa asta le e străină, de neînţeles. Şi-au pus în gând să mă ducă în Banat. «Haide cu noi, domnule, haide să cunoşti Banatul şi n-ai să te mai depărtezi de el. Să vezi acolo viaţă sănătoasă, ca vegetaţia munţilor. Să cunoşti oameni muncitori şi deschişi la suflet ca nişte primitivi»”[10]. Jurnalistul nu pare convins. Comesenii insistă şi „înşiră cu glas de fanatici nume de localităţi scumpe lor”. Insistă asupra Timişoarei, căreia i se face un portret de mare capitală „şi multe altele, atât de multe, că această Timişoară a luat în imaginaţia mea proporţii fantastice”. A doua zi va fi în tren. După câteva zile petrecute la Sibiu, va descinde pe plaiuri bănăţene. Este un portret mirobolant făcut Timişoarei, o proiecţie imagologică a unui ţinut utopic. La faţa locului, situaţia va fi grea şi complicată. De asemenea, trebuie făcută şi menţiunea că autorul nu era mânat doar de dorul de aventură (gazetărească), deoarece în buzunar avea numirea ca profesor de limba şi literatura română la Şcoala superioară de comerţ din Timişoara (liceu cu predare în română, maghiară şi germană).

Lugoj vs. Timişoara

Pendulările geopolitice îi vor fi dat jurnalistului o strângere de inimă. Admiră Lugojul, dar e fascinat de Timişoara. Nu o poate pierde cu niciun chip. Pledează pentru ea, recurgând la o diversitate de argumente. Unele sunt naţionaliste, altele sunt politice, iar peste ele sunt cele emoţionale. În ianuarie 1920, Timişoara pluteşte cumva între graniţe. Exista încă pericolul de a rămâne „dincolo”, la sârbi. Este o Timişoară abandonată, care se înstrăinează: „Lugojul, oricât de fru mos trecut ar avea, nu trebuie să ne facă să pierdem Timişoara. Lugojul a fost cumva un loc de refugiu naţional. În trecut, simţindu-se slabi, fără concursul autorităţilor, am părăsit Timişoara, fără luptă, înaintea străinilor, şi ne-am baricadat în Lugoj”[11]. Este interesant acest „noi”, prin care ziaristul, nevinovat în fond, îşi asumă partea sa dintr-o vină colectivă, din laşitate şi părăsire. Portretul continuă cu sesizarea neromânismului metropolei, resimţit acut: Alături de noi, într-un mod care nu era cel dorit de noi, oraşul acesta a crescut – şi era fatal să crească – a devenit marea cetate de astăzi, un cui străin în inima românismului. Înconjurată de sate româneşti, Timişoara înfloreşte şi mai departe din sudoarea ţăranului român”. Sunt cuvinte nedrepte şi e de mirare că un spirit elevat, cum era Camil Petrescu, nu a înţeles aici cosmopolitismul Timişoarei. Oraşul înflorea din munca locuitorilor săi, care nu erau doar români. Din păcate, această abordare în cheie naţionalistă, motivată cumva de contextul confruntărilor şi mişcărilor teritoriale al epocii, se va accentua în articolul amintit. Autorul va propune un plan de „naţionalizare”, de „românizare” a Timişoarei. Surprinde prin concreteţe, ceea ce dovedeşte un politolog exersat: „Trebuie să recucerim această Timişoară. Şi nu o vom cuceri dacă ne vom retranşa la Lugoj. Vom cuceri-o dacă ne vom infiltra, ne vom introduce pe toate căile, în interesul ei. Nu fugiţi, domnilor, la Lugoj. Veniţi aici. Aţi pierdut nădejdia să mai recuceriţi oraşul acesta de 120 000 de locuitori? Ar fi o greşeală. De când e lumea oraşele au fost numai guvernamentale. Aşa s-au şi creat. Aşa le-au creat şi ungurii, aşa le-au cucerit”[12]. Această manieră de abordare, prezentă anterior, în forme chiar mai dure, în acţiunile administraţiei de la Viena sau Budapesta, adesea cu concursul poliţiei secrete, este astăzi complet revolută. Încă în acea epocă, demersurile lui Sever Bocu vor fi pentru un „Banat al bănăţenilor”, ceea ce limita exclusivismul etnic.

Ziarist şi candidat

Geografia publicistă a lui Camil Petrescu se limpezeşte şi în funcţie de modul de ordonare a intervenţiilor sale gazetăreşti. Unele au fost puse pe cicluri. Primul este Negru pe alb. Vor mai fi Cronica Bucureştilor sau România de azi . Cu totul surprinzător este ciclul Prin sate bănăţene . Sunt reportaje din diferite spaţii ale acestui ţinut ce se lasă descoperit cu uimire. E Banatul de munte şi Banatul de câmpie. E Banatul graniţelor, cel de la Dunăre şi dinspre Severin, al frontierei fostei Austro-Ungarii (al lui Traian Doda, apoi al lui Virgil Birou, Sorin Titel, Livius Ciocârlie şi Viorel Marineasa, mai târziu), dar va fi descoperit şi spaţiul graniţei de vest, spre Vârşeţ, pusta deschisă şi netedă, spaţiu fabulos puţin ştiut şi evocat. Sunt drumuri făcute înainte, de mai multe ori, şi de Ioan Slavici, în peregrinările lui ca elev, dar şi mai târziu, când se va documenta despre acest colţ de ţară. Şi este Banatul lui Sever Bocu, făcut de acesta pe jos, cu căruţa, cu trenul, din sat în sat, tot publicistic, dar mai ales pentru a contracta abonamente pentru „Tribuna” din Arad, la început de secol XX.

„Perioada bănăţeană, va remarca Florica Ichim, a însemnat cristalizarea personalităţii sale publicistice, dar a fost, totodată, şi o perioadă de elan, de speranţă, de optimism, pe care nu le vom mai descoperi intacte în nicio altă perioadă a vieţii sale. Când s-a întors din Banat, războiul se terminase de trei ani şi devenise evident că visurile de dreptate ale celor din tranşee n-au fost îndeplinite, că în schimb temerile şi neliniştile lor au fost depăşite de realitate”. Este o deziluzie amestecată, regăsită şi la alte mari personalităţi ardelene şi bănăţene: Slavici, Maniu, Goldiş, Branişte, Bocu.

Sever Bocu Îl va sprijini financiar la editarea cotidianului „Ţara”, seria a doua, dar şi în campania electorală pentru ocuparea unui post de deputat în noul parlament al ţării. Va veni de la Bucureşti şi-l va însoţi în turneul său. Cu toate acestea, C. Petrescu va pierde, însă contextul trebuie amintit. Va fi o altă deziluzie, care îl va îndepărta de politica militantă şi îl va face să-i privească pe politicieni mereu cu suspiciune. Candidatura a fost în colegiul Oraviţa, rămas vacant[13]. Gazetarul înţelesese că are susţinerea lui Nicolae Iorga şi a grupării în fruntea căreia marele istoric şi om politic se afla. Eroare! Federaţia a pus un contracandidat mai cunoscut, sprijinit puternic. Prelucrând informaţii din diferite surse, dar mai ales din amintirile lui Nicolae Roman, ziarist, secretar de redacţie, priceput la paginare şi în frecuşurile cu tipografii, prieten al gazetarului-prozator, Florica Ichim reconstituie un portret al acestuia din urmă. În geografia sa publicistică jurnalistul apare lipsit de mijloace, cumva surprins de violenţa contracandidatului, dar încrezător: „Tânărul gazetar, care nu avea nici măcar un pardesiu, abia putea închiria o trăsură pentru a parcurge distanţa între localităţile turneului electoral, îşi ţinea modest discursurile, în vreme ce în jurul celorlalţi candidaţi era o adevărată desfăşurare de forţe politice, în adunări pregătite cu mijloace materiale serioase şi experienţă electorală”[14]. A fost o lecţie pentru jurnalist. Nu lipsa fondurilor şi a notorietăţii avea să conteze în conştiinţa sa, ci coborârea nivelului disputei. A fost denigrat cu violenţă (aşa cum se întâmplă şi în prezent în scrutinuri, românii părând că nu au învăţat nimic de mai bine de un secol de alegeri libere!). A văzut că nu e vorba de o luptă de idei, de dezbateri inteligente pe principii şi atunci a renunţat. A simţit o mare dezamăgire, care l-a urmări toată viaţa...

Înregistrăm o mare deosebire între realitatea din teren şi aşteptările gazetarului-candidat independent. Dezamăgirea este profundă, Banatul despre care conturase o geografie existenţială imaginară se prăbuşea în cioburile produse de o realitate mult mai cenuşie. Căderea era de proporţii. Pe când nici nu ajunsese la Lugoj, ziaristul trimisese spre publicare în Banatul un text scurt, ca o bijuterie, intitulat Sub români . Lua în discuţie atitudinea cumpănită, precaută chiar a locuitorilor locului atunci când venea în discuţie schimbarea stăpânirii: „Din când în când o auzim şi pe asta. Câte un biet român, bătut amar de vreme de necazuri, care întreabă nedumerit: «Oare sub români cum o fi?»”[15]. Autorul crede că va fi bine. Mult mai bine. Sunt momente de entuziasm, iar viitorul se vede în culori vesele. Deocamdată, poate să dea o replică jucăuşă: „Biet ţăran bănăţean, oropsit de toţi, pricepe că ţi-a venit şi ţie ziua aşteptată de peste o mie de ani, pricepe că de acum nu vei mai fi «sub» nimeni. Scoate cuvântul acesta nenorocit din vorbirea ta, îngroapă-l odată cu zdrenţele robiei. Nu vei mai fi «sub» nimeni, şi va fi bine sau rău, aşa cum îţi vei aşterne tu, tu singur, vei fi şi tu odată făuritorul bucuriilor – şi dacă vor fi acestea – şi al necazurilor tale”[16]. Discursul avântat era firesc perioadei de mari aşteptări. Necazurile vor veni însă, iar cuvintele mari se vor dovedi greu de regăsit în practică.

NOTE:

[1]Poet şi jurnalist (1892-1921), a murit pe când avea doar 29 de ani. Primul număr din „Banatul”, „ziar de luptă al pribegilor bănăţeni”, a apărut la Bucureşti, în 24 ianuarie 1919. Pe măsură ce forţele armate aliate înaintau spre vest, (re)instaurând administraţia românească, se dezvolta şi presa de limba română. Astfel, de la nr. 7, apărut în 13 aprilie 1919, publicaţia îşi are sediul la Lugoj, Avram Imbroane apărând ca director.

[2] Aurel Cosma jr., Memorii , Editura Mirton, Timişoara, 2010, p. 158.

[3]Ţara , I, nr. 1, 16 mai 1920.

[4]Dorin Popa, Jurnalistul Camil Petrescu , Editura Institutul european, Iaşi, 2005, p 55.

[5]„Ţara”, I, nr.30, 24 decembrie 1920.

[6]Ibidem .

[7]„Banatul”, I, nr. 46, 30 iulie 1919. Reprodus în Camil Petrescu, Publicistică , vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 129.

[8]Idem , p. 128.

[9]Unul dintre cei trei era Avram Imbroane, editorul publicaţiei „Banatul”, cel care îl va lua pe camil Petrescu în redacţie.

[10]„Spre Timişoara”, „Banatul”, I, nr. 46, 30 iulie 1919.

[11]„Timişoara e cheia Banatului”, „Banatul românesc”, II, nr. 9, 28 ianuarie 1920.

[12]Idem . Metoda este cea a colonizării administrative, cea care, în parte, s-a şi aplicat, căci oraşele „sunt formate din negustori şi funcţionari, clase de import. Importaţi-le şi d-voastră aceste două clase. În zece ani, Timişoara va fi românească”.

[13]Scrutinul a avut loc în mai 1921.

[14]Prefaţă la Camil Petrescu, Publicistică , vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. XXIV.

[15]„Banatul”, I, nr. 18, 21 mai 1919.

[16]Idem .