LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu

Refugiu în „timpul magic”

Există cărţi care ar trebui să poarte, precum anumite imagini televizate, avertismentul: Atenţie, paginile care urmează au un puternic impact emoţional! În această categorie îşi găsesc locul şi memoriile Isabelei Allende, editate sub titlul Paula 1. Este, de fapt, o scriere de avarie sufletească, în care memoriile se nasc oarecum de la sine, ca o reacţie de apărare în faţa celei mai traumatizante împrejurări în care ne putem afla: aceea de a veghea neputincioşi agonia unei fiinţe iubite. Pe scurt, Paula, fiica autoarei, dezvoltă subit la 28 de ani, o boală ereditară rară, porfiria, ireversibilă, cu manifestări imprevizibile în evoluţia ei, şi intră în comă din decembrie 1991, vreme de un an, până când „Duminică în zori, pe 6 decembrie, într-o noapte magică în care vălul care ascunde realitatea s-a tras la o parte, a murit Paula.” În tot acest timp, ea, mama scriitoare, s-a ferit să privească în ochi realitatea, a sperat împotriva evidenţei, a vegheat, s-a bătut, s-a zbătut, a implorat medici, vraci, terapeuţi îndoielnici, şamani şi şarlatani, i-a vorbit Paulei, s-a refugiat şi a supravieţuit în şi prin scris. Niciuna din numeroasele sale cărţi, toate „neliniştite”, nu poartă, precum Paula , o atât de mare concentraţie de tragic şi absurd existenţial, cu atât mai pregnante cu cât sunt augmentate stilistic printr-o expresivitate inconfundabilă care, din fericire, se păstrează şi în versiunea românească graţie traducerii ireproşabile a doamnei Cornelia Rădulescu.

Isabel Allende e de acum un nume ilustru al literaturii latino, reprezentantă inconfundabilă, cu, adică, o „marcă” foarte personală, a realismului magic. Faţă de care nu se sfieşte să schiţeze totuşi o discretă detaşare de când a devenit „un boom al literaturii latino-americane” , care l-a transformat într-o modă. Detaşare care se simte de îndată în Ţara mea inventată 2, al doilea volum de memorii, carte care glisează captivant între memorialistică şi eseu, întemeiată pe experienţa dură, câtuşi de puţin magică a autoarei, dar calmată după deceniul scurs de la despărţirea de Paula. Ţara mea inventată precedată de Paula formează un diptic autobiografic complementar şi confesiv, determinat de cele două evenimente devastatoare, care, cum însăşi mărturiseşte, i-au marcat profund destinul: instaurarea dictaturii militare a lui Pinochet şi pierderea Paulei, de regăsit în ambele scrieri, cu pondere diferită însă. În Paula se disting trei paliere de interes care se întrepătrund într-un fel de proces osmotic. Primul este, fireşte, cel a relaţiei mamei cu fiica. Mama e lucidă şi disperată, dar speră şi stăruie să restabilească un mod de comunicare oricât de rudimentar cu fiica. Dar fiica e şi rămâne până la capăt ieşită din realitatea perceptibilă şi orice încercare de a o readuce e zadarnică. Totuşi mama îi vorbeşte tot timpul, o întreabă, îi povesteşte: „Ascultă, Paula, vreau să-ţi spun o poveste, ca atunci când te vei trezi să ştii pe ce lume te afli.” E un mod de a-şi face curaj, în realitate însă, îndoielile nu pot fi eludate: „Pe unde umbli tu, Paula? Cum va fi când te vei trezi? Vei fi aceeaşi femeie sau va trebui să învăţăm să ne cunoaştem ca două străine? Îţi vei aminti sau va trebui să-ţi povestesc cu răbdare cei douăzeci şi opt de ani ai tăi şi cei patruzeci şi nouă ai mei?” Îi mărturiseşte Paulei şi spaimele care dau târcoale, şi dezesperările: „Sunt speriată. Mi-a cam fost frică şi înainte uneori, dar de fiecare dată exista o cale de scăpare, chiar în teroarea puciului militar exista salvarea exilului. Acum mă aflu într-o fundătură, nu văd nicio speranţă şi nu ştiu ce să fac cu frica asta.” O soluţie ar fi eterna reîntoarcere: „Până acum nu mi-am împărtăşit niciodată trecutul, el e ultima mea grădină secretă în care nici măcar omul pe care l-am iubit cel mai mult n-a pătruns. Primeşte-l, Paula, poate-ţi va folosi la ceva, căci cred că trecutul tău nu mai există, iar eu îţi spun că fără amintiri nu se poate trăi” (subl. RC). De aici, de la împărtăşirea amintirilor, se deschide cel de al doilea palier, cel al scrisului ca salvare şi totodată ca raţiune de a fi: „(...) timpul petrecut cu scrisul e timpul meu magic, ceasul vrăjilor, singurul lucru care mă salvează când toate se prăbuşesc în jurul meu.” Iar Paula este tocmai cartea salvării prin scris într-un răstimp când toate se prăbuşesc în jurul ei. Pare ea însăşi uimită de această putere care rezidă în actul de a scrie, de aici şi numeroasele reflecţii asupra acestui mister, intercalate în fluxul năvalnic al evocărilor, mergând până la minieseuri „tehnice”, cum e secvenţa meditaţiei, bazată pe propria experienţă, asupra diferenţei dintre povestire şi roman. Pot părea ciudate asemenea reflecţii în împrejurarea tragică în care se află, dar tocmai ele dovedesc profesionismul scriitorului care nu poate face abstracţie de complexitatea scrisului ce i se înfăţişează mereu cu noi tentaţii, noi culoare de explorat, noi mistere de pătruns. Isabel Allende rămâne funciarmente o scriitoare cu acces la transcendent, care concepe scrisul ca o colaborare inefabilă cu entităţi metafizice şi îl practică oarecum ritualic: „Într-o ceremonie îmi pregătesc mintea şi sufletul pentru prima frază, care vine ca în transă, astfel se întredeschide o uşă care mă lasă să trag cu ochiul dincolo şi să zăresc ca prin ceaţă povestea care mă aşteaptă [...] Nu eu aleg subiectul, el mă alege pe mine, sarcina mea constă doar în a-i dedica destul timp, singurătate şi disciplină ca să se scrie singur.” Într-o astfel de viziune sunt inerente micile superstiţii private, dar tipic scriitoriceşti, cum e aceea de a nu începe o carte decât în ziua de 8 ianuarie. Dar sunt şi altele, precum credinţa în puterea cuvintelor de a atrage reali tatea, care nu e deloc sigur că ar fi superstiţie: „Dacă scriu ceva, mă tem să nu se întâmple, dacă iubesc prea mult pe cineva, mă tem să nu-l pierd; şi totuşi, nu renunţ să scriu şi să iubesc, nu pot...” Iar când un om necunoscut o caută ca s-o întrebe de unde cunoştea anumite întâmplări din timpul terorii lui Pinochet, pe care le povestise într-un episod, întrucât ele se petrecuseră în deplină conspirativitate, ea rămâne înfiorată, recunoscând unul dintre acele poveşti care „se scriu singure” şi îi răspunde cu deplină convingere: „Mi-au spus morţii.” Sau, cum tot cu deplină convingere, îşi aminteşte la un moment dat, scriind pe genunchi, în anticamera Terapiei Intensive, unde nu-i era îngăduit să stea tot timpul: „Scriam fără efort, fără să mă gândesc, căci bunica mea clarvăzătoare îmi dicta totul.” Totuşi, nu e genul farsor şi elucubrant, care se vrea cu orice preţ interesant; ceea ce ni se pot părea ciudăţeniile ei sunt realităţi intime, mărturisite cu bună-credinţă. Dovezi că niciodată nu-şi pierde „uzul raţiunii” sunt reflecţiile absolut realiste, de profesionist lucid, care apar pe neaşteptate, oarecum în trecere, de-a lungul naraţiunii: „Problema ficţiunii e că trebuie să fie credibilă, deşi realitatea rareori e aşa.” Sau: „Viaţa mea capătă sens pe măsură ce o povestesc, memoria mi se fixează prin scris; ceea ce nu aştern pe hârtie dispare în vânt.” Viaţa mea. Viaţa ei, întru totul fabuloasă, constituie substanţa celui de al treilea palier al cărţii, dar trebuie de îndată precizat că aici povestea din Paula se întrepătrunde complementar şi se nuanţează reciproc cu cea din Ţara mea inventată , amândouă aceste cărţi alcătuind împreună portretul complex şi onest, din lumini şi netăinuite umbre, al unei scriitoare căreia i s-a hărăzit să rămână memorabilă.

Isabel Allende vine dintr-o lume pe care Alejo Carpentier o numea „fără măsură”, excesivă deci sub toate aspectele, de la dimensiunile peisajului până la fervoarea pasiunilor. O lume în care nimeni nu se miră dacă-l întâlneşte, la propriu, pe dracu în autobuz sau când dă colţul străzii. „În Chile, scrie ea, suntem determinaţi de prezenţa eternă a munţilor, care ne despart de restul continentului, şi de senzaţia de precaritate, inevitabilă într-o zonă de catastrofe geologice şi politice.” Prin această determinare îşi explică şi „sângele fierbinte” şi probabil de aici vine şi francheţea cu care îşi povesteşte viaţa, inclusiv amorurile colaterale, cum a fost cel pentru boemul muzician argentinian, episod din care ar ieşi un tipic roman în maniera Modiano. Dar ea îşi are propria manieră inconfundabilă, care nu-i îngăduie să se menajeze: „N-am autoritatea morală pentru a da sfaturi de cumpătare.” Ascendenţa familială a Isabelei Allende e apoi pe cât de stufoasă pe atât de fabuloasă. Una dintre bunici era o recunoscută clarvăzătoare şi frecventatoare obişnuită a teritoriilor paranormalului. Un unchi e Salvador Allende. Fireşte că toate acestea au marcat-o pe nepoata scriitoare, conferindu-i acea marcă personală de care aminteam, ca şi propensiunea înspre realismul magic încă dinainte ca acesta să devină o modă. Dar ea are şi un ireprimabil simţ justiţiar care o propulsează în arena publică: „(...) eram veşnic pe jar, vedeam nedreptatea peste tot, aveam pretenţia să schimb lumea, îmbrăţişam atâtea cauze diferite că le pierdeam şirul iar copiii trăiau într-o eternă stare de buimăceală.” Isabel Allende e o militantă de stânga – păguboasă şi onestă, trebuie adăugat de îndată – un fel de sufragetă postomodernă gata să se solidarizeze cu toţi dezmoşteniţii lumii. S-a implicat cu toată convingerea – cum altfel? – în dezastruosul regim socialist al unchiului Salvador, care a sfârşit atât de prost, şi apoi s-a trezit în „democraţia totalitară”, cum îi zice ea, a lui Pinochet, pe lângă care unchiul Salvador fusese un dulce copil: „Motivaţiile mele nu erau eroice, nici pe departe, era vorba doar de milă pentru cei disperaţi şi, trebuie să recunosc, de o atracţie irezistibilă pentru aventură.” Gena aventurii o moştenise probabil de la tatăl, care într-o bună zi „a dispărut în ceaţă.” Din fericire a avut parte apoi de un tată vitreg, „unchiul Ramon”, fabulos ca toate personajele cu care intră în conjuncţie destinul ei, diplomat de carieră acesta, graţie căruia trăieşte o vreme la Lima, la Beirut, la Caracas. După puciul lui Pinochet, existenţa ei, dominată de acum de un ireprimabil sentiment de frustrare şi dor de ţară, se desfăşoară în exil. E nevoită să-şi ia lumea în cap şi, după o etapă venezueleană, se stabileşte definitiv în California, unde se căsătoreşte cu un yankeu nativ, cu un trecut la fel de agitat, dar blajin şi îngăduitor, cu care se împacă de minune în ciuda faptului că aceluia îi vine greu să înţeleagă „particularităţile” unei personalităţi nu numai accentuate, ci şi exotice.

Când clinica din Madrid recunoaşte că nu mai poate oferi nicio garanţie pentru ieşirea Paulei dintr-o comă care ar putea dura oricât, mama şi scriitoarea se simte la capătul puterilor. De acum singura ei aspiraţie e să-şi scoată fiica din infernul acela alb, şi s-o ducă Acasă, în California : „Nu mai vreau analize, nu vreau decât să te înfăşor într-o pătură şi să fug cu tine în braţe în celălalt capăt al lumii, unde te aşteaptă o familie.” Transportul, implicând nenumărate şi din nou epuizante formalităţi, dificultăţi şi riscuri, întâmpină scepticismul medicilor, dar ea sfidează toate argumentele şi în cele din urmă, cu tenacitatea pe care numai disperarea o poate da, reuşeşte. E nevoie şi aici de o seamă de instalaţii medicale, e nevoie şi aici de asistenţă de specialitate, e nevoie şi aici de veghea ei permanentă, dar toate astea nu mai au nicio importanţă: amândouă, Paula şi ea, sunt Acasă, în timp ce în jur e Familia. Iar ea continuă să se apere de propria-i cădere scriind. Dar „Nu mai scriu ca fata mea să ştie pe ce lume se află când se va trezi, căci n-o să se trezească. Paginile astea nu au destinatar, Paula nu le va citi niciodată.” Aceste ultime pagini ale unei cărţi care, contrar aparenţelor, e de o subtilă complexitate, sunt cele mai solicitante emoţional. Iar Isabel Allende se străduieşte să nu încheie epopeea unui supliciu într-o notă depresivă, ci, în viziunea finală, lasă deschisă o perspectivă stenică, deşi pândită de evanescenţă: „(...) am ştiut că drumul durerii se termina într-un neant absolut. În timp ce mă topeam, am avut o revelaţie: neantul acela e plin de toate lucrurile universului. E neant şi, în acelaşi timp, e totul.” Aşadar, în percepţia ei, există această ipoteză: neantul nu e chiar absolut. Dar atunci nici nu e.

NOTE:

1 Isabel Allende, Paula . Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu. București, Humanitas fiction. 2015.

2 Isabel Allende, Ţara mea inventată . Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu. Bucureşti, Humanitas, 2005.