logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

Ioan Matiuţ

 

 

Călătorie cu Khasis*

 

logoNu mi-e uşor să scriu despre poezia a lui Khasis. Mă număr printre cei care nu îi încurajează modul de viaţă absolut minimalist, lipsit de proiecte, felul în care face cele mai nefericite alegeri.

T.S. Khasis nu şi-a propus niciodată să facă o carieră literară, să publice sau să fie abonat la premii. Este un singuratic în viaţă şi literatură, alţii au tras de el să-şi publice producţiile literare în reviste sau volume. Cea mai recentă carte a sa „aparenta naturaleţe a vieţii” (Casa de Editură Max Blecher, 2015), este una autobiografică şi seamănă cu o călătorie, o introspecţie în care realul este o iluzie iar iluzia aspiră spre real.

Personjele sunt tragice, reale sau închipuite. Cât se poate de real este Mihoc misteriosul dispărut din Lipova în urmă cu mai mulţi ani: „apoi au dispărut – costumul maroniu obsesia pentru/ van gogh obsesia pentru tarkowski – a fost căutat desigur/ s-a presupus chiar că s-ar ruga la vreo mănăstire/ oricum a fost o viaţă aproximativă s-a zis// cred că a fumat o ţigară fără filtru pe plaja mureşului/ cred că şi-a imaginat că se află pe malurile oceanului indian/ a lăsat hainele împăturite şi-a terminat ţigarea şi a intrat în râu/ cred că a zâmbit privind o clipă peste umăr – reţinut”. Personajul central imaginar este pong, pretextul, prietenul mut, singurul care îl poate înţelege: „l-am întrebat pe pong:/ – ai remarcat vreodată/ ce frumos sună cuvântul beautiful ?/ pong/ nu m-a răspuns, el trebuie să mediteze,/şi să inventeze o scuză,/ pentru că trăieşte.”

Însă fiorul care străbate cartea de la un capăt la altul, este drama pierderii copilului său, Sonia, căreia îi este dedicat acest volum, ca o justificare a gesturilor ireparabile ca tată: „sonia/ sedativele pe care le iau/ sînt pentru cei şase ani în care ţi-am citit/ din abecedarul lui tolstoi/ din mestecenii lui rober frost/ e sania pe care înţepeneai/ cu un ursuleţ de pluş/ şi la care tata/ trăgea să fie peter pan/ şi să te ducă departe, undeva unde/ el nu a ajuns/ deşi i s-a întâmplat să încerce/ dar sunt evenimente şi fapte/ pe care le încerci/ o singură dată în viaţă/ dacă te ţin bateriile/ Cum ar zice maică-ta.”

Cartea este structurată în două părţi distincte: „un căţel mecanic,un poster cu luna” şi „supravegheat”. Prima este o apologie a propriei ratări, a dramelor sale existenţiale: „ne ţineam de mână ca doi îndrăgostiţi şi chiar credeam că-i aşa,/ dormeam unul pe umărul celuilalt în compartimente/ doar ale noastre, în ritmul lent şi amplu al personalului/ de petroşani/ ea avea 17 ani, speranţe mari şi stil, eu 18, deja alcoolic./ după ce ne-am luat lumea în cap.” sau: „lui moise i-au trebuit 40 de ani pentru a străbate un deşert,/ mie tot atâţia ca să-mi dau seama că sunt singur/ şi că nu mă mai crede nimeni./ trebuie să ai grijă cum araţi, mi-a zis angi.” Apoi vine sentimentul inadaptării, disperarea, ratările în încercarea de a lua totul p e cont propriu după mutarea de la Arad în capitala ţării: „recondiţionat două căpăţâni de varză/ 2 lăzi de cartofi (bucăţile încă valabile de cele moi,/ mustind de spumă albă) cărat baxuri de suc bere chipsuri/ hârtie igienică/ portocale lămâi roşii măturat metodic gunoaiele din curtea/ din spate.// un puşti mi-a dat ţeapă la îngheţată, am sperat din suflet/ că mă-sa o să-l omoare-n bătaie/ aşa cum am sperat că iubirea noastră va fi de neclintit,/ un spărgător de gheaţă./ diseară o să dorm pe bancheta unui ford, o să încerc să evit/ realitatea. pe la 12 am alungat o muscă, preţ de 10 sau 15/ secunde nu s-a auzit decât feliatorul de carne rulând în gol.// şi paşii clienţilor printre rafturile de marfă.”

A doua parte intitulată „supravegheat”,este un mega poem scris în spital şi este structurat pe două planuri. Primul este viaţa de ospiciu a autorului şi a colegilor de suferinţă: „am primit o pijama nouă/ pe buzunarul din stânga e cusut/ cu roşu SPITALUL OBREGIA/ trebuie să fim mândri, aici începem o viaţă nouă pastelată, avem voie în curte fantome în jurul/ celor 2 buticuri, / cred că ne putem chiar fute/ aşa fantomatic/ dar au băgat în noi nişte prostii/ care ne spiritualizează/ ca să mă exprim astfel/ nu e deloc bine să faci pe nebunu”. Apoi, din când în când, prin aburii tranchilizantelor, apar clişee ale unui trecut dureros din care încercă să înţeleagă ceva: „maicăm-mea e o relicvă/ înainte să plece la bucureşti cu prietenul ei/ înainte să o facă pilaf un tirist turc/ înainte să-şi ia rămas bun/ înainte să deschidă uşa/ mi-a şoptit:/ fă un copil/ aşa că/ am dat din cur/ 25 de ani/ pentru cina unei familii mari şi fericite.”

T.S. Khasis nu trebuie să facă eforturi prea mari de imaginaţie pentru a-şi scrie poemele. Pentru că el face parte din specia de poeţi care îşi asumă şi trăiesc dramatic, uneori cinic, experienţa poetică. Când mă gândesc la Khasis, îmi vine în minte ce am citit undeva: „Toţi ar vrea să scrie un vers ca Eminescu dar nimeni nu ar vrea să trăiască o zi ca el.”

Un lucru este clar: T.S. Khasis, la fel ca alţi artişti valoroşi, personalităţi accentuate, dificile, inadaptabile provocărilor vieţii, ar trebui incluşi într-un program de asistenţă socială care să le asigure o minimă protecţie. Ar fi o formă de respect faţă de valori, de patrimoniul cultural viu.

Până atunci, poetul nostru îşi asumă trecutul dar şi viitorul cu luciditate, autoironie şi o vocaţie a tragicului tulburătoare: „o cale de întoarcere? nu poţi fi chiar atât de idiot/ nu poţi reîncepe nimic îţi pasă cât negru sub unghie/ eşti un alcoolic cu un rucsac îngreunat de cărţi/ cu buzunarele pline de pietre şi care o ia agale către lac-// moartea-i ca poliţia: e clar că vei avea afaceri cu ea într-o zi/ prostit ambiguu vei privi în gol vei regreta fiecare picătură/ de aroganţă şi dispreţ-hipsterii mă scot din sărite/ mă liniştesc la gândul că vor muri naibii rând pe rând.”

O carte autentică, nemeritat de puţin luată în seamă.

 

* t.s. khasis, aparenta naturaleţe a vieţii, Casa de Editură Max Blecher, 2015.