LECTURI PARALELE

Romulus Bucur

„şi-n urmă doar lipsa vreunui sens”

Motoul recentei cărţi a lui Matei Hutopila*, din Constantin Acosmei, marchează o (voinţă de) afiliere poetică, de situare într-o zonă a marginalităţii, mergînd, să zicem, pînă la Cristian Popescu. O marginalitate existenţială, nu literară, o voinţă de delimitare de tehnicile, de modalităţile poetice curente, cu şansa de a aduce ceva nou şi cu atuul de a fi încercat măcar, de a fi rămas autentic faţă de sine însuşi. O „poezie a lucrurilor care contează”, vorba lui Alexandru Muşina, chiar dacă ele contează doar pentru autor, eventual un mic grup de prieteni/ fani/ cunoscători.

Poemele sînt lipsite de titlu, funcţia acestuia fiind preluată de primul vers; rezultă decupaje ale unei realităţi pe care poetul şi-o asumă, fără a o transfigura ‘poetic'. Poezia e una a cotidianului, a unei oscilări între rural şi urban (post-rurală, i-ar fi spus Alexandru Muşina). Zona urbană, în contrast cu cea a rădăcinilor, sugerate prin chiar titlul volumului, nu se caracterizează printr-un imaginar care să-i corespundă, cum ne-am aştepta de la o poezie a unei lumi postmoderne, ci printr-o transcriere a percepţiei: „alunec pe străzi ca spre o gură de scurgere/ orice să mă înghită în noaptea asta// în oraş, roşul semafoarelor, verdele crucilor farmaciilor/ teste de sarcină prin tomberoane/ tocuri cui calcă sigure pe caldarîm, cu ecou/ oamenii prinşi unii de alţii, două cîte două lipitori simbiote”.

O transcriere presărată cu o serie de capcane ale literalităţii, întinse cu abilitate de poet: „sînt multe vieţi într-o viaţă şi din unele nu răzbat decît imagini ca de la tv,/ din viaţa noastră ca din viaţa altora”. Una din ele e imposibilitatea conştientizată de a prinde altfel decît aproximativ realul, unul şi aşa diform, de unde o justificare măcar morală a eşecului unei astfel de întreprinderi: „minus douăzecişitrei de grade celsius/ sună de fapt mai rău decît e/ ca de obicei, n-ai ajuns la timp/ pe frigul ăsta, în intersecţie, doar eu şi statuia poetului nepereche/ stana de piatră tronează monumental şi comunist-eroic la intrarea pe copou/ săracul eminescu, la uspenia i-au făcut ţîţe, la oneşti i-au făcut chipul din crengi,/ aici i-au pus o mantie caraghioasă/ căcatul uscat al ciorilor într-o prelingere îngheţată îi îneacă faţa ca-n bukkake/ scot telefonul să-l pozez/ din cauza gerului ecranul tactil nu răspunde/ mai bine aşa”.

Unul din planurile cărţii e legătura cu tradiţia, atîta cîtă mai e: „ieri l-am văzut pe bunicul/ după şapte ani/ oasele înnegrite dar costumul şi basca intacte// am stat aşa la marginea gropii, o vreme chiar singur/ şi nu am putut să mă gîndesc la nimic// de la parastas cu imaginea asta vie în minte şi alcoolul încă în mine,/ cu noaptea-n cap plec de la ţară, fuga-napoi la muncă// oameni buni şi spăşiţi navetiştii la cinci dimineaţa/ de sfîntu gheorghe nu-i liber/ că douăştrei april nu-i douăştrei august// în fine, am ajuns, iată oraşul/ neînvinsa groapă de gunoi a lumii/ din cele patru vînturi, clădirile corporaţiei veghează scuarul/ într-una din ele scanez cartele de acces la fiecare uşă/ îmi ocup cuşca din care am grijă să fie bine,/ jumătate de zi în fiecare zi privind în ecranul calculatorului ca-n gol”; concluzia pe care o putem trage e una eminesciană, lumea-i cum este…

Adică, una a automatismelor vieţii de zi cu zi, „va fi şi asta o săptămînă”, a uniformizării, „sînt orele-n care în sicrie şi-n case oame nii stau la fel”, a inautenticităţii realităţii şi a reacţiei noastre la ea: „m-a trimis la mitropolie să-i aduc aghiazmă/ […]/ nu cred că ruşinea, totuşi, cu atît mai puţin de străini, ci altceva, nu m-a lăsat să intru/ un boschetar împărţea un covrig cu un cîine/ m-am întristat, mi-a fost foarte milă şi foarte ruşine, o altfel de ruşine/ enoriaşii ocolesc pe cerşetori şi pe ţigănei cu grimase a scîrbă/ după ce ei înşişi au ieşit de la cerşit din biserică// am lut apă plată de la chioşc, am turnat-o în sticla mea,/ acasă nu şi-a dat seama de nimic/ dimineaţă m-a trezit, m-a pus să fac o rugăciune, să mă spăl pe faţă,/ să pot lua aghiazmă cum se cuvine/ era tare bucuroasă că-i fac hatîrul/ cînd făceam ritualul cu apă chioară ochii îi străluceau”.

O lume cu o versiune personală a ratării, o experienţă pe care fiecare generaţie, fiecare individ o trăieşt pe cont propriu, da capo al fine : „în crîşmă, buzunarele goale, fuduliile pline, sticlele se golesc/ cinci ani, şapte ani, de zece ani în oraşul ăsta/ stau în loc/ de jur împrejur toate de-o viteză drăcească/ senzaţia acută că nu ţin pasul/ cu restul cu timpul cu mine/ dinţii se strică ridurile devin permanente primele semne de gîrbovire/ de cînd n-am mai văzut faţa asta fără cearcăne// eram urît şi-acum sînt şi mai urît// sentimentele migrează din trup în trup ca un duh necurat/ şi vine minunata infecţie şi vine cumplita deparazitare/ şi-n urmă doar lipsa vreunui sens”. O experienţă a traumei („răni proaspete şi cicatrici bine dosite pe sub tricouri/ sîntem chipurile ok// pe fundul sticlei se strînge doar saliva se zice/ un ultim gest încheie seara/ se scurge uşor în mine/ îmi face greaţă// spargem gaşca/ parcă un pic nerăbdători/ parcă un pic sătui”), adică, a inserării în existenţă.

Într-un cuvînt, maturizarea, care vine vrînd-nevrînd, cam cum a prins-o Muşina cu o generaţie (biologică) înainte: „în jurul vîrstei de treizeci ca nişte adolescenţi întîrziaţi/ peste care viaţa a venit cu responsabilităţi de oameni mari cam devreme/ unul din noi îşi schimbă plodul de scutece, eu la vară chipurile mă-nsor/ fără a fi apucat vreunul să aibă marea experienţă a tinereţii/ am visat curve am dat de ortodoxe care ne-au prostit/ am visat orgii ne-am rezolvat singuri cu urechile ciulite să nu fim prinşi/ ne-au simpatizat multe, dar niciuna n-a vrut să se aşa cu noi”.

Sau, cum ne spune versul final al cărţii, „alunecăm în tihnă pe drumuri naţionale, pe drumuri judeţene// ce-ar mai fi de zis”. Un gest aparent inutil, însă totuşi necesar.

*Matei Hutopila, tişiţa , Bistriţa, Charmides, 2016.