logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALE LE

 

Carmen Neamţu

 

 

Despre teatru, cu ochelari de soare

 

logoCartea lui Dan Predescu * adună scurte eseuri ale autorului[1] având ca principal liant ideea teatrului ca „artă sincretică”, „cel mai larg integrator dintre limbajele expresive”. Structurat pe 14 capitole, volumul cuprinde şi două anchete de acum 10 ani, în care participanţii (critici de teatru, actori, regizori, scriitori) numesc cel mai bun spectacol românesc din anii ‘90.

Dan Predescu citează studiul profesorului George Banu, „În căutarea specificului teatral”, sintetizând principalele trăsături ale teatrului actual: „improvizaţia, senzorialitatea şi caracterul de creaţie colectivă”. Este vizibilă, azi, notează autorul, „o marginalizare a textului, a cuvântului”. Demersul lui Dan Predescu, anunţat încă de la început, e de a încerca să descrie „o parte din superficialitatea a ceea ce s-ar putea numi «modul de expresie european», examinând propriile-i formule de intricare a conceptualului cu senzorialul în structuri semnificative şi în structuri semnificative omise, adică în creaţii pe care societatea vremilor a convenit să le considere drept capodopere şi respectiv în altele, pe care aceasta le-a condamnat zgomotos sau le-a îngropat în tăcere. O voi face cu referire la teatru, arta celei mai largi socialităţi”. (p.16)

Întrebările pe care şi le pune Dan Predescu sunt pertinente şi, ca lector, ţi-ai dori să găseşti răspunsurile în carte. Ce e regia de teatru azi, la sfârşit de secol şi mileniu? Teatrul, în ansamblul său, ce loc ocupă în mentalitatea oamenilor acestui timp? Căror nevoi răspunde el? Ce şi cât anume din sufletul nostru individual şi colectiv exprimă el? Dar pe cât sunt de clar formulate întrebările, pe atât sunt de inconsistente răspunsurile. Stilul anost face întreaga cărţulie una greu digerabilă. Titlurile[2] propuse – deloc atractive, ambigue, plicticoase. Ceea ce e cel puţin ciudat, venind de la un ziarist cu experienţa presei scrise. Capitolele 5 şi 8 sunt mai consistente în încercarea de a demonstra demersul anunţat iniţial: „Apusul, declinul culturii europene se manifestă în teatru prin înlocuirea cuvântului cu limbaje non-verbale, în configuraţii arhaice sau exotice împrumutate de la culturile neeuropene sau din teatrul folcloric, colectiv, adică din arii considerate până nu demult periferice. E aici o schimbare de accent specifică secolului nostru.” (p.35)

Dan Predescu adoptă un stil eclectic, între studiu academic, cu bogate note de subsol, şi limbaj colocvial: „În zilele noastre, o prăpastie, mai adâncă decât oricând, îi desparte pe oamenii de formaţie umanistă de cei cu pregătire pozitivă. Şi nu se ştie cine e mai handicapat. Inginerul care n-a auzit de Eliot, sau profesorul universitar care nu ştie să repare o banală priză electrică”. (p.41); „Nu e mare diferenţă, în ceea ce priveşte modus operandi, între poliţistul care-l bate pe cel anchetat numai fiindcă crede că acesta din urmă nu e permeabil la alte argumente – şi regizorul care-şi şochează senzorial publicul. Nici de modus operandi şi nici de viziune, până la urmă”.(p.61)

Autorul vede spectacolul teatral în competiţie cu celelalte tentaţii ale lumii moderne: televizor, cinema, social media : „Din păcate, şi teatrul poate fi definit drept mass-media. Din păcate, pentru că, astăzi, faptul de a urmări, împreună cu alţii o sută sau cinci sute de spectatori, o reprezentaţie teatrală, nu produce înălţarea individului prin comuniere, ci dimpotrivă. Nu mai comunicăm, de regulă, decât la nivelul cel mai de jos al vieţii noastre psihice (…), receptând şocul senzorial, semnalul fizic”. (p.62) Ca să-l citez pe profesorul George Banu, „societatea noastră va fi asemenea societăţii medievale – barbarie în jur, şi în mijloc oaze de cultură”. Spectacolele de teatru pot fi asemenea oaze de aer proaspăt. În acest context, paradoxul regiei de teatru, aşa cum îl vede Dan Predescu, „constă în aceea că îşi propune să transmită un mesaj propriu unei civilizaţii foarte evoluate cu mijloace în mod tot mai evident împrumutate, de la configuraţii social-istorice mult mai rudimentare”. (p.63)

Actorii contruiesc pe zăpadă. Câtă dreptate avea Laurence Olivier! Să scrii despre ce ai simţit/ auzit/ văzut/ trăit ca spectator e o încercare palpitantă de a opri clipa. Dan Predescu ne oferă câteva puncte de plecare pentru neliniştile celor care acceptă provocarea unei piese de teatru. Întrebări care aşteaptă încă răspunsuri pe măsură.

 

* Dan Predescu, Europa trecută, Asia viitoare sau naşterea regiei teatrale, Editura Niculescu, Bucureşti, 2016, 128 de pagini.

[1] Parte dintre ele publicate în reviste româneşti precum: Thalia (1993), România literară (1993), Adevărul literar şi artistic (1993), Rampa (1996), Privirea (1998), Drama (2004).

[2] Definiţia Europei; natura şi limitele artelor succesiunii; Muzica – un liant puternic; Locul structurii semnificative în mentalitatea epocii; Capodopera nonverbală, o structură semnificativă de astăzi; Cultură saturnalică şi cultură himerică; După explozie; Noţiune simbolică şi acţiune simbolică; Spiritul vremii; Scurtă paranteză: maxima europenitate; Scurtă paranteză: minima europenitate; Evul Mediu actual şi etern; Tragedia umanist-socialistă; Omul nou – iată titlurile celor 14 eseuri.