LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

Indeterminarea perfectă şi neliniştea galetării*

Un poet mai mult decât consacrat este poetul Geo Galetaru. Prin Fericirea ca o dimineaţă ploioasă (Limes, 2016) el aplică metoda indeterminării cu asupra de măsură. De aceea tehnica elaborării acestor texte pare a fi analogă aceleia a compoziţiei vastelor texte muzicale în care, când nu te aştepţi, intervin cele mai surprinzătoare instrumente. Suntem în lumea tuturor posibilităţilor.

Pădurile se pot deplasa de colo-colo: „Aş fi putut să vorbesc, dar pădurile veneau dintr-o/ depărtare luxuriantă,...” (Anotimp ). Este invocată din start lumea copilăriei, a iluziei perene; oglinzile ca motiv predilect al acestei poezii. Pentru că suntem în lumea menţionată mai sus, anotimpurile sunt deja cinci, ceea ce ne trimite iarăşi la necunoscut, la mister. Din camera de muzică au plecat vocile, astfel că în spaţiul respectiv ascultăm o piesă nouă: „ca şi când o fântână ar fi început să cânte”. Nici vorbă de susur sau altceva, curată muzică. Timpul s-a oprit în loc, propriu-zis „o iarnă/ cu gust de mesteceni tineri” (tot din Anotimp ) l-a oprit „în loc”. Era aşteptat un eveniment consemnat în final: „Atunci s-au născut brânduşele tale”. Parcă în memoria marelui Dimitrie Anghel, Geo Galetaru ar fi un alt fel de poet al florilor În fond el circumscrie o zonă misterioasă, a paradisului, în arealul nostru infernal. Poetul nu ne mărturiseşte că un domn, venit de cine ştie unde, computerul, calculatorul, a profitat de fereastra deschisă şi a intrat în „camera de muzică”, unde bietele pixuri au încetat să mai scrie.

Fericirea ca o dimineaţă ploioasă , la limita agreabilă a absurdului, produce lumi stranii în serie, stranii, incidente, coincidente.

Pe vremuri, un poet român aflat la Paris, parcă, scriind un roman, a inventat încă o oră, ora 25 . Până atunci cea mai mare oră era ora zero . După orele consacrate pe care le bănuim. Poetul Geo Galetaru a inventat al cincilea anotimp, pe care nu-l bănuiau nici vechii egipteni. În fond asta şi este poezia, ficţiunea, să plăsmuieşti ceva care nimeni n-ar putea crede că există. Şi să-ţi vezi mai departe de drum. Ceea ce şi face domnul Galetaru, cu virtuţi de maestru.

Greu accesibilă, pentru cei mai mulţi cititori, spre a fi gustată de mase, ea poate fi sursa unui film rafinat, chinezesc sau japonez.

Toate la timpul lor. Să nu ne mai facem gânduri: „Într-o zi cu soare/ păsările adorm şi ne cheamă acasă”. Fiţi fără grijă, înfrângerea e doar un vierme „cast” care, doar aşa, câteodată „ne dă târcoale”. (Nimic nu rămâne în urmă ).

Suntem în lumea posibilului, iar posibilul este o poveste căreia uneori i se zice „adevăr”, la modul condiţional-optativ, în pragul perplexităţii: „Aş putea spune un adevăr/ cu care să vă opresc în loc” (Aş putea spune ). Nici faptul de a fi pe drum de un milion de ani nu este de ici, de colo.

Neliniştea galetară nu e una viscerală, de genul temerii sau a fricii comune; e una gnoseologică şi, de ce nu, axiologică, metafizică. Deşi scepticismul poetului tinde câteodată a obtura însăşi metafizica în calitatea ei de disciplină spirituală hiperconsacrată de evul mediu şi veacul optsprezece. Schopenhauer a decis să o traducă în termeni comuni, accesibili, iar Nietzsche, pe urmele lui, să se răzvrătească. Geo Galetaru este eventual un sceptic paradoxal în raport cu metafizica, confecţioner de transcendenţe; el fiind absorbit de dânsa, unde, prin exerciţii îndelungate pulsează oferind cititorilor, nu ştim cât de avizaţi, contexte bulversante ale cunoaşterii şi iminentei recunoaşteri: „S-ar putea să treacă şi asta,/ limitele nu spun nimic. Apoteoza proporţiei/ într-un regn care şi-a devorat copiii. Pe mal/ înaintează regulile calcinate ale demenţei” (Cineva plânge). Dar să avem în vedere: „Aici iubim seminţele traduse ale întunericului,/ gloriile păianjenului în ţara nimănui (idem).

Aspaţial şi atemporal, ca unul căruia i s-a furat lumea, cum se-ntâmplă, poetul acesta scrie de-o viaţă în ideea de a reconstitui un spaţiu, un timp şi o lume ale sale. Hiperrafinate. Acolo: „Departe se-aud bubuind tobele piticului verde” (Fericirea ca o dimineaţă ploioasă). Mă gândeam că şi acolo tună frumos, sunt fenomene meteorologice, astfel că totul e-n ordine. Iar „Fericirea are mirosul unei dimineţi ploioase”. O dimineaţă, desigur, din al cincilea anotimp, anotimp care începe printr-un ritual consacrat lui Aton: „Stai în genunchi şi priveşti/ răsăritul de soare”. Piticul verde are multe alte invenţii: „Piticul verde inventează/ cenuşă şi aeroporturi” (Mereu în urmă).

Pentru acest punct al singurătăţii toate se întâmplă undeva, nu se ştie unde, În locul acela. Ca o poezie de dragoste căreia îi place să exulte în „nimic”. Unde „nu e nimic” e vidul, neantul şi alte acareturi care pretind că nu există, însă despre care se scrie mult. Zona frigului: „Să fie iarna, locuitoarea/ Dintotdeauna?”

Poetul/ cititorul va fi atras de ea, de frumuseţea ei frapantă: „Invincibilă trece ea. Merită să-i urmăreşti chiar şi un pic, mersul de «Invincibilă». Nimic alterabil: „Aduce o perfecţiune rece”. Frigul acesta ajunge la temperaturi înalte: „O fericire/ Înspăimântătoare”; „O ferocitate/ Albastră” (În locul acela).

Când îşi ia liber din raiul său liric, flori, păsări, petale, eul poznaş se dedă la un gen de aristotelism: „Nu, aceste cuvinte nu înseamnă nimic” (Simplu). Se are bine cu moartea: „Din când în când alintăm moartea”. Igiena este primordială. Poetul se amuză făcând toaleta acestei fete: „O ducem la baie, îi punem bigudiuri...” (Simplu) Să nu ne mirăm că viaţa se enervează!

Introvertitul se mai recomandă în textul În tine însuţi. Definiţia artei în Nimic în comun. Textele au pereţi. Tăcerea este esenţială: „Tot ceea ce simt e o eroare programată”; „Luxul muţeniei duce la acelaşi zid: monstrul acela diafan care ne locuieşte.” (Luxul muţeniei).

Înseşi titlurile sunt texte concise, poeme într-un vers: Aceste tobe; Până aici sunt eu; Vom fi aceiaşi; Vei vedea, călătorule; Fericirea e un lift; Luaţi-o cum vreţi; Ei stau acolo; Sensul de care ne temem; Cineva de acolo etc. Zice poetul: „am parafrazat/ golul,/ sunt eu/ pretutindeni” (Dar celelalte ).

Fericirea ca o dimineaţă ploioasă este o carte rară.

*Geo Galetaru, Fericirea ca o dimineaţă ploioasă , Limes, 2016.