logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Constantin Butunoi

 

 

Mărturia unui poet*

 

logoCu noul său volum de poezie, oraşul alb , Editura Paralela 45, Piteşti, 2016, Ioan Barb nu-şi dezminte profesia de avocat şi depune mărturie despre locul copilăriei, înnegrit de industrie, dar etern şi sfânt în amintirea sa. Fapt ce-l determină, cu îndreptăţire, pe Felix Nicolau să-l numească „volum document”.

Poetul locuieşte în Călan, oraşul său natal, unde pro­ fesează avocatura şi este director fondator al revistei „Algoritm literar” din Hunedoara. Membru al U.S.R., filia­ la Sibiu din anul 2011, publică poezie şi proză în revistele importante din ţară.

De la debut, produs în anul 1998, cu volumul Tăcerea ca o flacără , Editura Călăuza, Deva, biografia sa literară nu e lipsită de elemente spectaculoase. După o tăcere prelungită, în aproximativ doi ani, publică cinci volume de poezie, unde inventivitatea şi talentul sunt evidente. Activitatea sa jurnalistică virulentă i-a adus mai multe procese, pe care le-a pierdut, dar a câştigat la CEDO.

Unele din constatările mele în legătură cu poezia lui Ioan Barb, făcute cu ocazia recenziei volumului plăcuţa Ouija , mi se par valabile şi în cazul volumului actual. Este păstrată linia postmodernă a stilului dar, probabil, datorită deprinderilor jurnalistice, discursul poetic capătă, în multe cazuri, note de reportaj: „pretutindeni era un furnicar de oameni/ un du-te vino de căruţe şi cai/ se auzeau ordine chicoteli înjurături/ toată iarna cărau bălegar pe câmp” (p. 5) sau „cu trenul a mers mama după tata/ l-a găsit la grădina de vară a staţiunii/ la o masă cu mai mulţi ortaci/ şi două din alea că mi-e ruşine să spun” (p. 9).

Scrie cu detaşare despre agresiunile ce se produc în viaţa satului, la care adaugă inventivităţi de tip publicistic: „când a murit Gheorghiu-Dej/ au pus un steag negru pe sediul CAP/ iar tata s-a îmbătat şi a înjurat două ore/ fără să se oprească” (p. 6); „înainte de operaţie l-a rugat pe chirurg/ să-i păstreze o aşchie din ciotul de braţ/ care a fost amputat/ a adus-o acasă într-un săculeţ/ împreună cu un pumn de pământ din Stalingrad”(p. 25) şi „aşa cum îmi colora funinginea căzută/ din coşurile cocseriei gu le­rul cămăşii în fiecare zi/ când mă duceam la şcoală şi când veneam/ (…) cine ne pune să purtăm cămăşi albe/ se întreba retoric tata/ astea albe sunt pentru domni” (p. 43).

Un aer de legendă întâlnim în surprinzătorul poem motocicleta cu ataş , unde sunt relatate fapte din viaţa reală: „însă din blana de urs a ieşit tata/ coborând prin ceaţă călare pe motocicleta albastră/ aducând lumea de la şes în ataş/ lumea pe care mama a luat-o în inima sa de probă/ şi mult i-au mai plăcut ei cele de la şes (p. 17)

Un comentariu aparte ar merita şi cântecul cocseriei (p. 47). Mă rezum doar la a cita următorul fragment: „doamnă ce ten gudronat aveţi/ nici noaptea nu poartă o mască/ mai frumoasă decât fruntea dumneavoastră/ tamponată cu păcură/ chiar şi moartea sărmana de ea vă invidiază”, care poate fi luat drept un exerciţiu ciudat de curtoazie.

Personajele care populează copilăria: mama, tata, fraţii şi surorile, unchii, mătuşile şi vecinii, precum şi viaţa satului, sunt surprinse în diverse ipostaze, într-o modalitate nostalgică şi originală, precum în poemele de o frumuseţe scandaloasă, dacă mi-e permisă exprimarea, în care sunt strecurate pe nesimţite şi imagini suprarealiste: profeţiile de dimineaţă (p. 23), înger cu turn (p. 27), fratele traian (p. 30), timpul ciclopului (p. 32), ghiţă-cingălău (p. 33), marea călătorie (p. 51)” etc. Cităm din ultimul: „nu-i decât un oraş mort i-am răspuns/ nu a fost încă şters de pe hartă/ la răsărit luna strălucea insistent/ o seceră nouă ne contempla dezolarea printr-un ochean/ în marginea oraşului am văzut un cimitir în ruină/ pe care moartea însăşi îl părăsise”.

Anomaliile „civilizatoare”, care s-au abătut fără cruţare peste aşezarea rurală, nu au putut şterge satul idilic din amintirile poetului: „am pictat şi moara/ cu roţile ei din lemn înnegrit/ iazul în care Dumnezeu/ amesteca toate culorile la amiază/ şi ferestrele nopţii/ în aşa fel încât cei plecaţi dintre noi/ să se poată uita cu bucurie pe pământ” (p. 11)

Imaginea regală a Streiului domină cu autoritate paginile cărţii: „se gudură umil ca un şarpe de casă/ printre pietre/ fără să privească înapoi/ sau ia în piept fiecare vâltoare/ ca un copil care pleacă în lume/ nepăsător la zbuciumul nostru cel de toate zilele/ (…) deoarece orice strălucire are vremea ei/ şi orice vreme are zilele numărate” (p. 42); mi-a amintit de Ieudul fără ieşire a lui Ioan Es. Pop.

În acest volum, Ioan Barb, practică o poezie de tip cumva narativ, cu un epic dens, alături de lirism presărat în doze bine calculate de autor, în consonanţă cu exigenţele degustătorilor de poezie. Am ales, pentru final, un poem care cucereşte prin simplitate: „îmi plăcea să mă opresc pe podul de lemn/ contemplam râul dezbrăcat de gheţuri/ sub apa străvezie pietrele tremurau/ le părea rău că nu pot cuvânta/ priveam în sufletul râului/ îi descifram umbrele/ sub firele de nisip ce pluteau în aval/ scoteam peştişorii strălucitori/ coborau din sânge şi albăstreau/ apa râului/ când ieşea un număr cu soţ/ îmi puneam în gând o dorinţă/ dacă pe oglinda apei răsărea chipul tău/ ştiam că primăvara e deja pe maluri”. (podul vechi , p. 56)

Cu siguranţă, volumul îşi va face loc în bibliotecile iubitorilor de poezie, fără a fi nevoie de o recomandare specială. La care aş subscrie, fără ezitare.

 

* Ioan Barb, oraşul alb , Editura Paralela 45, Piteşti, 2016