LECTURI PARALELE

Ion Mierluţiu

Rozalia Ergézi a fost mama lui T. Arghezi!*

Marea majoritate a celor care au studiat ope­ra poetului Tudor Arghezi cât şi biografia acestuia menţionează doar numele tatălui: Nae Theodorescu nu şi pe cel al mamei. Arghezi însuşi a fost circumspect în legătură cu biografia sa. Şi-a ales ca pseudonim pe acela de Arghezi în 1904 când publică versuri în revista „Linia Dreaptă” editată de el împreună cu Victor Demetrius.

O carte apărută în 2015, ediţie bilingvă (maghiară şi română) e semnată de Ferenczes István şi are un titlu incitant: „Arghezi←Érgézi”.

Autorul îşi începe studiul cu un fragment dintr-o poezie de Arghezi:

„Mi-e frică, mamă,

Să-mi amintesc şi cum mă cheamă”

În continuare relatează întâlnirea dintre poetul ma­ghi ar Kányándi Sándor (laureat al premiului Herder) şi Tudor Arghezi în 1962 la Bucureşti.

Atât poetul maghiar cât şi cel român ştiau câte puţin din limba celuilalt. Kányándi Sándor dorea să afle date pri­vind biografia lui Tudor Arghezi.

Dintre cei care s-au ocupat de acest subiect au fost: istoricul literar prof. Constantin-Popescu-Cadem, Vasile Sega, Mircea Zaciu şi mai curând Anghel Mirel într-o carte apărută în 2012 intitulată Viaţa lui Tudor Arghezi .

Şerban Cioculescu publicase şi el în revista „Ramuri” în 1983 unele date. Ferenczes István menţionează despre acest lucru în cartea sa.

În continuare el cercetează originea familiei Érgézi. Rozalia Érgézi, cum avea să dovedească Ferenczes István, s-a născut în jurul anului 1861 într-un sat din preajma Braşovului şi a venit (ca de altfel şi alte fete din secuime) la Bucureşti şi s-a angajat ca slujnică la Manole Pârvulescu, un negustor de coloniale de pe Calea Victoriei. În vecinătatea acestei prăvălii se afla o cofetărie în care lucra Nae Theodorescu. Din relaţia acestuia cu Rozalia Ergézi s-a născut viitorul poet. Despre acest lucru ştiau foarte puţini, între aceştia fiind prietenii foarte apropiaţi ai lui Arghezi: V. Demetrius, Gala Galaction şi N.D. Cocea.

Subcapitolele Sechelisban, Frate de lapte, Spitalul Filantropia abundă în date care îl pot deruta pe cititorul obişnuit, neavizat. După părerea noastră ele puteau fi reduse la un minim necesar.

Relaţia dintre poet şi mama sa a fost cât se poate de ciudată. Cititorul operei lui Arghezi va fi surprins să afle, din cartea pe care o prezentăm, că fiul şi poetul au avut de-a lungul vremii atitudini, mărturisiri în scrisori, şi mai ales, sentimente ce răzbat din poeziile sale, derutante. Ferenczes István crede că Tudor Arghezi era tentat să creeze confuzii. Iată, bunăoară, una dintre acestea. În perioada când se afla în Elveţia (1906-1910) el adresează două scrisori în ţară, una mamei sale, cealaltă fratelui său vitreg Alexandru. Prima e semnată Iosif (numele ales la călugărie), a doua, Iancu. Cităm din cartea pe care o comentăm: Iată finalul scrisorii adresată mamei: „Vă sărut pe obraji, pe frunte şi pe mâini şi sărută pentru mine pe Elizar (fiul lui Arghezi cu Constanţa Zissu) la locul unde bate inima. Al d-tale în veci Iosif.”, şi către Alexandru: „Nu e aşa că te căzneşti cât poţi să bucuri pe mama, cu inima ta bună? Sărută pe mama şi pe Elizar. Iancu”.

Chipul mamei revine obsesiv şi în proza lui Arghezi, evident fiind vorba de ficţiune, în Icoane de lemn, Ochii Maicii Domnului, Lina ....

Dar! Din nou, spre sfârşitul vieţii, Rozalia Ergézi, mama lui Arghezi, va avea de suferit. În 1916 se căsătoreşte cu Paraschiva Burdea.

Statutul Rozaliei la Mărţişor era „ameninţat”, cu toate că ea le-a purtat de grijă şi Mitzurei şi lui Baruţu, copiii poetului cu Paraschiva. Aceasta a izgonit-o pur şi simplu.... Va locui un timp într-o locuinţă cu chirie pe o stradă apropiată.

În 1943 Alexandru, fratele vitreg al poetului, având consimţământul acestuia, o internează la psihiatria din comuna Bălăceanca de lângă Bucureşti şi, după o viaţă în care a avut parte numai de suferinţe, va muri la 3 iulie 1944. Nici măcar osemintele ei nu se odihnesc într-un mormânt „cuviincios”... La înmormântare n-a fost asistată de copiii ei, singurul care va veni, după ani, la Bălăceanca, în 1965, va fi Elie Lothar, nepotul, devenit renumitul fotograf şi regizor francez. Rozalia Ergézi „era” într-o groapă comună a cimitirului bisericii.

Am rezumat parcursul vieţii Rozaliei Ergézi redat de autorul cărţii care se dovedeşte nu numai un „.... cercetător de vocaţie, decis a contribui la risipirea tainei care împresoară matricea argheziană”– îl citez pe Vladimir Urdărescu – pe coperta a patra a cărţii – „ci şi un înzestrat prozator şi – interpret al poeziilor lui Tudor Arghezi.”

Iar Addenda cu poeziile pe care le reproduce şi comentează o dovedesc cu prisosinţă. Cititorii cărţii lui Ferenczes István sunt invitaţi de acesta la ceea ce noi considerăm o târzie dar necesară „reparaţie” din partea poetului a biografiei mamei sale.

Vom selecta câteva versuri din poeziile lui Arghezi în ordinea pe care o propune autorul cărţii.

Vrăbiile mamii

„Plouă pe voi, în arbori adunate....

V-aş apăra şi nu ştiu cum se poate”

Ca o vrabie, Rozalia n-avea altă grijă decât să nu-i fie, „frig şi foame”. Cui? Copilului, lui Arghezi.

Copil din flori

Din cea de-a doua poezie din Addendă reţinem:

„Eşti o făptură-ntreagă, te întrebi, sau de pripas?

Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,

Din oameni, din nenuferi, din şoimi?”

În volumul Cuvinte potrivite se află şi poezia Buna vestire care-i aminteşte autorului cărţii o poezie tradusă de Szemlér Ferenc din Sapho şi aceasta inspirându-l pe Arghezi:

„Dragă mamă, îmi năzare,

Că din brâu pe la-nserare

Înviem şi suntem doi”

Poezia Nu ştiu este redată fragmentar dar e însoţită de un comentariu în care nedumeririle multiple ale poetului sunt cauzate de câteva momente din biografia sa. Exemple din acestea sunt: Jilava, 1919 învinuit de „germanofilie”; 1943 (Târgu-Jiu) acuzat de atitudine antigermană. Şi altele şi altele.....

Voi reţine doar aceste versuri:

„Mi-e frică,

Nu ştiu de ce mi-e, mamă, frică.

Mi-e frică de umbră şi de soare

Mi-e noaptea prea lungă şi ziua prea mare.”

Comentariul poeziei scoate în evidenţă misticismul mamei sale faţă de care Arghezi este virulent potrivnic.

Poezia Mă uit este scrisă în anii 1930 şi este expresia „căutării de sine”. Contextul epocii e semnificativ. Poetul proletar Alexandru Toma şi Sorin Toma voiau să-l desfiinţeze pe Tudor Arghezi ca poet. Este de tristă amintire maculatura „Putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei ”. Istoria i-a dat dreptate până la urmă lui Arghezi.

În sfârşit, poezia Testament se bucură din partea autorului de un comentariu pentru care-l putem înscrie în şirul celor mai buni exegeţi ai creaţiei argheziene. Pentru Ferenczes István poezia este „.... poate una dintre cele mai mari creaţii a liricii mondiale...” (p.121), iar cartea acestuia se poate citi cu real folos. Ea este o contribuţie esenţială la cunoaşterea vieţii lui Tudor Arghezi.

* Ferenczes István, Arghezi←Érgézi , Editura Hargita, Mircurea Ciuc, 2015.