PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Despre raţiunea libertăţii

Măreţia omului este o eternă premergere spre o nouă stare de spirit, prin inventarea (de fapt redescoperirea) raţionalităţii. Gândirea iluministă, care se desparte încet-încet de aureolata cupolă, şi plenara catapeteasmă a miturilor şi speculaţiilor religioase, se scutură încet-încet de simboluri, unele devenind deja dogme, sacramente, şi care ocoleau drama umană. Uma­nismul renascentist părea că „salvează” conceptul de liber­tate de sub tutela dogmei. Acesta, însă, deschidea doar porţi noi către alte concepte, construind, cum am spus, în timp, alte clişee.
Unda seismului iluminist se declanşează în Anglia, odată cu reforma constituţională şi revoluţia din 1688, apoi trece în Franţa şi ulterior în Germania, epicentrul rămânând Franţa, respectiv Parisul.

Iluminiştii considerau că a venit vremea ca umanitatea să se îndrepte spre o altă dimensiune, şi anume a raţionalismului. Starea culturală a umanităţii de la începutul secolului al XVIII-lea a dus gânditorii/ agenţi ai libertăţii la exprimarea unei mai mari încrederi în puterea raţiunii umane. Prin educaţie şi cultură aceşti gânditori considerau că oamenii pot deveni mai buni, şi chiar mai fericiţi, datorită „activării” raţiunii, generându-se o altă scară a valorilor. Raţionalitatea definea libertatea ca o nouă valenţă, aceea a ieşirii din starea implacabilă pe care religia o considera imuabilă. Deismul raţionaliştilor permitea omului să fie propriul lui decident. Deiştii iluminişti spuneau că Dumnezeu a creat lumea şi legile care o guvernează, dar după actul creaţiei nu mai acţionează asupra lumii. Omul, odată creat de Dumnezeu, şi ieşit prin raţiune din dogmă, devine propriul lui arbitru. Un exemplu de deist înfocat a fost Voltaire. Paralel cu deismul s-a născut ateismul, apoi francmasoneria, ca mişcare apărută după modele monastice creştine, a intrat şi ea repede în conflict cu biserica, datorită faptului că raţionalismul o făcea promotoarea liberului arbitru.
Deiştii, ateii şi francmasonii s-au împotrivit ideii că suveranul are putere absolută în virtutea graţiei divine. O nouă justificare a puterii absolute, consolidată şi aparent totalitară, s-a găsit în ideile iluministe. Statul nu funcţiona până atunci decât dacă era condus de o singură persoană, monarhul, acesta fiind părintele poporului său şi care trebuia să acţioneze pentru a le asigura supuşilor fericirea.
*
Aşa a apărut despotismul luminat al cărui teoretician principal a fost acelaşi Voltaire (1694-1778). A excelat ca poet, dramaturg, romancier, nuvelist, istoric şi filosof. A fost un apostol al gândirii libere. Trecut pe la Bastilia, urmare a răspândirii versurilor lui politice, excelent comunicator, influenţat de cultura engleză, admirator al democraţiei britanice, a scris prima lui operă filosofică importantă Lettres philosophiques, cunoscută sub numele Scrisori despre englezi, carte care marchează, de fapt, începutul Iluminismului francez. Fascinat de concepţiile despre libertate din spectrul englez, în special a ideilor lui John Locke, Voltaire scoate în evidenţă spiritul tolerant al englezilor în opoziţie cu regimul lamentabil absolutist francez. Ple­dant combativ, Voltaire visează libertatea cu ochii deschişi. Ca vizio­nar, se consideră o undă, un „agent al libertăţii”, încă înaintea epocii moderne, al eliberării omului de sub dogme şi convenţii. Îi apare, simultan la Geneva şi Londra Dictionaire philosophique ou la Raison par alphabet, o culegere de eseuri teologice, filosofice sau juridice (despre atei şi ateism, botez, certitudine, credinţă, drept şi nedrept, destin, Dumnezeu, fanatism, frumos, frumuseţe, idee, inchiziţie, infern, legi, libertate, materie, nebunie, necesitate, raţiune falsă, răutate, suflet, superstiţie, toleranţă, virtute etc.). Lumea ecleziastică şi a jurisprudenţei este scandalizată. Sunt expuse elementele retrograde ale moralei şi ale bisericii vremii. Tribunalul din Paris, emite un decret prin care Dicţionarul… este rupt şi aruncat pe rug, ca în vremea Inchiziţiei. În numele libertăţii, Voltaire polemizează cu biserica, dar nu de pe o poziţie atee. Dimpotrivă, acesta condamnă ateismul, su­bliniind „necesitatea credinţei într-o fiinţă supremă”. Raportându-se la creştinism, marele iluminist afirmă clar: „Nu sunt creştin, dar dacă nu sunt e dintr-un singur motiv: pentru a-l iubi mai mult pe Dumnezeu”. Un precursor al lui Schopenhauer, Nietzsche sau Cioran, Voltaire se războieşte mai degrabă cu un Dumnezeu eclesial, cu acela al Crucia­delor şi al Inchiziţiei, cu acel sceptru belicos, caricaturizat de clericii înşişi, decât cu principiul creator al lumii. În numele libertăţii, vede în credinţă o instanţă supracosmică, aceasta fiind necesară fiindcă fereşte fiinţa umană de abisul disperării, temperându-i pornirile criminale. Undeva Voltaire spune plenar: „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat”. În viziunea lui, Dumnezeul eclesial rămâne un simplu concept cu ajutorul căruia biserica îngrădeşte libertatea oamenilor. El pledează pentru o divinitate raţională, nu pentru „un monstru pe care trebuie să-l iubim”, şi pe care, prin superstiţie şi fanatism, umanitatea l-a pierdut. Derivând din această strategică bătălie împotriva Bisericii, Voltaire pune problema sensului vieţii: „N-ar fi cumva mai bun neantul decât această masă de fiinţe, create necontenit pentru a se destrăma din nou, decât această mulţime de animale ce se nasc şi se reproduc doar pentru a le înghiţi pe altele şi pentru a fi ele însele înghiţite, decât această mulţime de fiinţe înzestrate cu simţire, predestinate la atâtea sentimente dureroase şi, în sfârşit, această mulţime de fiinţe raţionale care acceptă, însă, atât de rar raţiunea? Ce sens au toate acestea?”. O resemnare, şi care anunţă oarecum viitorul construct romantic, reiese şi din alte cuvinte a lui: „Pentru Dumnezeu răul nu există, el există numai pentru noi. Problema binelui şi a răului rămâne un haos care, pentru cercetătorul cinstit, este de nedesluşit”.
Datorită firii lui excentrice, nonconformiste, a trăit în multe medii culturale din afara Franţei, cum am mai spus, în Anglia, apoi în Germania ori în Elveţia. Gânditorul francez este adeptul eliberării omului de orice constrângeri (morale şi religioase). Promovează o etică a libertăţii neconstrângătoare alături de alte personalităţi din epo­ca luminilor, scriitori, teologi, sau oameni de ştiinţă (Montesquieu, Diderot, D’Alembert, Herder, Goethe, Fichte, Lessing, D’Olbach, Helvetius, La Metrie, Condorcet, Chamfort, Benjamin Franklin, Leon Gheuca etc.) Voltaire face parte într-un şi din Ordinul Masonic.
*
Francmasoneria, cu origini în breasla constructorilor de catedrale, a zidarilor–liberi (franc-maçonnerie), se înfiinţează (spun speculatorii istoriei) în 1717, în Anglia; cinci ani mai târziu sunt redactate celebrele Constituţii care cuprind drepturile şi obligaţiile membrilor, principiile etice, precum şi modul de organizare al confreriilor. Din marile idealuri ale foştilor zidari liberi – doritori să construiască templul unei societăţi mai bune şi mai drepte, şi care au ales să schimbe cărămizile cu inimi – erau: cinstea, probitatea, unitatea între oameni, calitatea, egalitatea, libertatea, fraternitatea în tot, credinţa în Marele Arhitect al Universului. Răspândirea Francmasoneriei devine exponenţială prin lorzii şi ofiţerii britanici care călătoreau în coloniile franceze, spanio­le şi engleze. Aceasta se extinde rapid în Italia, Elveţia, Germania, Polonia, Suedia, Danemarca, Austria, Ungaria şi Transilvania. Ordinul masonic îşi deschide apoi porţile regilor, nobililor, consilierilor regali, ai diplomaţilor, bancherilor, clericilor, comercianţilor, scriitorilor, filosofilor, oamenilor de ştiinţă. Nici bula catolică In eminenti, nici interzicerea Lojii din Viena de către împărăteasa Maria Tereza, sau opreliştile de la Hamburg, Geneva ori Berna, şi nici fracţionarea ulterioară a ei în diverse rituri, nu au stăvilit expansiunea fulminantă a doctrinei echerului şi a compasului. Mozart compune o linie melodică pentru Cântecul Masonic „Fraţilor, daţi-vă mâna pentru uniune” („Bruder, reicht die hand zum Bunde”): „Fraţilor, daţi-vă mâna pentru uniune!/ Acest mare ceas de sărbătoare a sosit/ Să ne ridice spre înălţimi luminoase!/ Faceţi să piară ce este pământesc,/ Armoniile uniunii noas­tre/ Să dăinuie veşnic, puternice şi frumoase./ Laudă şi mulţumire stăpânului lumilor/ Care a creat inimile şi spiritele/ Pentru o veşnică acţiune!/ Crearea de lumină, dreptate şi virtute/ Cu sfintele arme ale adevărului/ Să fie menirea noastră divină// Voi, cei mai buni pe astrul acesta/ Toţi oamenii din est şi vest,/ Din sud şi din nord!/ Căutarea adevărului, practicarea virtuţii/ Iubirea din suflet a lui Dumnezeu şi a oamenilor/ Aceasta să fie lozinca noastră”
*
Epoca luminilor a fost marcată şi de alte personalităţi, aşa numiţii teoreticieni ai ideilor iluministe, raţionaliste.
Montesquieu (1689-1755) a formulat principiul separării puteri­lor în stat. El s-a inspirat din modul de guvernare din acea perioadă al Marii Britanii, astfel încât conducătorii abuzivi să poată fi pedepsiţi de către o justiţie independentă. Acum mai bine de 250 de ani, Montesquieu e un mare prieten al libertăţii, impunându-se ca un fin moralist iluminist, în buna tradiţie a clasicismului francez, dar cu esenţe recunoscute ca venind din operele anticilor. Era un admirator al sistemului politic englez pe care l-a cunoscut foarte bine.
În lucrarea sa „Despre spiritul legilor” a dezbătut acest principiu denumindu-l principiul separării puterilor în stat, conform căruia puterea nu trebuie deţinută de o singură persoană sau instituţie, ci trebuie împărţită în trei ramuri: puterea legislativă, executivă şi ju­decătorească. După un travaliu intelectual de mai bine de două decenii, cu o acribie didactică ieşită din comun, a dus, la bun sfârşit, o descriere amănunţită a mecanismelor instituţiilor statului, şi a ideii de constituţie, în sprijinul unui regim politic moderat, în care să domnească legea. La fel ca Voltaire, Montesquieu intră în conflict cu Vaticanul, care pune „L’Esprit des Lois” la index. Continuator a lui Montaigne şi Descartes, datorită ideilor lui, este foarte apreciat de d’Alembert şi de însăşi împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei, ideile lui stând, de asemenea, la baza Constituţiei americane.
„Spiritul legilor” conţine o mare varietate de mijloace literare şi stilistice. O fericită combinare între descrieri istorice, şi savante iluzii discrete, face ca acest studiu să fie o reuşită îmbinare între concepte filosofice şi abordări stilistice şi literare. Fără a exagera, în literatura română, abia Lucian Blaga face subtile acordagii între concepte filosofice şi metaforă.
Substaţa lucrării constă într-o fulminantă combinare filosofică a legii: aceea dintre ordine şi libertate. Spirit moderat, cum am mai spus, el consideră că legea trebuie să fie a dreptăţii. Un regim moderat este pluralist, şi în aceeaşi măsură drept. Puternic influenţat de realităţile de la Londra „Spiritul legilor” este un complex alchimic de concepte care promovează pluralismul şi echilibrul, de orice fel ar fi ele.
Studiul, aplicat pe domeniul arid al dreptului şi al politicii, devine un imn, e adevărat, extrem de sus poziţionat, al viitoarelor politici, când omului i se vor da, iată, uneltele pentru libertatea lui.
*
Jean Jacques Rousseau (1712-1778) a formulat trei teorii importante: teoria dreptului natural, care afirmă că prin naştere toţi oamenii dobândesc o serie de drepturi naturale şi imprescriptibile (dreptul la libertate, dreptul la libera exprimare, dreptul la viaţă şi altele), teoria contractului social care afirmă că statul se va forma în urma unei înţelegeri între popor şi suveran, poporul angajându-se să se supună suveranului, iar suveranul se angajează să apere drepturile naturale ale oamenilor şi teoria suveranităţii poporului, când afirmă că puterea aparţine de drept poporului, iar suveranul nu deţine decât temporar puterea, poporul având dreptul de a desface contractul cu suveranul, dacă el îşi încalcă angajamentul, poporul putând semna un nou contract social cu o altă persoană. Prin această ultimă teorie Rousseau teoretizează dreptul poporului la revoluţie împotriva conducătorilor abuzivi.
„Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” atinge vechea obsesie a „îngăduirii” inegalităţii de către legea naturală. Rousseau susţine că aceasta are la bază exclusiv apariţia proprietăţii private, preluând ideea „stării naturale” precum şi ideea „contractului social”, care erau răspândite în filozofia socială a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, dar le dă o interpretare pro­prie, corespunzătoare aspiraţiilor sale democratice. După el, societatea trece în evoluţia sa prin trei etape: starea naturală, formarea primelor societăţi omeneşti şi apariţia proprietăţii. În starea lui naturală omul nu era corupt, era bun, era capabil de compasiune, era liber. Libertatea este starea naturală a omului începuturilor. Omul trăia după două principii: auto-conservarea şi mila, deosebindu-l astfel de celelalte fiinţe. În etapa următoare, a constituirii primelor societăţi umane se conturează anumite stări, legi obiective. Îl contrazice pe Aristotel, care credea în sociabilitatea înnăscută a omului. O aparentă perfecţionare a omului în societate este, de fapt, o decădere a speciei, autorul „Discursului…” descoperind caracterul contradictoriu al progresului social, şi atrage atenţia asupra laturilor lui negative. Cea de a treia etapă, aceea a proprietăţii private, nu este o „stare naturală”. Apariţia proprietăţii duce la apariţia conflictelor dintre oameni. Fiecare tinde să-şi mărească avuţia şi intră în luptă cu ceilalţi. Aşa apar dominaţia şi sclavia, violenţa şi jaful. Acea „luptă a tuturor împotriva tuturor”, despre care vorbeşte şi Hobbes cu referire la starea naturală, caracterizează, după Rousseau, socie­tatea în sânul căreia s-a născut proprietatea. Proprietăţii îi urmează dominaţia politică; astfel un sistem nenatural, artificial, de inegalităţi, îi aşează forţat pe oameni în raporturi de dependenţă reciprocă. Natura umană este reprimată, raţiunea determinând omul să acţioneze contrar pornirilor sale naturale. Cei bogaţi întemeiază statul, care aduce opresiunea pentru cei slabi, şi puteri nelimitate pentru cei bogaţi. Împăraţii, aleşi la început de către toţi, ajung despoţi. Despotismul este treapta extremă a inegalităţii. Se ajunge la ideea dialectică a negării negaţiei cu aproape două decenii înainte de naşterea lui Hegel. Despotul, spune Rousseau, domină numai prin forţă, de aceea el nu se poate plânge când e răsturnat prin forţă. Răscoala este, deci, un act legitim al poporului. Rousseau vede în fiinţa umană ceva bun, de aceea implicarea reprezentanţilor lui în viaţa publică trebuie să ţină cont de virtuţile lui. Societatea, statul mai precis, îl „înstrăinează” de sine. Acest concept este preluat mai târziu de Hegel şi Marx, însă de pe poziţii diametral opuse.
Rousseau dorea să creeze o ordine în care să domnească libertatea, egalitatea şi dreptatea. Lucrarea lui importantă „Du contrat social” imaginează ordinea socială bazată pe un pact social. Legitatea contractului social impune societăţii egalitate. Nimeni nu este dezavantajat, în măsura în care toţi se supun unei voinţe generale (volonte generale). Ba, mai mult, el vorbeşte de constituirea unei structuri spirituale comune. Pentru el, liber este acel om care se supune numai legilor. Unde nu există legi de drept acolo nu există libertatea omului, şi că libertatea este o funcţie care reprezintă şi colectivitatea şi persoana, precum şi bunurile lui. Libertatea este inalienabilă, nerînstrăinabilă, sub nici un pretext sau temei, distrusă sau atacată. Marele gânditor politic a înţeles şi un alt aspect al libertăţii, şi anume că aceasta exclude supunerea, servitutea faţă de o altă persoană, şi care ar avea dreptul de a se situa prin avere, funcţie, statut, deasupra legilor sociale. Un om, sau un popor, se supune în mod deliberat numai legilor şi nu altor oameni.
*
Având în vedere ultimele perioade ale Iluminismului activ, nu putem ignora momentul plenarului eveniment al Enciclopediei. Marele filosof al Iluminismului, Denis Diderot (1713-1784) a contribuit, prin erudiţia sa debordantă şi prin calităţile sale inovatoare, la dezvoltarea a numeroase domenii. S-a distins în roman, teatru, critică, şi în eseu. Acest om curios şi avid de cunoaştere a rămas mai înainte de toate în posteritate prin Enciclopedie, la care a lucrat fără odihnă mai mult de 20 de ani. El avea certitudinea că numai erudiţia poate face să triumfe raţiunea şi, astfel, lumea să progreseze. Credem că este pentru prima dată când libertatea omului este direct relaţionată cu actul cultural. De asemenea, Diderot este apreciat şi pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetări filozofice,) şi Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi,). A avut o contribuţie fundamentală în dome­niul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons (Saloane), sau cu articole pe care le-a publicat în ziare. Corespondenţa vastă a lui Diderot descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influenţă semnificativă asupra generaţiilor următoare de gânditori din Franţa, Germania şi Anglia. Destinat preoţiei, a urmat o cu totul altă cale, mânat de setea de cunoaştere şi de convingerile sale filosofice. Acest drum a făcut din el unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Iluminismului. Opera sa, de care nu se poate desprinde, Enciclopedia (1750-1772), şi prin carte el a rămas una dintre cele mai importante figuri din literatura franceză, datorită acestui impresionant monument cultural a fost o figură complexă a Iluminismului francez. A avut o influenţă majoră asupra spiritului raţionalist al secolului al XVIII-lea.
Louis Breton a fost cu ideea, iar scriitorul Diderot a sesizat rapid ce perspectivă deschide omenirii un instrument universal de informare, şi a reuşit să antreneze în acest demers cele mai de seamă personalităţi ale culturii franceze. Enciclopedia, la care s-a înhămat Diderot, cuprindea 35 de volume cu text, 4 volume cu ilustraţii şi încă 2 volume cu indici. Dintre volumele cu text, un număr de 28 fuseseră elaborate de Diderot personal. Mai târziu, lucrarea a fost revizuită şi completată cu aportul altor oameni de seamă, constituind un important material ideologic şi informativ, care va însufleţi iniţiatorii Revoluţiei Franceze.
Ideea de a aduna toate cunoştinţele de referinţă într-o singură carte este mult mai veche decât secolul XVIII. Arheologii au găsit în Sumer o lucrare enciclopedică întocmită de antici, cuprinzând un inventar interesant de animale, pietre, plante şi păsări şi care datează de la sfârşitul mileniului IV î.Hr. Ulterior, în Egiptul Antic, în Grecia, Roma, dar si în Europa medievală au existat numeroase preocupări pentru cuprinderea cunoştinţelor într-o lucrare sintetică, dar noţiunea de enciclopedie, ca lucrare sistematizată, apare abia în Franţa prerevoluţioară.
*
Epoca luminilor a fost marcată şi de alte personalităţi care au in­fluenţat foarte mult dezvoltarea anumitor domenii. S-au remarcat: Francois Quesnag (economist, care a formulat fiziocratismul, ai cărui adepţi susţineau că agricultura este cea mai importantă ramură a economiei), Adam Smith (tot economist, care a formulat legea cererii şi a ofertei), sau Cesare Beccaria (care, în domeniul dreptului, a făcut pedepsele mai umane, eliminând, dintre pedepsele condamnaţilor, tortura).

Iluminismul s-a răspândit prin mai multe căi. Cele mai importante dintre acestea au fost ziarele, revistele, dar mai ales cărţile. Cărţile, bibliotecile, devin, de aici înainte, depozitare ale ideilor despre libertate.