CENACLUL „PAVEL DAN”, TIMIŞOARA

Lera Kelemen

în curtea regelui purpură

regele purpură

o cameră roz, în mijloc un grepfrut din care flutură 3 fire verzi

un geam mic, rotund, după care un albastru nesfârșit

acesta e decorul

regele purpură,

cum arată: are unghii scurte și o multitudine de fire blonde atârnându-i peste ceafă

e încălţat cu șlapi de gumă din care mănâncă uneori, el și regina înainte de culcare

apropiaţii îl strigă Întâmplătorul

peste toate, îi place să scrie balade

dar uneori derutează confundând sensurile cuvintelor desert și deșert

îi plac ritmurile impare pe care le practică lovind cu creionul piciorul de la scaun

la câteva zile după na ș terea regelui purpură, un fragment borgian s-a ivit: „Mi-am ridicat ochii irita ţ i: sus, într-un înalt vertiginos, am văzut un cerc de cer atât de albastru, încât mi s-a părut de purpură.”

***

orașul știinţei nu are umbră

ilustra creștere și descreștere continuă după ţevile de inox

parcă nu ne-am concentrat destul pe detaliile care îl constituie

orașul știinţei se distinge de orașul soarelui

în orașul soarelui templele nu au vârf și nu e niciodată noapte

noaptea s-a refugiat în urechile săpătorilor de mine

și săpătorii și-au plecat capetele umili înaintea cioburilor de piatră de pe pragurile caselor

unde îi așteaptă soţii și copii

în orașul știinţei se construiesc poduri de la o stea la alta

păstrând proporţiile pe care minerii din orașul soarelui le-au gravat pe pământ

casele sunt legate între ele cu aţă oxidată pornind din oceanograf

și ajungând până în schiţele de pe ușa fortăreţei

temă

o grădină, multe scaune, iarbă după ploaie, o faţă udă, luna roșie;

scaunele, aerul circulă printre, pe sub ele, o mână grea le așează

au prins rădăcini, s-au fixat în pământ

primăvara începe sub pământ

esenţă de ou

coca se leagănă de-o parte și de alta a oglinzii de aluminiu

o porţiune mică din oglindă e acoperită cu mine

înăuntru coca dormitează

lumina se curbează iar suprafaţa apei găzduiește feţe

cineva a vărsat feţele pe două picioare

ca și cum omul ar fi o picătură scursă dintr-o pipetă cu esenţă de om

pătratele de lumină traversează faţa de masă din două diagonale

întâlnite într-o afină

goanga iberică s-a culcat în ibric acoperită de o dimineaţă uscată

pentru mama, primul meu cuvânt

Ţin în mână un copil care vrea să scrie poezii, dar nu știe să scrie. M-a ales pe mine, s-a pus în palma mea și m-a rugat să scriu ce-mi dictează. Cuvintele lui simple se potriveau unele cu altele. Zicea cam așa:

Omul floare stă pe jos

Avea un dinte albastru ș i cercei cu plută

Plutea ca un colac la Maglavid

Ș i ni ș te alge care te omoară aveau buzunare cu ș iret

– Și mai departe?

– Stai puţin.

M-a întrebat dacă pot să-i fac o cacao cu lapte cum am făcut-o atunci. M-am dus să o fac, dar când m-am întors, copilul adormise. Dimineaţa am găsit în palmă o foaie mică albastră și încă ceva, nu-mi aduc aminte ce. Copilul plecase, dar a mai venit de câteva ori noaptea lângă pat și mi-a spus poezii. M-am trezit și le-am scris, sunau cam așa:

Avea un fluier mic în vârful unghiei

Cu care cânta pisica miau

Ș i fluturele cu păr in gură mergea la magazin să cumpere pufule ţ i pentru tata

Pentru că era bun la suflet

...